BusinessMagazin

Tag: arta

  • De ce mor galeriile de arta

    Printre cafenelele si restaurantele din Dorobanti unde vine „lumea buna” din Bucuresti, in vila impunatoare de pe Aleea Alexandru care gazduieste Institutul Cultural Roman (ICR), doi tineri discuta despre arta.

    Amandoi sunt in elementul lor, pentru ca studiaza arta plastica la Universitatea din Bucuresti, iar discutia a pornit de la o dezbatere initiata chiar de ICR, sub un titlu mai degraba razboinic: „Arte martiale la ICR – Galere, galerii, piraterii: De ce apar si dispar galeriile de arta?”

    Insa Razvan Istrate si Monica David, cei doi studenti, spun ca au venit in aceasta zona, familiara mai degraba amatorilor de masini de lux si restaurante exclusiviste, pentru a intelege de ce se inchid galeriile de arta.

    „Mergeam in fiecare luna la evenimentele organizate la Galeria Noua si am fost foarte dezamagiti cand am auzit ca s-a inchis, mai ales ca reusise sa adune in jurul ei o comunitate de tineri interesati de domeniu”, povesteste Razvan.

    In incaperea-muzeu de la Institutul Cultural Roman, unde peste o suta de tineri au venit sa asiste la dezbateri, s-au aflat cinci galeristi si fosti galeristi de arta contemporana, adica aproximativ jumatate dintre cei care exista intr-un oras cu peste doua milioane de locuitori. Spre comparatie, Praga, cu 1,2 milioane de locuitori, are de zece ori mai multe – 120.

    „Panica este nejustificata, caci galeriile care au disparut sunt putine si au un profil special, ele nefiind neaparat comerciale, ci bazandu-se pe suportul unui sistem institutional”, sustine Erwin Kessler, critic de arta.

    Cu toate acestea, numarul galeriilor de arta scade pe zi ce trece, numai anul acesta inchizandu-se doua dintre ele (Galeria Noua si Galeria HT003).

    „Comparativ cu perioada interbelica, in Bucuresti mai exista numai 30% din suprafata expozitionala”, sustine Mihai Oroveanu, directorul Muzeului National de Arta Contemporana.

    Piata galeriilor de arta este de fapt impartita in mai multe categorii – spatii pentru expozitii, unde vanzarea lucrarilor se face din expozitie (Simeza, Galateca sau Apollo), spatii unde pe langa expozitii temporare exista si magazine cu vanzare (Orizont sau Caminul Artei), galeriile Uniunii Artistilor Plastici (unde pot expune si vinde numai membrii Uniunii) si galeriile de arta contemporana, specializate pe un anumit domeniu (pictura, arta digitala, fotografie, new media), cum ar fi Galeria H’Art, Galeria Anaid Art sau Galeria Posibila. Exista pe de alta parte si galerii non-profit, precum Streetwise Gallery sau Loading Gallery.

    Disparitia galeriilor de arta, tocmai intr-un moment in care cererea de arta incepea sa creasca, are explicatii cat se poate de prozaice, dupa parerea celor implicati: neintelegeri cu secretare si directori, certuri intre artisti, retrocedari, dar si dezinteres din partea autoritatilor.

    „Dupa luni intregi de demersuri in care am solicitat prelungirea contractului, la sfarsitul lui 2007, directorul departamentului de cultura din Primaria Generala, Marius Paunita, mi-a transmis prin secretara sa ca vom continua colaborarea, incredintandu-ne ferm ca putem sa ne definitivam programul pe 2008. Dar cererile mele de a ni se trimite un contract scris nu au mai primit nici un raspuns”, spune Aurora Kiraly, fost director la Galeria Noua.

    Intre timp, in luna februarie, Kiraly a primit un telefon de la contabila-sefa de la Muzeul de Arta al Municipiului Bucuresti, care ii soma sa paraseasca spatiul. Cum nu fusese informata oficial, Aurora Kiraly a apelat din nou la Marius Paunita. „L-am intrebat, intre altele, ce a insemnat mesajul favorabil din luna decembrie. Raspunsul lui a fost ca nu el mi l-a transmis, ci secretara sa si-a luat libertatea sa imi dea acel raspuns, din proprie initiativa”.

    Prin urmare, contractul cu Galeria Noua nu a fost prelungit, Primaria considerand ca in contextul lipsei acute de spatii de expunere, spatiul va fi restituit Muzeului Municipiului Bucuresti, institutia careia i-a apartinut initial.

    Astfel, dupa sapte ani de activitate, zeci de evenimente si expozitii si aparitii in presa internationala, Galeria Noua si-a incheiat misiunea prin evenimentul Collecting Collectors, o expozitie pentru colectionari si colectiile lor, organizata de Anca Benera si Stefan Tiron.

    Si soarta Galeriei HT003 a depins tot de o retrocedare. „Disparitia a fost un accident, a venit un proprietar si si-a luat proprietatea inapoi. Oricum tot la inchidere s-ar fi ajuns, pentru ca nu reuseam sa echilibram cheltuielile cu veniturile”, spune Theodor Graur, care pana anul acesta a fost director al galeriei.

    De fapt, fie ca vorbim despre o galerie privata sau de una non-profit, in cele din urma totul se rezuma la partea financiara. Principiul dupa care functioneaza o galerie este simplu, identic cu cel care guverneaza activitatea unei companii. Fiecare galerie are un portofoliu de artisti pe care ii promoveaza, dar si un portofoliu de colectionari care achizitioneaza constant lucrari. Mai exact, in general, 10% din clienti aduc 90% din profit.

    „Dintre cei 12 artisti pe care ii reprezint, patru sau cinci traiesc exclusiv din vanzari. Cand am pornit galeria, bugetul unei expozitii era de 150 de euro, iar acum a ajuns la 3.000-4.000 de euro. Insa o temere constanta pe care am avut-o de la inceput a fost aceea ca vom fi nevoiti sa inchidem”, spune Dan Popescu, managerul Galeriei H’Art. Galeria H’Art are in portofoliu artisti contemporani cunoscuti, precum Gili Mocanu sau Anca Benera.

    Si Matei Caltia, manager la Galeria Posibila, subliniaza importanta managementului.

    „Pana la urma, cel mai important este sa ajungi la o constanta in vanzari, sa treci cat mai multi artisti de nivelul de profitabilitate. Suntem 3-4 oameni in galerie si deja am inceput sa ne punem problema sa cumparam lucrari. In fiecare an sunt 2-4 lucrari pe care le achizitionez”, spune Caltia.

    Cel mai bine vandut artist al Galeriei Posibile este Stefan Caltia, care isi vinde lucrarile cu 7.000- 8.000 de euro.

    Daca activitatea galeriilor private este guvernata de principii economice, cei care conduc galeriile non-profit par descurajati sa lupte pentru fonduri.

    „Mai devreme ma intreba Dan Popescu de ce nu recurg la multele fonduri UE existente, insa aceasta e o munca ce devine greoaie si dificila daca nu e sustinuta si pe cale oficiala“, spune Aurora Kiraly. „Dar n-are rost sa te plangi si sa astepti ajutor de la stat, pentru ca nu vine niciodata“, replica Diana Dochia, director Galeria Anaid Art.

    La Anaid Art, cel mai bine vanduti artisti sunt Sorin Tara, Alexandru Radvan sau Andras Szabo, pentru sume care variaza intre 1.500 si 3.500 de euro.

    Pe de alta parte, specialistii in piata artei sustin ca disparitia galeriilor este cauzata si de disputele din cadrul comunitatii artistice. „Uniunea Artistilor Plastici n-a aparut, in 1950, dintr-o nevoie a obstii artistice, ci ca institutie de control al acelei comunitati. Or, disparitia de acum a galeriilor nu e determinata de actiunile statului, ci de animozitatile din lumea artei, de artistii care saboteaza sistemul“, sustine Mihai Oroveanu, fara a furniza detalii.

    Intre timp, Razvan si Monica, sau altii ca ei, asteapta momentul in care in Bucuresti vor exista macar jumatate din spatiile expozitionale din Praga sau din Budapesta. Cu toate ca sunt multi care sustin ca in jurul galeriilor se formeaza o comunitate de tineri interesati de arta, galeristii spun ca lipsa de interes si de educatie a publicului este o problema reala, care trebuie depasita prin actiuni inteligente de marketing.

    „Galeristii bucuresteni se afla intr-o faza de pionierat: adevarata intrebare nu e de ce n-avem fonduri, ci de ce la noi arta contemporana nu suscita interesul publicului“, afirma Theodor Graur. „Multi nu stiu sa citeasca un anumit tip de imagine. Oamenii care imi intra in galerie, de patru ani incoace, s-au obisnuit cu stilul, dar stiti cum e: daca ii dai omului ciorba tot timpul, n-o sa guste icre negre“, completeaza Diana Dochia.

  • Renovarea TNB, o afacere de 40 mil. €

    Anul 2008 va ramane in istorie ca momentul in care cele mai importante sali de spectacol din Bucuresti si-au inceput metamorfoza din spatii degradate si uzate in scene moderne.

    Cel putin asa pretind planurile lansate de Ministerul Culturii si Cultelor: dupa anuntul ca Sala Palatului va deveni, pana in 2009, "primul mall cultural din Bucuresti", un centru cultural cu librarii, spatii de expozitii, sali de teatru si cinema, urmatorul pe lista institutiilor culturale de transformat este Teatrul National din Bucuresti.

    Planurile de renovare sunt anuntate in contextul in care cererea pentru cultura este in crestere, mai ales in privinta spectacolelor si a pieselor de teatru. “Take, Ianke si Cadir”, „Egoistul”, „Visul unei nopti de vara” sau muzicalul „Chicago” sunt doar cateva dintre piesele Teatrului National din Bucuresti care se joaca, de cele mai multe ori, cu casa inchisa.

    Saptamanal, cateva mii de fani ai lui Radu Beligan, Marin Moraru sau Gheorghe Dinica trec pragul cladirii din Piata Universitatii. De exemplu „Take, Ianke si Cadir” se joaca in fiecare saptamana din 2001, a avut peste 360.000 de spectatori, iar incasarile au depasit 1,5 milioane de lei (peste 400.000 de euro).

    Si totusi, piesele sunt montate in sali care nu au fost renovate din anii ‚80, unde iarna este foarte frig si vara foarte cald si unde actorii de pe scena, a caror varsta combinata este in unele cazuri de un sfert de mileniu, trebuie sa vorbeasca foarte raspicat ca sa faca fata sonorizarii precare.

    Fiorul te cuprinde inca de la intrarea in Teatrul National, cand folosesti intreaga forta pentru a deschide usa imensa din fier masiv. Imediat ce treci de ea si ajungi la etaj, sunetul usii care loveste la inchidere te face sa crezi ca intreaga cladire se darama. „Teatrul National este la ora aceasta intr-o situatie grea. Are nevoie de reabilitare fizica”, spune Ion Caramitru, directorul teatrului.

    Proiectul, care urmeaza sa fie inceput in toamna si care se va intinde pe parcursul a trei ani, va necesita o finantare de 40 de milioane de euro.

    Caramitru spune ca Ministerul Culturii a obtinunt un imprumut de 250 de milioane de euro de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare pentru reabilitarea monumentelor istorice si a institutiilor culturale, din care 27,2 de milioane de euro vor fi alocati pentru TNB. Restul resurselor urmeaza sa fie asigurate de la bugetul de stat.

    "Am vrea ca acest teatru sa sa se deschida catre public, sa poata fi vizitat, sa atragem nu numai oameni de cultura. Am vrea ca lumea intreaga sa stie ca in centrul Bucurestiului functionaza galerii de arta, locuri de intalnire, librarii, cafenele, astfel ca acest teatru sa capete o cu totul alta destinatie pentru publicul larg", spune Caramitru.

    Potrivit proiectului, cladirea va fi transformata intr-un centru cultural multifunctional. Sala Mare a teatrului va avea 850 de locuri, fata de 1.100 cat are in prezent, iar acustica si vizibilitatea se vor imbunatati. Sala Studio urmeaza sa fie redata TNB dupa refacerea Salii Omnia ca sediu al Operetei. Sala Amfiteatru va disparea, insa va fi inlocuita de doua sali de 350 de locuri (in cladirea centrala) si 250 de locuri (in subsolurile scenei de la Sala Mare). Iar pe acoperisul cladirii va exista un amfiteatru in aer liber. In plus, majoritatea instalatiilor vor fi innoite, inclusiv instalatia de climatizare.

    Actuala cladire a fost inaugurata in decembrie 1973 si modificata apoi in perioada 1983-1984. Proiectul initial a fost realizat de arhitectii Horia Maicu, Romeo Belea si Nicolae Cucu, iar structura de rezistenta de catre inginerul Alexandru Cismigiu.

    In anii ’80, la cererea lui Nicolae Ceausescu (caruia ii displacea complet „palaria” din beton armat sugerand palaria lui Ion Luca Caragiale, element arhitectonic definitoriu pentru TNB), cladirea a fost complet redesenata in exterior de catre arhitectul Cezar Lazarescu.

    A fost realizata o constructie suplimentara – etajele 3 si 4, care in prezent gazduiesc Galeriile Artexpo, Centrul National al Dansului, Foaierul Tapiseriilor. Iar proiectul lui Horia Maicu, care includea o fresca pe trei fatade ale teatrului, nu a mai fost niciodata terminat. Mai mult, inginerul Cismigiu a declarat ca nu poate garanta in ceea ce priveste siguranta noii cladiri.

    Toate aceste transformari din perioada comunista inseamna acum tot atatea probleme de rezolvat. „Constructia suplimentara s-a facut cu titlu provizoriu, desi pana la urma s-a pastrat.

    "Indiferent de solutia aleasa, fie demolarea definitiva a acestei carcase, fie pastrarea si consolidarea ei, ambele se pot face doar prin reconstructie. Sunt partizanul primei solutii, care mi se pare cea mai fezabila, acoperita stiintific, recuperatorie si care ar putea da distinctie mediului inconjurator”, spune Caramitru.

    In cadrul Teatrului National, functioneaza si alte institutii culturale (Centrul National al Dansului, depozite, galerii si birouri ale Muzeului National de Arta Contemporana).

    „Daca proiectul ramane asa cum este acum, Centrul National al Dansului va castiga un spatiu al lui, tot in corpul TNB. Noi am gasit solutia si am propus-o Ministerului Culturii. MNAC, care are galerii si depozite, le va avea in continuare la parterul noii cladiri, construite specific, nu improvizate cum sunt acum”, spune Caramitru.

    Totusi, sunt voci care se tem ca respectivele institutii vor ramane pur si simplu fara sediu. Artistul Dan Perjovschi a realizat la Centrul National al Dansului Bucuresti (CNDB) o pictura murala intitulata „La zid”, pentru a protesta fata de posibilitatea ca CNDB sa ramana fara sediu.

    Cat despre cluburile care functioneaza in cadrul TNB, singurul care va ramane este Laptaria lui Enache. „Si-a castigat dreptul de a exista. Aceasta institutie nu are de ce sa fie afectata de constructie”, spune Caramitru.

    Directorul teatrului spune ca Laptaria va fi amenajata pe acoperisul noului teatru. Iar „Cafe Deko”, barul de la etajul intai al TNB, va inaugura din toamna un nou sediu in Centrul Vechi al Capitalei. Dan Chisu, proprietarul cafenelei, a anuntat ca barul va avea 500 de metri patrati si o capacitate de 250 de locuri, de doua ori mai mult decat in prezent. Terasa La Motoare va fi desfiintata.

    Pe de alta parte, se incearca gasirea unei solutii pentru desfasurarea activitatilor TNB si ale Centrului National al Dansului in perioada in care cladirea va fi in reparatii.

    „Exista in acest moment intentia de a inchiria sau de a cumpara Teatrul Rapsodia de pe Lipscani. Exista, de asemenea, posibilitatea ca TNB sa-si dezvolte un program coerent de turnee sau ca in subsolul cladirii, in zona in care tinem decorurile, sa amenajam un spatiu de joc neconventional, unde sa jucam spectacolele care in mod normal se joaca in sala Atelier. Nu va fi usor. Va fi o perioada grea, chiar romantica pana la un moment”, sustine Caramitru.

    TNB nu este singurul teatru national din fostele tari comuniste care va suferi o astfel de restructurare in 2008.

    Teatrul National din Praga a intrat in renovare inca de la finalul anului trecut, urmand ca lucrarile sa se incheie in 2013. Procesul a inceput treptat, cu acoperisul, unde pentru refacerea ornamentelor se vor folosi doua kilograme de aur in valoare de 110.000 de dolari.

    Apoi vor fi refacute fatada si sistemul de tuneluri subterane, folosite pentru ventilarea si incalzirea edificiului. Prima reconstructie majora a Teatrului National din Praga a avut loc cam in aceeasi perioada cu TNB, in 1983, cand au fost refacute scena, tribunele si sistemul de ventilatie. In cazul teatrului din Praga, lucrarile actuale nu vor afecta insa spectacolele. Bugetul total va fi de 8 milioane de euro.

  • Trasee inedite pe Dunare si in Tibet

    Marco Polo, de pilda, a scris „Cartea Minunilor", care a avut mare succes printre amatorii de calatorii imaginare. Daca pe vremuri condeiul era insa cea folosita metoda pentru jurnalele de calatorie, exploratorii moderni nu uita sa ia in rucsac, alaturi de harti si compas, un aparat foto cu care imortalizeaza oamenii si locurile.

    Fotografii culese intr-o calatorie pe Dunare, la bordul unei nave de pompieri sau o expeditie in Tibet au facut escala pret de cateva saptamani la Bucuresti. Experimentul artistic a inceput din Krems (Austria) si s-a incheiat la Ruse, in Bulgaria. „Initial m-am gandit la o lucrare care ar fi trebuit sa se dezvolte in timpul unei calatorii pe un vas de transport de marfa pe Oceanul Atlantic. In timpul documentatiei mi-am dat seama ca acest tip de vase era totusi destul de rigid, asa ca mi-a venit ideea sa face ceva pe un vas pe Dunare", povesteste artistul austriac Rainer Prohaska.

    Prohaska a petrecut vara trecuta zece saptamani pe Dunare la bordul unei nave cel putin atipice. Vasul era de fapt format din trei barci numite „Zillen" (luntre in germana), cele mai vechi vase de pe Dunare, care sunt folosite in prezent de pompierii austrieci atunci cand creste debitul apei. Austriacul si-a propus o calatorie experimentala, in care sa adune diverse lucruri din fiecare tara prin care trece Dunarea, cu ajutorul carora sa construiasca apoi un vas-obiect de arta. Obiectele trebuia sa indeplineasca doua criterii importante: sa poata fi folosite in timpul calatoriei si sa exprime preocuparile si specificul locuitorilor de pe tarmul fluviului.

    Pasiunea artistului pentru proiectele pe apa nu este noua. In 2001, el a calatorit impreuna cu o artista suedeza, Shusha Niederberger, pe un vas de trasport de marfa din Linz pana in Budapesta si inapoi. Insa ideea si solutia expeditiei pe Dunare i-au venit in 2005, cand a participat la proiectul „Graue Donau", la bordul vasului romanesc de croaziera „Delta Star", care a navigat de la Viena la Cernavoda si apoi la Giurgiu.

    „In timpul petrecut pe Delta Star am inceput sa ma gandesc la modalitatile in care poate pluti un vas in aval si cum poate el creste, ca proiect in sine de navigatie, de-a lungul calatoriei." Prohaska a facut expeditia insotit de producatoarea proiectului, Eva Grumeth, si din cand in cand lor s-au alaturat cativa artisti locali.

    Rezultatul calatoriei, expus la Galeria Posibila din Bucuresti, este o expozitie impartita in doua sectiuni. In prima avem partea documentara a proiectului: pe un perete gri este desenat cu creta traseul parcurs de vasul experimental si sunt expuse fotografii si documente precum factura dintr-un anumit port sau viza de intrare in Uniunea Europeana. In cea de-a doua incapere sunt aranjate fotografii ce surprind instantanee din expeditie si obiecte specifice fiecarui loc prin care au trecut calatorii. Una dintre imaginile care atrag atentia reprezinta doua rezervoare albastre de alimentare de la un avion de vanatoare MIG, pe care le-au primit de la un colectionar de astfel de obiecte ce locuia pe malul Dunarii. Rezervoarele au functionat drept corpuri de ridicare si de sustinere pentru ambarcatiune. Proiectul se va incheia la Krems in Austria, unde barca va fi reasamblata.

    Artistul afirma ca prin acest proiect a dorit sa spuna o poveste a Dunarii. „Astfel de proiecte despre cum arata Dunarea si despre oamenii de pe Dunare au mai fost, insa ceea ce il diferentiaza pe al nostru este ca nu incearca sa aiba o reactie pe uscat, ci aduce lucruri si obiecte de pe uscat pentru a le expune pe apa", spune Cosmina Chituc, de la Galeria Posibila.

    Daca Rainer Prohaska este un artist transformat in explorator, Uca Maria Marinescu, unul dintre cei mai faimosi exploratori romani, s-a transformat la finalul expeditiei in artist pentru a-si impartasi experientele traite. „Din 1998, fiecare expeditie pe care am facut-o s-a finalizat cu o expozitie", spune Marinescu.

    La hotelul Intercontinental a inceput o serie de expozitii cu peste 100 de fotografii realizate de ea in timpul celor patru expeditii in Tibet.

    De ce Tibet? „Simt o chemare speciala fata de Tibet si de fiecare data cand am ocazia plec. Face parte din alt timp si din alt spatiu, intotdeauna ma simt bine, simt o liniste, invat din filozofia oamenilor de acolo si ma incarc cu energie", afirma exploratoarea.

    Uca Marinescu spune ca a traversat Tibetul de la est la vest, insa nu a reusit sa ajunga in locurile sacre, unde se afla manastirile si sunt pastrate manuscrisele vechi. „Am mers pe vechiul drum al sarii si al matasii, pe care odata l-a parcurs si Marco Polo. Acum este numit drumul sarii si al lanii, care este transportata cu iaci. Drumul a fost modernizat si se poate merge cu jeepul, dar accesul in locurile izolate se face pe jos, pe carari inguste. Altitudinea maxima la care se ajunge este de aproximativ 5.800 de metri, o altitudine suportabila. De exemplu, in ultima expeditie am fost cu o prietena care nu avea experienta, dar a reusit sa se adapteze treptat."

    O zi de drumetie incepe dimineata la 9, se incheie seara la 7 si inseamna un drum de peste 20 de kilometri. Unul dintre cele mai importante trasee este Kora, care inconjoara muntele Kailash, considerat munte sfant in credinta budista. „Ultima data am vazut acolo un grup de pelerini budisti din India, dar traseul este parcurs si de foarte multi localnici. Se spune ca in prima parte, la urcarea pana la 5.200 de metri iti recunosti pacatele, intre 5.100 si 5.400 de metri te incarci cu energie, iar la 5.600 de metri, unde se afla o trecatoare, simti cu adevarat toata energia. In varful muntelui a stat zeul hindus Shiva si a meditat. Drumul dureaza aproximativ trei zile, in care dormi in cort."

    Iar langa masivul muntos se afla lacul sacru Manasarowar. „Unele zone au o energie aparte, poate din cauza muntelui care te apropie de cer, iar oamenii nu sunt niciodata suparati, nu ii vezi certandu-se si nu cunosc valoarea banilor; daca le arati o bancnota nu stiu ce sa faca cu ea", comenteaza Uca Marinescu.

    Expozitia „Tibet – alt timp, alta lume" cuprinde fotografii cu oameni si peisaje din aceste expeditii. „In general – spune exploratoarea – de fiecare data cand ma intorc dintr-o expeditie incerc sa expun ceea ce am vazut pentru ca eu cred ca lumea este un dar pe care trebuie sa il impartasesti".

  • Nu trageti in tablouri

    Unele opere de arta se pastreaza bine si nu au nevoie decat de restaurare sau curatare periodica pentru a se mentine in forma. Altele insa au ghinion. „Le Ręve“ a lui Picasso a fost agresata din greseala chiar de catre proprietarul ei, un important om de afaceri din Las Vegas. Acesta tocmai fusese de acord sa vanda tabloul pentru suma de 139 de milioane de dolari unui director de fond de investitii, cand, invitandu-si oaspetii sa-l vada in biroul lui, a reusit sa gaureasca din greseala panza cu cotul. Refacerea tabloului a costat circa 90.000 de dolari, iar proprietarul nu a mai vandut lucrarea, decizie pe care nu o regreta, considerand ca astfel ar fi facut cea mai mare greseala din viata sa.

    O alta opera a lui Picasso, „Guernica“, a suferit un atac in 1974 din partea unui artist devenit intre timp distribuitor de arta, care protesta impotriva razboiului. Acesta a scris „KILL LIES ALL“ cu grafitti pe tablou, explicand ca a dorit sa scoata „Guernica“ din istoria artei si sa-i dea viata. „Fecioara cu pruncul“ de Leonardo da Vinci, tablou aflat la Galeria Nationala din Londra, a avut parte de un tratament si mai violent in 1987, atunci cand soldatul in rezerva Robert Cambridge a scos o arma de vanatoare si a impuscat-o pe Fecioara in piept, fara a-si putea explica gestul.

    Lucrarea „Painting by Numbers“ a controversatului artist Damien Hirsch a cazut victima zelului profesional al unui angajat dintre cei responsabili cu curatenia de la galeria londoneza Eyestorm Gallery. In apararea acestui angajat, trebuie spus ca opera cu pricina consta dintr-o adunatura de scrumiere cu mucuri de tigara in ele, ziare murdare de vopsea si cutii goale de bere.

    Tabloului „Rondul de noapte“, pictat de catre Rembrandt si gazduit de catre Rijksmuseum din Amsterdam, ii revine nefericita onoare de a fi fost agresat de nu mai putin de trei ori. Prima oara a fost injunghiat in 1911 de catre un bucatar dat afara din fortele navale olandeze, care in semn de razbunare fata de autoritati s-a napustit asupra lui cu cutitul, pentru „a-si potoli furia“. Al doilea atac cu cutitul a avut loc in 1975, faptasul fiind de aceasta data un profesor somer, care ar fi pretins ca „l-a trimis Isus“, pe motiv ca, atunci cand a pictat celebra lucrare, pictorul s-ar fi aflat „sub influenta intunericului“. Al treilea agresor a fost un pacient fugit dintr-o institutie de psihiatrie, care a aruncat cu acid sulfuric pe tablou in 1990.

  • Aggiornamento la Roma

    Galeria Gagosian, deschisa de catre milionarul american Larry Gagosian, considerat cel mai influent distribuitor de arta din lume, se afla pe aceeasi strada cu muzeul de arta contemporana al orasului, inchis de patru ani de zile pentru renovare. Milionarul american mai detine galerii de arta la Londra, New York si in Beverly Hills, iar Roma l-a atras, dupa cum marturiseste, pentru ca este „gigantul adormit“ al artei moderne. Demersul lui Gagosian a fost salutat inclusiv de administratia muzeelor de arta din Roma, seful acesteia, Claudio Strinati, fiind de parere ca orasul expune un numar mare de opere renascentiste si clasice si tinde, in mod gresit, sa lase arta contemporana sa fie expusa doar la Milano, Venetia si Torino. Galeria Gagosian, la a carei deschidere au participat celebritati din lumea artei, a filmului si a modei, va fi condusa de catre Pepi Marchetti Franchi, un director cu experienta, care a lucrat anterior la Muzeul Guggenheim din New York.

  • Business Magazin la PRO TV

    In prezent, Marius si Cornel Baragan sunt solicitati de catre vedete precum Oana Cuzino, Loredana, Monica Barladeanu, dar si de catre oameni de afaceri, care-si doresc un book personal impecabil. Secretele si ponturile calde detinute de fratii Baragan, precum si povestea afacerii lor le puteti afla de la Olivia Steer in emisiunea BUSINESS Magazin, care se va difuza la PRO TV duminica, 9 decembrie, la ora 10.00, dupa stirile PRO TV.

  • Muzica de taina

    Pala a publicat recent o carte, intitulata „La Musica Cetata“ („Muzica ascunsa“), in care prezinta o interpretare a simbolurilor catolice ca elemente muzicale. Autorul a trasat un portativ peste pictura, considerand astfel ca bucatile de paine de pe masa si mainile apostolilor si ale Mantuitorului ar putea reprezenta note muzicale. Notele muzicale nu aveau insa nici un sens, pana cand muzicianul nu a realizat ca trebuie citite de la dreapta la stanga, asa cum scria Da Vinci. Rezultatul obtinut a fost un „imn inchinat lui Dumnezeu“, cu durata de 40 de secunde, care suna cel mai bine atunci cand e cantat la orga. Pala sustine ca aceasta demonstreaza ca Leonardo da Vinci nu era nici pe departe eretic, cum cred unii, ci un om „care credea cu adevarat in Dumnezeu“.

  • Webisodul urmator

    Va mai amintiti de LonelyGirl15? Pe scurt, e vorba de o serie de filme de circa 3 minute prezentand o adolescenta care pretinde ca se numeste Bree, are 15 ani si locuieste intr-un orasel neprecizat, „la ore departare de orice mall“. Postate pe YouTube si preluate in MySpace, primele 24 de „webisoade“ – cum au fost mai apoi numite – au generat o audienta fabuloasa, intretinuta nu printr-o actiune palpitanta, ci prin doza de mister pe care confuzia dintre realitate si fictiune au indus-o. Pana la urma s-a dovedit o „facatura“ – cuvant pe care-l folosesc pentru a aproxima englezescul „fake“ si totodata pentru a denumi cumva o forma de creatie care inca nu a capatat nume. Ceea ce au dovedit realizatorii acestui experiment (o echipa de cineasti americani si o actrita de 19 ani pe nume Jessica Rose) a fost puterea asa-numitului efect de retea, care se manifesta pregnant in retelele de socializare. De fapt, nu avem de-a face cu fictiune in forma traditionala, asa cum o cunoastem din literatura sau cinematografie, ci mai degraba de o forma interactiva de creatie: scenariul a fost dezvoltat in mare masura pe baza reactiei publicului, exprimata in nenumarate forumuri, bloguri si alte forme de interactiune pe care internetul le-a facut posibile.

    Avem oare in fata o noua forma de arta (asa cum pretind „creatorii“), sau este vorba de un fenomen „memetic“ similar cu celebrul „Numa Numa Dance“? Cred ca este mai degraba o combinatie ingenioasa dintre cele doua. La urma urmei, e vorba de a spune o poveste si de a implica publicul in derularea ei, iar faptul ca si dupa ce realizatorii au iesit la rampa seria LonelyGirl15 a continuat succesul – insumand peste 70 de milioane de vizualizari – dovedeste ca nu este un simplu accident si ca audienta este dispusa sa accepte o conventie specifica oricarei forme de arta. Ceea ce mi se pare importat este ca acest gen de creatie este posibil doar in spatiul virtual si nu isi gaseste nici un precursor printre formele traditionale de creatie. Desi o parte din expresie ne parvine prin mijloacele audiovizuale, nu este film si nici televiziune. Este pur si simplu altceva: interactiune in jurul unui fir narativ. De fapt, „webisoadele“ sunt simple pretexte pentru ceea ce se petrece alaturi, in zona sociala a web-ului.

    Am revenit la acest subiect pentru ca fenomenul se repeta. Reteaua de socializare Bebo – foarte populara mai ales in Marea Britanie si Irlanda – a angajat echipa care a realizat seria LonelyGirl15 pentru a pune in opera o noua creatie, numita Kate Modern, care va fi urmata la inceputul anului viitor de Sophia’s Diary. De data aceasta, realizatorii sunt la lumina, iar regulile sunt cat se poate de explicite. Scenariile si personajele au fost discutate cu utilizatorii Bebo inainte de a fi produse, urmand ca reactia audientei sa stabileasca dezvoltarea dramei si evolutia personajelor. Distributia este selectata dintre profilele utilizatorilor retelei, iar „lista scurta“ este votata de comunitate. Pentru Bebo e o afacere cat se poate de avantajoasa, pentru ca desi webisoadele vor fi disponibile si in MySpace si YouTube, interactiunea cu comunitatea realizatorilor se desfasoara doar in Bebo, ceea ce poate aduce un aflux important de utilizatori, daca tinem seama ca estimarile indica circa 25 de milioane de spectatori pentru fiecare dintre primele webisoade din Kate Modern.

    Un alt aspect interesant este faptul ca Bebo pare sa creeze si un model de finantare pentru acest nou gen de creatie. Desi costurile sunt foarte reduse (cam 12.000 de dolari pe webisod) si pot fi considerate amortizate de cresterea numarului de utilizatori, Bebo a incheiat contracte de publicitate cu firme importante – printre care Microsoft, Procter & Gamble si Orange – care au platit pana la o jumatate de milion de dolari pentru a-si vedea produsele (si, implicit, brandul) implicate in poveste, profitand de absenta regulilor care guverneaza acest gen de publicitate in televiziune. Producatorii au fost chiar pusi in situatia de a refuza oferte importante pentru a evita stridenta sau pentru ca, pur si simplu, nu aveau cum sa introduca produsele in desfasurarea actiunii – exemplul furnizat fiind Tampax.

    Ca si in cazul LonelyGirl15, noua realizare a atras atentia presei traditionale. The Guardian si TimesOnline considera ca noile productii interactive tind sa influenteze semnificativ piata divertismentului, mai ales pe segmentul celor foarte tineri si tot mai putin atrasi de televiziunea traditionala. Pentru ei, internetul devine lifestyle.

  • Webisodul urmator

    Va mai amintiti de LonelyGirl15? Pe scurt, e vorba de o serie de filme de circa 3 minute prezentand o adolescenta care pretinde ca se numeste Bree, are 15 ani si locuieste intr-un orasel neprecizat, „la ore departare de orice mall“. Postate pe YouTube si preluate in MySpace, primele 24 de „webisoade“ – cum au fost mai apoi numite – au generat o audienta fabuloasa, intretinuta nu printr-o actiune palpitanta, ci prin doza de mister pe care confuzia dintre realitate si fictiune au indus-o. Pana la urma s-a dovedit o „facatura“ – cuvant pe care-l folosesc pentru a aproxima englezescul „fake“ si totodata pentru a denumi cumva o forma de creatie care inca nu a capatat nume. Ceea ce au dovedit realizatorii acestui experiment (o echipa de cineasti americani si o actrita de 19 ani pe nume Jessica Rose) a fost puterea asa-numitului efect de retea, care se manifesta pregnant in retelele de socializare. De fapt, nu avem de-a face cu fictiune in forma traditionala, asa cum o cunoastem din literatura sau cinematografie, ci mai degraba de o forma interactiva de creatie: scenariul a fost dezvoltat in mare masura pe baza reactiei publicului, exprimata in nenumarate forumuri, bloguri si alte forme de interactiune pe care internetul le-a facut posibile.

    Avem oare in fata o noua forma de arta (asa cum pretind „creatorii“), sau este vorba de un fenomen „memetic“ similar cu celebrul „Numa Numa Dance“? Cred ca este mai degraba o combinatie ingenioasa dintre cele doua. La urma urmei, e vorba de a spune o poveste si de a implica publicul in derularea ei, iar faptul ca si dupa ce realizatorii au iesit la rampa seria LonelyGirl15 a continuat succesul – insumand peste 70 de milioane de vizualizari – dovedeste ca nu este un simplu accident si ca audienta este dispusa sa accepte o conventie specifica oricarei forme de arta. Ceea ce mi se pare importat este ca acest gen de creatie este posibil doar in spatiul virtual si nu isi gaseste nici un precursor printre formele traditionale de creatie. Desi o parte din expresie ne parvine prin mijloacele audiovizuale, nu este film si nici televiziune. Este pur si simplu altceva: interactiune in jurul unui fir narativ. De fapt, „webisoadele“ sunt simple pretexte pentru ceea ce se petrece alaturi, in zona sociala a web-ului.

    Am revenit la acest subiect pentru ca fenomenul se repeta. Reteaua de socializare Bebo – foarte populara mai ales in Marea Britanie si Irlanda – a angajat echipa care a realizat seria LonelyGirl15 pentru a pune in opera o noua creatie, numita Kate Modern, care va fi urmata la inceputul anului viitor de Sophia’s Diary. De data aceasta, realizatorii sunt la lumina, iar regulile sunt cat se poate de explicite. Scenariile si personajele au fost discutate cu utilizatorii Bebo inainte de a fi produse, urmand ca reactia audientei sa stabileasca dezvoltarea dramei si evolutia personajelor. Distributia este selectata dintre profilele utilizatorilor retelei, iar „lista scurta“ este votata de comunitate. Pentru Bebo e o afacere cat se poate de avantajoasa, pentru ca desi webisoadele vor fi disponibile si in MySpace si YouTube, interactiunea cu comunitatea realizatorilor se desfasoara doar in Bebo, ceea ce poate aduce un aflux important de utilizatori, daca tinem seama ca estimarile indica circa 25 de milioane de spectatori pentru fiecare dintre primele webisoade din Kate Modern.

    Un alt aspect interesant este faptul ca Bebo pare sa creeze si un model de finantare pentru acest nou gen de creatie. Desi costurile sunt foarte reduse (cam 12.000 de dolari pe webisod) si pot fi considerate amortizate de cresterea numarului de utilizatori, Bebo a incheiat contracte de publicitate cu firme importante – printre care Microsoft, Procter & Gamble si Orange – care au platit pana la o jumatate de milion de dolari pentru a-si vedea produsele (si, implicit, brandul) implicate in poveste, profitand de absenta regulilor care guverneaza acest gen de publicitate in televiziune. Producatorii au fost chiar pusi in situatia de a refuza oferte importante pentru a evita stridenta sau pentru ca, pur si simplu, nu aveau cum sa introduca produsele in desfasurarea actiunii – exemplul furnizat fiind Tampax.

    Ca si in cazul LonelyGirl15, noua realizare a atras atentia presei traditionale. The Guardian si TimesOnline considera ca noile productii interactive tind sa influenteze semnificativ piata divertismentului, mai ales pe segmentul celor foarte tineri si tot mai putin atrasi de televiziunea traditionala. Pentru ei, internetul devine lifestyle.

  • Pinacotecile de firma

    Igor Markin, un milionar din Moscova, a deschis la sfarsitul lunii mai primul muzeu de arta contemporana din Rusia. Expozitia de inaugurare, al carei curator a fost insusi Markin, continea 100 de lucrari din colectia proprie, in mare parte tablouri, dar si instalatii video sau fotografii. Omul de afaceri a inceput sa colectioneze arta din 2002, iar pentru colectia de 800 de lucrari de arta contemporana rusa a cheltuit aproximativ 5 milioane de dolari. Pasiunea sa poate fi privita ca o investitie profitabila, daca se tine cont de faptul ca lucrarile sunt estimate la ora actuala la 15 milioane de dolari.

    Markin este doar unul dintre numerosii bogatasi care au descoperit ce bine e sa ai in casa (sau in portofoliu) astfel de lucrari. Pentru ca arta contemporana s-a transformat intr-un „status symbol“ si o varianta profitabila de investitii pentru brokerii de pe Wall Street, managerii de fonduri speculative sau noii imbogatiti din Rusia sau India. François Pinault, principalul actionar al grupului de lux Pinault Printemps, este un important colectionar de arta contemporana, miliardarul Bill Gates si sotia sa Melinda sunt colectionari pasionati de pictura americana, iar Stephan Schmidheiny, un investitor elvetian, are o colectie de arta contemporana care valoreaza 500 de milioane de dolari si care include artisti precum Brice Marden, Robert Ryman sau Cy Twombly.

    Exista chiar companii care folosesc, intr-un fel sau altul, lucrarile artistilor contemporani pentru a-si promova numele. La Caixa, a treia institutie financiara din Spania si una din cele mai importante case de economii din Europa, colectioneaza de peste 20 de ani, prin intermediul fundatiei omonime, lucrari de arta contemporana. „Colectia noastra de arta contemporana are peste 700 de lucrari, care apartin atat artistilor spanioli, cat si celor internationali“, spune José F. de Conrado, presedintele fundatiei. Fundatia bancii La Caixa este cea mai mare fundatie privata din Spania, a doua din Europa si a sasea din lume (in 2007 a avut un buget de 400 de milioane de euro, iar anul viitor va avea 500 de milioane de euro, adica un sfert din profitul bancii). Presedintele fundatiei spune ca, recent, colectia de arta a fundatiei a fost evaluata la 140 de milioane de euro.

    Fundatia are un sistem propriu de achizitie a lucrarilor de arta contemporana. „Exista o comisie de specialisti in arta, din care in acest moment fac parte Vicente Todoli, directorul Tate Modern din Londra, si David Ross, presedintele unei federatii a artistilor din New York. Ei analizeaza oferta de pe piata si iau decizia achizitionarii unei opere. Comisia se intalneste de trei ori pe an, moment cand se ia si decizia achizitiei“, a explicat Conrado.

    La Caixa a mizat pe mesajul transmis de arta contemporana pentru a-si promova lansarea la Bucuresti, unde recent au deschis prima sucursala din Romania. Pana la 27 ianuarie, la Muzeul National de Arta al Romaniei, este deschisa expozitia „Arta spaniola din secolul XX“, apartinand colectiei de arta a fundatiei La Caixa. „Selectia lucrarilor a fost realizata special pentru Romania. In acest an am inceput itinerariul international si atunci cand deschidem o noua reprezentanta, o insotim de o activitate culturala sau sociala. In acest caz, pentru Bucuresti am adus 24 de lucrari din colectia noastra de arta contemporana“, afirma presedintele fundatiei. Colectia de Arta a Fundatiei La Caixa la Muzeul de Arta al Romaniei este unul dintre primele evenimente organizate de fundatie in afara Spaniei. Recent a fost inaugurata o expozitie la Muzeul de Arta al Orasului Imperial din Beijing si o alta la Galeria Nationala de Arta Zacheta din Varsovia.

    Expozitia de la Bucuresti se deschide cu operele lui Joan Ponç si Antoni Tpies si continua cu mostre de expresionism abstract de la Antonio Saura, Manuel Millares, Luis Feito, Rafael Conogar si Martin Chirino, care au format grupul El Paso, infiintat la Madrid in 1957. Expozitia include si trei opere ale sculptorului Jorge Oteiza, artist din Tara Bascilor. Iar la final sunt prezentate lucrarile semnate de Josep Guinovart, Albert Rfols-Casamada si Antoni Clavé. De fapt, expozitia seamana cu o calatorie in timp, in Spania anilor 1950-1960, o perioada de mari reforme politice, economice si culturale in perioada de dupa razboi.

    Daca La Caixa expune colectia de arta contemporana in muzee sau sali de expozitii, lantul de hoteluri Novotel, un alt mare colectionar corporatist de arta, prefera sa foloseasca hotelurile proprii pe post de sali de expozitie. Compania are o colectie de arta contemporana cu peste 125 de artisti, pe care o expune in camerele de hotel, inclusiv in hotelul din Bucuresti. Iar recent, Novotel din Bucharest City Centre a lansat conceptul „Artistry“ in cadrul caruia organizeaza, pana pe 14 noiembrie, o expozitie de pictura pe panza si vellum a artistei Miruna Budisteanu, ale carei lucrari au fost expuse in Franta, Italia sau Germania.

    „Aceasta este prima dintr-o serie pe care ne-am propus sa o facem permanenta. Fiecare expozitie va dura trei saptamani, iar dupa o pauza de cel mult doua saptamani va fi inlocuita de un eveniment nou. Ideea este de a promova tinerii artisti romani. Nu ne-am propus sa ne axam neaparat pe pictura, vor exista expozitii de fotografie, sculptura, totul este ca hotelul sa fie un loc viu si sa fie cunoscut ca o expozitie permanenta“, spune Monica Nilca, communication manager al Novotel Bucharest City Centre. Expozitia Mirunei Budisteanu se extinde la parter din lobby spre alte doua zone ale hotelui (zona de bar si in alveola). „Ne-am consultat cu artista in privinta locurilor de expunere a lucrarilor, care trebuia sa se incadreze in conceptul de design al hotelului. Am tinut cont de culorile din lobby care sunt deja puternice, prin prezenta canapelelor rosii, si am incercat sa facem in asa fel incat lucrarile sa nu fie umbrite sau sa paleasca in vreun fel prin asociere“, explica Nilca.

    Lucrarile de pe coloane redau simboluri ale unor structuri minerale, geologice vazute parca prin lupa microscopului, iar in alveola realizata cu pereti de sticla sunt expuse lucrari pe inalt, care par niste vitralii si care deschid spatiul. Cat despre tehnica de fond, „este aceeasi folosita pentru panza, dar aplicata pe vellum (piele de vitel prelucrata) cu mici adaptari. Cautam transparenta si pe panza, dar acest suport translucid se conjuga cu lumina si se radiografiaza mai bine“, spune Miruna Budisteanu.

    Si lantul hotelier Intercontinental a inceput sa promoveze arta contemporana, insa, spre deosebire de La Caixa si Novotel, care au mizat pe lucrarile profesionistilor, Intercontinental a ales, in urma parteneriatului cu National Geographic, fotografii de amatori. Fotografiile sunt castigatoarele concursului InSights, la care au participat 1.500 de lucrari ale pasionatilor de fotografie si turism. Au fost alese 20 de fotografii care urmeaza sa fie expuse in peste 140 de hoteluri ale grupului din toata lumea, inclusiv la Bucuresti. „Ideea a fost ca cititorii sa impartaseasca specificul locului, stilul de viata al tarilor pe care le-au vizitat“, spune Dana Chiriac, marketing & PR manager al Intercontinental Bucuresti.

    De exemplu, intr-o fotografie realizata de un turist in Kenya apare un grup de leoparzi care ingrijesc un pui de gazela, in alta este prezentanta o femeie intinsa pe jos, ce poarta un copil in spate si se roaga in cadrul unui ritual dintr-un loc sfant din India. O alta fotografie infatiseaza o piersica invelita in ziar, care face parte dintr-o plantatie ecologica de piersici a calugarilor budisti din Coreea (piersicile, netratate cu nici un fel de solutie chimica, sunt invelite in ziare ca sa fie ferite de daunatoare). Fotografiile vor fi expuse incepand din aceasta luna in holul hotelului Intercontinental.