BusinessMagazin

Tag: avere

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Unul dintre cei mai puternici şi bogaţi români a dat o nouă lovitură. Are o avere de 650 mil de euro şi totuşi puţini au auzit de el

    Tinmar Ind a avut anul trecut o cotă de piaţă de 10,27% pe segmentul concurenţial al pieţei energiei, fiind cel mai mare business privat care şi-a găsit un loc în segmentul de profil printre Electrica, Enel sau CEZ. Potrivit celor mai recente date disponibile, compania aprindea becul la unele dintre cele mai mari companii locale printre care se numără Dacia Lukoil.

    Potrivit datelor furnizate şi de compa­nie, anul trecut Tinmar a ajuns la o cifră de afaceri de 3,19 miliarde de lei (719 milioane de euro), cu aproape 32% mai mare comparativ cu 2014, dar rezultatul a fost însoţit de o scădere semnificativă a profitului net de la 40,7 milioane de lei la 9,6 milioane de lei la finalul lui 2015.

     

  • Cum arată viaţa la 20 de ani când ai o avere de 1 miliard de dolari – GALERIE FOTO

    Katharina Andresen (20 de ani) din Norvegia a fost numită recent una dintre cele mai tinere miliardare din lume. Alături de sora sa Alexandra, ea a moştenit o avere de 1,2 miliarde de dolari de la tatăl său.
     
    Katharina a profitat din plin de banii câştigaţi de tatăl ei, cheltuindu-i pe excursii cu yacht-ul, maşini de lux şi sticle de şampanie de sute de euro. Acum însă s-a înscris la Universitatea din Amsterdam şi trebuie să stea într-o cameră de cămin; ea şi-a exprimat frustrarea pe mai multe reţele de socializare, spunând că îi este dor de condiţiile de acasă.
     
    Sora ei Alexandra, de 19 ani, este pasionată de echitaţie şi participă la numeroase competiţii de profil. 
     
    Sursă foto: Daily Mail

  • Sechestru pe o parte din averea lui Gabriel Oprea

    „Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei au instituit măsura sechestrului asigurător, asupra mai multor clădiri şi terenuri situate în municipiul Bucureşti, respectiv judeţul Ilfov şi Giurgiu ce aparţin inculpaţilor Oprea Gabriel, Nicolae Gheorghe şi Pavel Gabriel-Nicolae, până la concurenţa sumei de 410.000 lei.

    Această măsură asigurătorie a fost dispusă de procurorii anticorupţie în vederea recuperării pagubei produse prin săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, reţinută în sarcina lor, potrivit Digi 24.

    Inculpaţilor Oprea Gabriel, Nicolae Gheorghe şi Pavel Gabriel-Nicolae le-a fost adusă la cunoştinţă ordonanţa privind dispunerea măsurilor asigurătorii, în conformitate cu dispoziţiile CPP”, a comunicat DNA.

  • Şi-a vândut bicicleta pentru a cumpăra o maşină de croşetat second-hand, iar acum conduce o companie de modă renumită şi are o avere de miliarde de dolari

    Luciano Benetton este fondatorul grupului Benetton, ale cărui principale afaceri sunt liniile de haine United Colors of Benetton, Undercolors of Benetton, Sisley şi Playlife. Compania are sediul central în Ponzano Veneto, Italia, şi peste 6.000 de magazine în întreaga lume. Italianul cu origini în Treviso a avut anul trecut o avere estimată la 2,9 miliarde de dolari.

    În 1963, Luciano Benetton, cel mai mare dintr-o familie cu patru copii din Treviso, era un vânzător în vârstă de 30 de ani. Benetton a văzut la vremea respectivă o piaţă pentru hainele colorate şi, în consecinţă, a vândut bicicleta unui frate mai mic pentru a-şi cumpăra prima maşină de croşetat second-hand cu scopul de a intra pe această piaţă. Prima colecţie de pulovere colorate vândută de el a fost bine primită de clienţii din regiunea Veneto şi în curând, i-a cooptat şi pe sora şi pe fraţii săi în afacere. Grupul Benetton a luat astfel naştere, în 1965. Un an mai târziu, fraţii Benetton au deschis primul magazin în Belluno, iar trei ani mai târziu în Paris, cu Luciano Benetton ca preşedinte, Gilberto Benetton responsabil de administraţie, Carlo, responsabil de producţie, iar Giuliana, designer-şef.

    Luciano Benetton a fost unul dintre cei care au construit fashionul industrial, prin care haine la modă erau vândute la preţuri accesibile printr-un sistem de producţie şi distribuţie eficient. Succesul nu s-a lăsat aşteptat prea mult, iar magazinele Benetton au început să apară peste tot în Europa. Benetton a creat un adevărat imperiu prin subcontractori şi francizori.  Ulterior, a început să diversifice activităţile grupului cu achiziţia echipei Formula 1 Toleman, sponsorizarea echipei de volei Treviso şi prin comercializarea de ceasuri, produse pentru machiaj şi parfumuri Benetton, alături de liniile de haine. El a înţeles totodată că piaţa de origine era saturată şi a început să deschidă magazine şi în Statele Unite ale Americii şi în Japonia.

    Între 1980 şi până în 2000, Benetton a colaborat cu fotograful Oliviero Toscani pentru a crea campanii promoţionale ce au devenit la fel de specifice firmei ca îmbrăcămintea. La început, reclamele se concentrau pe teme multirasiale şi multiculturale. Toscani şi Benetton respingeau ideea conceperii de fotografii standard de fashion, unele dintre imaginile folosite în campaniile Benetton fiind chiar scandaloase.

    În pofida controverselor legate de campaniile sale, Benetton a menţinut o imagine bună a grupului pe care l-a creat. Nu a fost implicat în scandalurile judiciare în care au fost implicaţi mai mulţi politicieni şi oameni de afaceri în anii ’90. Benetton a fost senatar al Partidului Republican, de centru-stânga, între 1992 şi 1994, experienţă ce l-a dezamăgit şi frustrat, potrivit unui interviu acordat presei italiene. Până la mijlocul anilor ’90, Benetton a schimbat strategia de distribuţie. Nu s-a mai concentrat pe o reţea capilară de mici magazine, ci a trecut la un program de investiţii în magazine mari, câteva dintre acestea controlate direct de grup.

    În pofida extinderii globale, la începutul secolului XXI, atât grupul, cât şi fondatorul acestuia erau legaţi de nord-estul Italiei. Prin compania holding a grupului Edizione, familia a investit în mai multe afaceri, de la unele antreprenoriale până la dezvoltări imobiliare, publishing şi banking. În august anul trecut, familia Benetton a vândut mai mult de 50% din cota de piaţă a World Duty Free companiei elveţiene Dufry în schimbul a 1,4 miliarde de dolari. Fiecare dintre membrii Benetton este miliardar, datorită investiţiilor realizate.
     

  • Şi-a început cariera cântând pe stradă la acordeon, iar acum deţine un imperiu de 2,5 miliarde de dolari

    De origine canadian, Guy Laliberte şi-a început cariera cântând la acordeon, mergând pe sârmă şi postând, în mai multe ocazii, ca fachir.

    El a pariat tot ce avea atunci când a decis să aducă o trupă de circ din Quebec la Festivalul de Arte din Los Angeles, în 1987. Pariul său s-a dovedit însă a fi unul câştigător, iar trupa adusă de Laliberte a devenit faimoasa Cirque du Soleil.

    Astăzi, Guy Laliberte este CEO al Cirque, jucător profesionist de poker şi turist în spaţiu. El are o avere estimată la 2,5 miliarde de dolari.

    Show-urile celor de la Cirque du Soleil necesită o pregătire îndelungată, iar eforturile logistice sunt uriaşe, ceea ce înseamnă că şi riscurile sunt mari. Tocmai de aceea, artiştii sunt cunoscuţi pentru  poliţele de asigurare complexă care să le ofere acoperire în cazul celor mai neprevăzute evenimente. Spre exemplu, pentru concertele din România, asiguratorii au creat o poliţă specială care acoperă evenimente multiple şi riscuri diferenţiate, astfel încât să ofere acoperirea de care organizatorul avea nevoie.

    Poliţa includea, printre altele, şi riscurile către terţi, daunele rezultate în urma folosirii focurilor de artificii, daune care pot apărea în aranjarea decorului, eventualele pagube rezultate din  încurajarea participării publicului, pagube provocate ca urmare a folosirii structurilor de scaune temporare sau cele cauzate de acte de acrobaţie şi, desigur, o componentă de protecţie a spectatorilor.

  • Cum a ajuns fiul unu imigrant evreu care trăia în Bronx unul dintre cei mai bogaţi şi celebri oameni din lume

    În albumul de sfărşit de an de la liceu, în dreptul poze sale, el a scris “milionar”. Şi-a atins scopul, chiar l-a depăşit, Forbes evalunându-i averea la 6.4 miliarde de dolari, scrie Business Insider.

    Înainte de a fi cunoscut peste tot în lume cu numele de Ralph Lauren, acesta se numea Ralph Lipschitz şi era fiul unu imigrant evreu care trăia în Bronx. A evadat din realitate şi din sărăcia care-l înconjura mergând la cinema, trâind poveştile ce se derulau în faţa ochilor lui. “S-a imaginat în film, alături de vedete precum Gary Cooper şi Gary Grant. Abilitatea asta de a trece în tărâmul fanteziei a fructificat-o şi în domeniul modei”, a spus Michael Gross, autorul cărţii “Genuine Authentic: The Real Life of Ralph Lauren”.

    Când era adolescent a decis să se îndepărteze şi mai mult de trecutul său, alegând să-şi schimbe numele de familie, astfel a apărut Ralph Lauren. După perioada petrecută în armată s-a mutat înapoi în New York şi s-a angajat ca asistent la Brooks Brothers.
    Experienţa unică care avea să-l marcheze a fost un meci de polo călare. Experienţă care avea să-l inspire să creeze un brand elegant, high-class, care, într-un final, a devenit Polo Ralph Lauren.

    Mai târziu şi-a creat propria companie, primul dintre riscurile care vor urma în cariera designerului. Următor pas a fost să creeze cravate colorate, când majoritatea erau înguste şi formale. Într-un an a vândut cravate în valoare de 500.000 de dolari.  Compania nu a stat pe loc şi s-a extins continuu. “Ralph nu se bucură de victorii prea mult timp, lucrurile trebuie să meargă mai departe”, a spus John Varvatos, protejatul lui Lauren, pentru Bloomberg.

    Compania s-a listat la bursă în 1997, deşi nu era sigur că vrea o companie cu alţi acţionari, de aceea şi acum deţine 81% dintre acţiuni.
    Ralph Lauren, în vârstă de 75 de ani, se bucură de succesul său. Are una dintre cele mai valoroase colecţii de maşini din lume, are case în Jamaica, Long Island, Bedford şi Manhattan şi o fermă de aproape 7.000 de hectare în Colorado.

     

  • Cum se strâng averi de milioane de euro. Biserica Romano-Catolică este cel mai mare proprietar imobiliar din Satu Mare

    Episcopia Romano-Catolică Satu Mare, direct sau prin intermediul unor asociaţii, a dobândit 22 de imobile în municipiul Satu Mare, devenind astfel unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa imobiliară. Clădirile i-au fost retrocedate în natură de Primăria Satu Mare, între anii 2004 şi 2009. Cele 22 de imobile îi aduc Episcopiei venituri anuale de sute de mii de euro, din care o bună parte din chiriile încasate de la şcolile retrocedate.

    O avere de invidiat

    28 milioane de lei este averea Episcopiei Romano-Catolice Satu Mare, conform bilanţului pe anul 2015 publicat pe site-ul Ministerului de Finanţe. Anul trecut a fost unul foarte bun pentru Episcopie, veniturile încasate fiind de 8,3 milioane de lei, din care 2,6 milioane de lei din activităţi economice.

    În 2014, veniturile Episcopiei erau de doar 6,2 milioane de lei, din care 2,4 milioane de lei din activităţi economice.

    Cea mai mare parte a veniturilor provin din administrarea averii imobiliare a Bisericii romano-catolice din Satu Mare. Direct, ori prin intermediul mai multor asociaţii, Biserica Romano-Catolică este cel mai mare proprietar imobiliar din Satu Mare.

    Din 2004 încoace, Bisericii romano-catolice i-au fost retrocedate 22 de proprietăţi imobiliare din Satu Mare, o bună parte fiind instituţii de învăţământ. Jumătate au fost retrocedate în anul 2004, iar restul  până în 2009.

    Cititi mai multe pe www.voceatransilvaniei.ro

  • Cheltuia 2,500 de dolari pe lună doar pe elastice pentru legat banii si pierdea 2 miliarde de dolari anual mâncaţi de şobolani

    Pablo Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din istorie, controlând la sfârşitul anilor ’80 aproape 80% din traficul mondial de cocaină.
     
    Ca şef al cartelului Medellin din oraşul cu acelaşi nume din Columbia, Pablo Escobar, fiul unui fermier, controla 89% din comerţul cu cocaină din Statele Unite (livra aprox 15 tone de cocaină pe zi). Acest lucru i-a adus o avere impresionantă (estimată la 30 de miliarde de dolari în anii 90), iar Forbes l-a numit al şaptelea cel mai bogat om al planetei în 1989. Conform publicaţiei Business Insider, când se afla la apogeul puterii, Escobar câştiga 420 milioane de dolari pe săptămână.
     
    A fost responsabil pentru mai multe atacuri teroriste cu bombe, a omorât candidaţi la preşedinţie, judecători, jurnalişti şi şefi de politie. A fost nemilos. A trăit toată viaţa după un singur crez “plata o plomo”, plata sau plumb (glonţ). Se estimează ca Pablo Escobar ar fi responsabil pentru 4.000 de omoruri.
     
     
    Însă în oraşul natal, Medellin, el era văzut ca un fel de Robin Hood, cel care iniţia proiecte de locuinţe, stadioane, spitale sau şcoli şi dona bani săracilor. Astfel a adus oamenii din Medellin de parte sa, iar de multe ori aceştia făceau tot ce e posibil să-l protejeze.
     
    Escobar a fost un inovator când era vorba de traficul de droguri. Şi-a ascuns marfa în tot felul de lucruri, de la peşti la cafea, ca apoi să controleze un submarin ce transporta 2.000 de kg de cocaină în apele de lângă Miami. Chiar a folosit şi un Boeing 727 pentru a transporta 10.000 de kg de cocaină. Profiturile au fost uriaşe: în 1975 un kg de cocaină se vindea la 35-40 de mii de dolari. Se estimează că Escobar făcea 60 de milioane de dolari pe zi. De aceea, el a fost nevoit să cheltuiească 2,500 de dolari pe lună doar pentru elastice pentru a lega teancurile bani. Şi pentru că îşi ţinea banii în depozite, nu mai puţin de 2 miliarde de dolari anual erau mâncaţi de către şoareci.
     
    În 2009 Juan Pablo Escobar, singurul fiu al traficantului de droguri, a declarat într-un interviu că tatăl lui a ars bancnote în valoare de 2 milioane de dolari pentru a se încălzi când el şi familia sa fugeau de autorităţi. 
     
    Traficantul de droguri era cunoscut pentru extravaganţa sa. A cumpărat elicoptere, avioane, animale exotice şi în fiecare zi se îmbrăca cu o cămasă noua şi o pereche nouă de adidaşi. El deţinea 2000 de hectare de pământ în localitatea Puerto Triunofo, unde avea, printre altele, şi o grădină zoologică.  Iar în tot acest timp, el susţinea că şi-a făcut averea din afacerea de închirieri de biciclete şi vânzări de maşini. 
     
    Unele lucruri din viaţa lui Escobar par, pur şi simplu, simple fantezii. De exemplu, 1991, se spune că a făcut o înţelegere cu guvernul columbian pentru a nu fi extrădat Statelor Unite. S-a predat şi a fost de accord să stea cinci ani la închisoare. Însă, pentru Escobar a fost construită o închisoare specială, conform specificaţiilor lui. O închisoare ce avea vedere asupra oraşului Medellin, ce avea propriul bar, piscină şi teren de fotbal. Locul a fost numit “La Catedral”, dar mulţi îi ziceau simplu, Hotelul Escobar. În primele două luni a avut 300 de vizitatori, iar traficul cu cocaină a continuat nestingherit. Când autorităţile au vrut să-l mute într-o închisoare convenţională, Escobar a evadat. 
     
    Pablo Escobar a fost găsit şi ucis pe 2 decembrie 1993 pe acoperişul unei case din Medellin de către o echipă specială formată din ofiţeri columbieni şi americani.
     
    Viaţa notoriului traficant de droguri a fost portretizată în mai multe cărţi şi filme, iar ultima producţie TV este realizată de Netflix. Serialul Narcos urmăreşte viaţa lui Pablo Escobar din anii 70-80 şi expansiunea imperiului său de droguri.
     

  • Cheltuia 2,500 de dolari pe lună doar pe elastice pentru legat banii si pierdea 2 miliarde de dolari anual mâncaţi de şobolani

    Pablo Escobar a fost unul dintre cei mai cunoscuţi traficanţi de droguri din istorie, controlând la sfârşitul anilor ’80 aproape 80% din traficul mondial de cocaină.
     
    Ca şef al cartelului Medellin din oraşul cu acelaşi nume din Columbia, Pablo Escobar, fiul unui fermier, controla 89% din comerţul cu cocaină din Statele Unite (livra aprox 15 tone de cocaină pe zi). Acest lucru i-a adus o avere impresionantă (estimată la 30 de miliarde de dolari în anii 90), iar Forbes l-a numit al şaptelea cel mai bogat om al planetei în 1989. Conform publicaţiei Business Insider, când se afla la apogeul puterii, Escobar câştiga 420 milioane de dolari pe săptămână.
     
    A fost responsabil pentru mai multe atacuri teroriste cu bombe, a omorât candidaţi la preşedinţie, judecători, jurnalişti şi şefi de politie. A fost nemilos. A trăit toată viaţa după un singur crez “plata o plomo”, plata sau plumb (glonţ). Se estimează ca Pablo Escobar ar fi responsabil pentru 4.000 de omoruri.
     
     
    Însă în oraşul natal, Medellin, el era văzut ca un fel de Robin Hood, cel care iniţia proiecte de locuinţe, stadioane, spitale sau şcoli şi dona bani săracilor. Astfel a adus oamenii din Medellin de parte sa, iar de multe ori aceştia făceau tot ce e posibil să-l protejeze.
     
    Escobar a fost un inovator când era vorba de traficul de droguri. Şi-a ascuns marfa în tot felul de lucruri, de la peşti la cafea, ca apoi să controleze un submarin ce transporta 2.000 de kg de cocaină în apele de lângă Miami. Chiar a folosit şi un Boeing 727 pentru a transporta 10.000 de kg de cocaină. Profiturile au fost uriaşe: în 1975 un kg de cocaină se vindea la 35-40 de mii de dolari. Se estimează că Escobar făcea 60 de milioane de dolari pe zi. De aceea, el a fost nevoit să cheltuiească 2,500 de dolari pe lună doar pentru elastice pentru a lega teancurile bani. Şi pentru că îşi ţinea banii în depozite, nu mai puţin de 2 miliarde de dolari anual erau mâncaţi de către şoareci.
     
    În 2009 Juan Pablo Escobar, singurul fiu al traficantului de droguri, a declarat într-un interviu că tatăl lui a ars bancnote în valoare de 2 milioane de dolari pentru a se încălzi când el şi familia sa fugeau de autorităţi. 
     
    Traficantul de droguri era cunoscut pentru extravaganţa sa. A cumpărat elicoptere, avioane, animale exotice şi în fiecare zi se îmbrăca cu o cămasă noua şi o pereche nouă de adidaşi. El deţinea 2000 de hectare de pământ în localitatea Puerto Triunofo, unde avea, printre altele, şi o grădină zoologică.  Iar în tot acest timp, el susţinea că şi-a făcut averea din afacerea de închirieri de biciclete şi vânzări de maşini. 
     
    Unele lucruri din viaţa lui Escobar par, pur şi simplu, simple fantezii. De exemplu, 1991, se spune că a făcut o înţelegere cu guvernul columbian pentru a nu fi extrădat Statelor Unite. S-a predat şi a fost de accord să stea cinci ani la închisoare. Însă, pentru Escobar a fost construită o închisoare specială, conform specificaţiilor lui. O închisoare ce avea vedere asupra oraşului Medellin, ce avea propriul bar, piscină şi teren de fotbal. Locul a fost numit “La Catedral”, dar mulţi îi ziceau simplu, Hotelul Escobar. În primele două luni a avut 300 de vizitatori, iar traficul cu cocaină a continuat nestingherit. Când autorităţile au vrut să-l mute într-o închisoare convenţională, Escobar a evadat. 
     
    Pablo Escobar a fost găsit şi ucis pe 2 decembrie 1993 pe acoperişul unei case din Medellin de către o echipă specială formată din ofiţeri columbieni şi americani.
     
    Viaţa notoriului traficant de droguri a fost portretizată în mai multe cărţi şi filme, iar ultima producţie TV este realizată de Netflix. Serialul Narcos urmăreşte viaţa lui Pablo Escobar din anii 70-80 şi expansiunea imperiului său de droguri.