O ştire ignorată de marele public, şi pe bună dreptate, pentru că pare a-i pasiona doar pe bancheri şi finanţişti: vineri dimineaţă lira sterlină a căzut pe pieţele valutare la minimul ultimilor 31 de ani, după două minute de haos provocate de o serie de ordine de vânzare generate de computere.
Lira s-a prăbuşit cu 6,1%, cea mai mare scădere de când Marea Britanie a ales să părăsească Uniunea Europeană, la 1,1841 dolari/liră. Cel puţin o platformă electronică de tranzacţionare a înregistrat o tranzacţie la 1,1378 dolari.
În ianuarie, într-o mişcare asemănătoare, randul sud-african s-a prăbuşit cu peste 9% în 15 minute. Amploarea şi viteza scăderii de acum semnalează volatilitatea extremă din piaţă şi devine o regulă, în condiţiile în care volumele de tranzacţioare variază puternic, iar traderii care folosesc algoritmi încep să câştige cotă de piaţă. “Într-un cuvânt: înfricoşător”, a spus Karl Schamotta, director de schimb valutar la Cambridge Global Payments din Toronto. “Încrederea în pieţele valutare a fost afectată puternic din nou, iar orice trader care a lucrat în seara aceasta va pune puternic la îndoială calitatea lichidităţii”, a adăugat el.
Pentru a înţelege ce se întâmplă, să trecem de la lira sterlină la un proiect de infrastructură: recent, un tunel a fost terminat în zona munţilor Allegheny din Statele Unite. Tunelul nu este pentru maşini sau oameni, ci pentru un cablu de fibră optică care leagă bursa din New York de piaţa futures din Chicago.Cablul acela salva 100 de mile şi trei milisecunde din timpii de comunicare dintre cele două entităţi financiare.
Trei milisecunde sunt pentru insul obişnuit o nimica toată, aşa că te poţi întreba: o merita oare? Se pare că da, pentru căulterior cel puţin alte două companii şi-au croit propriile reţele de date în zonă, legând cele două oraşe americane, iar timpii au scăzut de la 14,5 milisecunde la doar (acest “doar” e cumva ironic) 8,5 milisecunde. Nu mult mai târziu au venit alţii care au renunţat la cablu şi au pus la punct o reţea de comunicaţii bazată pe microunde şi care au redus timpul de comunicare cu alte 3,2 milisecunde. De ce toată această nebunie?
Este vorba de tranzacţiile rapide care sunt făcute de computere, fără intervenţie umană, în miimi de secundă. Este vorba de cumpărări şi vânzări de active financiare făcute în milisecunde, o uluitoare lume a ultratranzacţiilor, cu sume importante care îşi schimbă stăpânii în câtimi minuscule de timp şi în care apare câte o „criză” la câteva secunde. Unele dintre aceste crize evoluează în cascadă şi apar efecte de genul căderii lirei sterline sau a randului sud-african.
Pentru a da o dimensiune tranzacţiilor realizate de maşini, trebuie să spun că acest gen de operaţiuniînsumează zilnic 200 de miliarde de dolari. Poate că nu pare atât de mult dacă facem comparaţie cu cele 5.100 de miliarde de dolari pe zi, cât este piaţa valutară mondială, dar, pe de altă parte, este mai mult decât PIB-ul României dintr-un an.
Iar maşinile şi tranzacţiile efectuate de acestea nu sunt responsabile doar pentru cădera lirei sterline sau a randului. În mai 2010 maşinile au determinat căderea indicelui Dow Jones cu peste 9% şi au şters din piaţă 1.000 de miliarde de dolari. În octombrie 2014 au provocat o cădere majoră a titlurilor de stat americane, iar în august 2015 au mai ras 1.200 de miliarde de dolari de pe bursa americană. Tot în august 2015 maşinile au dărâmat dolarul din Noua Zeelandă, iar în mai 2016 un investitor şi algoritmii săi au îngenunchiat piaţa futures chineză.
Cum zicea omul acela mai sus: “Înfricoşător!” Ringul acela cu inşi care ţipă unii la alţii “Buy!” şi “Sell!” a rămas doar pentru filme, pentru spectacol, pentru că maşinile sunt responsabile de trei sferturi din tranzacţiile bursiere americane.
Omenirea traversează o perioadă în care pare că mizează din ce în ce mai mult pe tehnologie: telefoanele au devenit nişte asistenţi personali indispensabili, automobilele aspiră la autonomie, casele sau eletrocasnicele, ca să nu mai vorbesc de computere, au propria viaţă, care se intersectează, eufemistic vorbind, din ce în ce mai rar cu cea a stăpânului. Multe dintre aceste mişcări sunt folositoare, dacă nu vom uita ierarhia şi rostul unei maşinării, fie ea şi inteligentă, pe lumea asta.
Aceasta nu este musai o gândire de luddit, sau, cel puţin, aşa sper (pentru mai tinerii cititori, luddiţii sunt muncitorii din ţesătoriile britanice care, în secolul XIX, în timpul Revoluţiei Industriale, distrugeau războaiele de ţesut, temându-se pentru locurile lor de muncă). Sau, mai degrabă, gândirea celui care se teme de apariţia echivalentului supercomputerului din ciclul de filme Terminator care să joace la bursă şi pe pieţele valutare, a unui Skynet financiar.
Maşinile, spun cumva generalizând, au învins oamenii la şah şi la poker. La şah veţi fi ştiind, este vorba de Deep Blue, care în 1997 l-a învins pe Garry Kasparov. Oamenii de ştiinţă spun că pokerul a devenit un soi de benchmark pentru studiile privind inteligenţa artificială, „ceea ce a fost odată şahul”, zice unul dintre ei şi asta e o afirmaţie cu multe înţelesuri, care ar trebui să dea de gândit.
Cercetătorii de la Carnegie Mellon University au pus la punct un program numit Claudico, iar acesta a jucat anul trecut 80.000 de mâini cu patru jucători profesionişti de poker. Premiul pentru oameni a fost de 100.000 de dolari; pentru maşină, nu ştiu. Întrecerea a durat cam două săptămâni; oamenii, trebuie să spun din capul locului, au câştigat, înregistrând un plus de 730.000 de dolari. Pare o sumă importantă, dar în timpul celor 80.000 de mâini jucate valoarea totală a mizelor a ajuns la 170 de milioane de dolari, bani virtuali, desigur, aşa că valoarea premiului se înscrie, dacă e să gândim omeneşte, mai degrabă în marja de eroare. De fapt se poate spune că victoria este a maşinii: computerul a blufat şi a jucat în aşa fel încât cei patru profesionişti nu au putut descoperi în strategia sa vreo slăbiciune pe care să o exploateze.
Ceea ce înseamnă, iarăşi spun, o victorie a computerului. Şi este acesta semnalul că se dezvoltă ceea ce economistul şi profesorul universitar Alex Tabarrok numeşte “inteligenţa opacă”, cu algoritmi care devin atât de sofisticaţi încât oamenii nu pot înţelege ce fac aceştia de fapt şi unde diferenţa dintre logică şi imbecilitate nici nu mai poate fi deosebită. În jocul de poker au fost mâini pe care unul dintre jucători spunea că nu le-a înţeles: “să mizezi 19.000 de dolari ca să câştigi 700 este ceva ce niciun om nu ar face”. Dar asta este gândire tipic umană.
Şi mă gândesc că oamenii au ratat ţinta reală, o maşină care să joace şah sau poker nu ca o maşină, ci ca un mare maestru sau ca un profesionist.
Între 1997, anul în care computerul a încercat pentru prima oară să compună muzică(Google!) şi 2016, anul în care computerul a încercat să picteze(Google, din nou!), a avut loc un alt experiment care are şi nu are legătură cu cele pomenite până acum. Un grup de studenţi de la universitatea din Playmouth a primit un grant de 2.000 de lire sterline; cu banii aceştia tinerii au luat un PC pe care l-au pus în cuşca maimuţelor din grădina zoologică Paington. Scopul lor a fost de a teste teoria care spune că o maimuţă care bate la nesfârşit, aiurea, la un computer, va sfârşi prin a emite, la un moment dat, un text coerent, ba va putea rescrie o operă a lui Shakespeare. Studenţii de la Playmouth n-au avut un timp infinit, dar şi după numai o lună de zile teoria s-a dovedit a fi potenţial falsă: maimuţele, cinci macaci negri cu creastă, au distrus computerul, au făcut pipi pe tastatură şi nu au emis nici măcar un singur cuvânt coerent şi întreg; au bătut cinci pagini de text în care predomina litera “S”.
În multitudinea de aparate şi de gadgeturi şi de aplicaţii şi de programe de care ne folosim, creatorii lor şi evangheliştii tehnologiei ne induc ideea că toate acestea vor rezolva majoritatea problemelor omenirii, de la încălzirea globală la spaţiile de locuit în oraşele supraaglomerate.
Nu cred că este aşa; fac parte din categoria celor care spun că nu armele omoară oameni, ci oamenii omoară oameni. La fel, nu tehnologia ne va rezolva problemele, ci noi singuri, dacă o să avem suficientă materie cenuşie în ţeste încât să se declanşeze o reacţie în lanţ a inteligenţei planetare; dacă nu, o să fim nişte maimuţoi care fac pipi pe tastaturi şi bat pagini de text, în speranţa că o să scrie sonete de Shakespeare sau o să compună ca Beethoven sau o să picteze ca Rembrandt.
Şi da, cred că următoarea criză economică nu va fi declanşată de Deutsche Bank, de Donald Trump sau de economia chineză, ci de maşini şi de ultratranzacţii.