Socot, gândirea este cea care ne-a separat de cimpanzei, şi nu o să ne folosească deloc dacă batem pasul pe loc sau, mai rău, purcedem la un soi de regresie. Sigur că vom trăi şi aşa. Dar metafora este o formă de simbolizare, iar dispariţia sa duce la stereotip. Un alt aspect al acestei culturi este dominanţa imaginii, la televizor, pe calculator sau pe ecranul telefonului, în detrimentul sunetului şi al cuvintelor scrise. Iar imaginea structurează altfel decât o frază scrisă.
Răposatul Umberto Eco, care se bucură şi se va bucura de profundul meu respect, vorbea despre cum tehnica duce la regres; exemplul era că de la Roma la Milano făceai la un moment dat cu maşina 5 ore, apoi cu trenul rapid două ore, iar acum, cu avionul, faci din nou cinci ore, pentru că zborul durează puţin, dar eşti nevoit să schimbi mijloacele de transport, să mergi prin aeroport, să treci de filtre şi aşa mai departe.
Şi dacă tot am intrat la categoria exemple, să ofer câteva legate de gândirea într-un pas şi efectele sale. Pentru că am început cu summitul Brexit, trebuie să precizez că a trebuit să parcurg cinci televiziuni şi mai multe situri de ştiri pentru a-mi face o idee despre rezultatele întâlnirii; în schimb aceleaşi cinci televiziuni şi mai multe situri de ştiri mă informau în amănunt despre cum doamna Merkel a mâncat vestiţii cartofi prăjiţi din Bruxelles, cu detalii amănunţite despre legume, coada la care a stat liderul german şi câte şi mai câte. Este un pas în lateral aici, la fel de nătâng ca şi gânditul cu un pas: adică să acceptăm, noi, liderii europeni, pentru a câta oară? o divizare a europenilor în inşi de primă mână şi de mâna a doua, doar pentru a păstra o uniune de ochii lumii, care nu-i mai convinge nici măcar pe ei. Gândire în mai mulţi paşi înseamnă o Europă unită în spirit, în care şi grecul, şi românul, şi neamţul să nu aibă probleme să spună sunt grec, român sau neamţ oriunde pe continent, o comunitate a intereselor economice care să fie în stare să oprească milioanele de oameni plecaţi de ţările lor în căutarea bunăstării. O Europă fermă, dar fără birocraţie. Şi puteţi completa cu orice doriţi, ca să vă simţiţi în mod real cetăţean european.
Sau să luăm comerţul local. Dacă priveşti un pic în ansamblu, poţi trage lesne concluzia că şi antreprenorii şi marile lanţuri de retail au nişte inimi uriaşe şi, de dragul naţiei, nu mai contenesc cu reducerile. „Reduceri!“, ţipă la mine trei sferturi din inbox, „Reduceri!“, răcnesc şi panourile publicitare, „Reduceri!“, îmi susură în ochi (civilizaţie vizuală, deh!) pliantele; trăim un Black Friday permanent şi nu înţeleg de ce nu gândeşte niciun director de companie, de marketing, niciun consultant în mai mult de un pas. Adică efectul reducerilor permanente, dacă şi consumatorul ar gândi în mai mult de un pas. Io zic aşa, că dânşii ori lucrează cu nişte marje uriaşe, care le permit 80% reduceri – aceasta fiind, îmi pare, valoarea momentului – ori oamenii pur şi simplu ignoră, pentru un rezultat imediat, logica economică elementară: o stare de blacfraidei permanent înseamnă o diluţie a mărcilor (aleg preţul, nu mai aleg producătorul/calitatea/aspectul), comerciantul pare că nu este interesat de loializarea clientului, ba renunţă cu totul la vânzarea cu preţ întreg, preferând un joc steril al adaosurilor comerciale şi la categorisirea produselor lor drept ieftine, la propriu şi la figurat. Doar câteva efecte oferite aşa, la repezeală.
De gândirea într-un pas s-au lovit şi publicitarii care au pus la punct campania Pepsi care a stârnit săptămâna trecută furtuni printre cinefilii feisbuchişti; un mesaj ambiguu a fost interpretat de oameni cu primul sens, şi atunci toată construcţia – spirit rebel, momente magice, emoţii – s-a năruit.
O privire extraordinară, de la 1500: „Portretul unei doamne în verde“, de Agnolo Bronzino.
