BusinessMagazin

Tag: arta

  • Arta bate criza

     

    Carlos si Rosa de la Cruz, doua dintre vedetele comunitatii de arta din Statele Unite, colectioneaza arta contemporana si din America Latina de doua decenii. In urma cu doi ani, cuplul a lansat conceptul de petrecere in “casa de arta”. Cu alte cuvinte, adepti ai ideii ca arta trebuie admirata isi deschid casa decorata cu adevarate capodopere pentru participantii la Art Basel Miami Beach (varianta din Miami a targului de la Basel, unul dintre cele mai importante evenimente de gen din lume). In fiecare an, peste 1.500 de vizitatori le admira colectia, care include nume mari ale artei precum Cindy Sherman sau John Baldessari. Petrecerile si casa de arta a familiei de la Cruz au fost prezentate pe larg in ziare precum New York Times sau The Times.
     
    De cealalta parte a Oceanului, in Europa, o alta vedeta a comunitatii de business si mare colectionar de arta si-a transformat una dintre proprietati in muzeu. François Pinault, proprietarul PPR, unul dintre cei mai importante grupuri din lumea luxului, a expus 200 dintre cele peste 2.500 de opere de arta pe care le detine in Palazzo Grassi din Venetia. Pinault a ales artisti reprezentativi pentru a doua jumatate a secolului XX, de la Mark Rothko, Donald Judd, Gerhard Richter si Lucio Fontana la Richard Serra, Bruce Nauman, Cindy Sherman, Jeff Koons si Damien Hirst. Atat familia de la Cruz, cat si Pinault sustin ca, dincolo de valoarea artistica a obiectelor pe care le detin, colectiile raman o investitie solida, a carei valoare nu a fost afectata de criza financiara, ci dimpotriva.
     
    Si in Romania, dincolo de furtunile declansate de stirile despre criza, comertul cu arta continua sa aiba perspective. Mai mult, exista chiar manageri care au preferat sa renunte la functia sigura intr-o corporatie pentru a se implica in afaceri cu arta. Violeta Sarbu, care a deschis prima galerie de fotografie de arta din Romania, a renuntat la functia de director de marketing al retailerului Flanco si la consultanta pentru a-si trai pasiunea pentru arta.
     
    Proprietara galeriei Karousel spune ca pentru prima data conceptul galeriei s-a conturat in august anul trecut (sub forma unei proiectii de plan de afaceri) si s-a concretizat in ianuarie 2009, cand a deschis galeria. Atunci, Sarbu lasa in urma cariera corporatista si se aventura intr-un domeniu mai creativ, inlocuind electrocasnicele din portofoliul Flanco si consultanta de marketing cu peste 150 de fotografii de arta ale unor artisti consacrati (Cosmin Bumbut, Alex Galmeanu, Cristian Crisbasan) si debutanti (Sabina Dimitriu sau Ioana Carlig). Preturile lucrarilor, care sunt disponibile in cel mult 50 de exemplare, variaza intre 130 si 800 de euro.
     
    Violeta Sarbu spune ca, pentru ca galeria sa aiba succes, trebuie sa fie in acelasi timp om de afaceri si galerist. “Cele doua concepte sunt amestecate, dar cand reusesc sa pun galeria pe picioare, poate voi ramane numai om de afaceri, iar galerist va fi altcineva”, spune fostul manager de la Flanco, care a investit aproape 15.000 de euro in galerie.
     
    Cat despre vanzari, sustine ca in general strainii s-au aratat cel mai interesati de fotografiile de arta. “Romanii au fost interesati intr-o masura mai mica, pentru ca nu exista inca o cultura puternica in directia aceasta. Dar trebuie atrasi in galerie pentru a vedea diferenta”, comenteaza ea. Pana acum, galeria a vandut aproape 15% din portofoliul initial: “Foarte mare succes au avut lucrarile din zona nonfigurativa, peisaje, nudurile lui Cristian Crisbasan au plecat catre colectia unui american, au fost foarte apreciate si lucrarile din zona fotoreportajului, care insa nu s-au vandut inca”.
     
    Violeta Sarbu, care este asociata in aceasta afacere cu Cornel Marian, directorul fondului de investitii Oresa Ventures, spera sa atraga printre clienti arhitecti care se ocupa de amenajari interioare si manageri din zona HoReCa, dar viseaza si la piata internationala: “Deja am stabilit contacte cu niste galerii din afara si imi doresc sa vand acolo. Se pare ca o gura de oxigen de afara va fi binevenita”.
     
    Proprietara Karousel spune ca o foto­grafie de arta se poate transforma intr-o investitie “daca apartine unui artist bine cotat care are lucrari in colectii importante si care se afla pe o linie ascendenta a carierei sale. Cand vorbim despre debutanti, conteaza evolutia, iar aici este foarte important rolul galeristului. In viitor ii vom incuraja pe tinerii artisti, organizandu-le expozitii personale sau ducandu-i la targurile de profil din afara”.
     
    La nivel mondial, cel mai mare pret oferit pentru o fotografie a fost de 3,34 milioane de dolari, adjudecat de fotograful Andreas Gurky pentru creatia “99 Cent II Diptych”, vanduta in februarie 2007 la casa de licitatii Sotheby’s din Londra.

    Aflati in continuare cat a investit Mihaela Forgaciu in galeria de arta din Dorobanti.

     

  • Amor in Amurg

     

    Termen inventat prin anii ’80, “chick flick”-ul denumeste acel film (“pentru puicute”) pe care barbatii nu-l vor intelege niciodata (cel putin asa zice Rosie O’Donnell in “Nopti albe in Seattle”, uitandu-se la “An Affair to Remember”), dar la care femeile vor apela intotdeauna pentru o petrecere in pijama, pentru a-si reveni dupa o despartire sau dupa o zi proasta la coafor.
     
    Citind sinopsisul lui “Twilight”, probabil un barbat isi va imagina numaidecat valuri de sange, colti ucigasi (atentie, serialul “True Blood” se va lansa in curand pe HBO) si un erou uman cat se poate de abil, care la sfarsitul filmului ii va trimite pe toti vampirii pe lumea cealalta cu o avalansa de tarusi bine inmuiati in apa sfintita. Nimic mai diferit de “Twilight”, care este despre… Bella.
     
    Bella (Kristen Stewart, si ar fi bine s-o tinem minte) are vreo saptesprezece ani si, pentru a-si lasa mama sa se bucure de noua ei relatie cu un jucator de baseball, decide sa se mute la tatal ei, seful politiei dintr-un mohorat orasel, Forks. Pustoaica asteapta cam cu inima indoita prima zi de liceu, dar de stresul de a fi tinta comentariilor tuturor se alege praful in momentul cand Bella da de carismaticul, misteriosul, inteligentul Edward (Robert Pattinson), un coleg de an ale carui paloare, capacitate de a auzi si cea mai firava soapta, viteza s.a.m.d. il vor deconspira drept vampir.
     
    Scris de o femeie (Stephenie Meyers), transformat in scenariu de o alta (Melissa Rosenberg), regizat tot de o reprezentanta a sexului mai sensibil si cu o “tanara speranta feminina” in rolul principal, “Twilight” este “chick flick” la patrat, iar drept dovada, rating-urile date de “ele” filmului pe Imdb.com sunt de la 8 in sus, in timp ce “ei” se multumesc doar cu note de trecere. Surprinzator este faptul ca acest prim film din tetralogia “Twilight” sta excelent la capitolele care le-ar impresiona pe spectatoare, dar scartaie (chiar serios) la cele unde mai atenti sunt spectatorii.
     
    Astfel, marele atu al lui “Twilight” este flirtul. Meyer, Rosenberg si Hardwicke reusesc o adevarata performanta facand echilibristica printre replicile incandescente ale personajelor, iar Stewart si Pattinson sunt foarte expresivi in a crea acea impresie de amor adolescentin (chiar si in situatia in care vampirul are de fapt 107 ani). Fara nici macar o scena de sex si cu doar cateva saruturi fugare, “Twilight” reuseste sa te faca sa-i ierti efectele speciale rizibile si scenele de actiune neconvingatoare (bineinteles ca un alt vampir porneste pe urmele Bellei), cu ajutorul celor doi actori si al catorva replici bine aduse din condei de romanciera Stephenie Meyers, supranumita (justificat?) o “J. K. Rowling a Americii”.
     
    De fapt, Meyers apartine sectei mormone, iar faptul ca Bella si Edward nu pot face sex (vampirul este “vegetarian”, adica refuza sa consume sange de om, dar o prea mare apropiere de fata i-ar putea pune in pericol stapanirea de sine, in fata venelor ei pulsande) nu este decat o pledoarie pro abstinenta sexuala inainte de casatorie. Dar aceasta convingere a autoarei, care a declarat ca pentru scrierea seriei de romane a fost inspirata de volumele lui Jane Austen si Orson Scott Card (autorul celebrului “Ender’s Game”, si el in curs de ecranizare), nici macar nu este relevanta, caci regizoarea si actorii reusesc sa fie credibili atata vreme cand in cadru se afla doar Edward si Bella. Acestia fac cumva si scot flacari pe ecran, iar Hardwicke ii ajuta numai cu prim-planurile ei atat de subiective si tinand uneori (dar parca mai mult decat era necesar) camera in mana.
     
    Ca filmul le va captiva pe spectatoare (mai ales pe cele tinere si foarte tinere) nu-i nicio indoiala, dar “Twilight” nu vine deloc singur in aceasta ofensiva a “chick flick”-urilor. Inceputul anului ne-o aduce si pe Renee Zellweger in “New in Town”/“Nou-venita in oras”, despre o consultanta in materie de eficientizare, Lucy, care trebuie sa renunte la luxosul ei stil de viata din Miami pentru o perioada petrecuta intr-un friguros orasel din Minnesota, unde faptul ca vrea sa inchida fabrica unde lucreaza mai toti localnicii o va expune rautatilor acestora.
     
    Jumatatea lunii februarie ni le ofera (la pachet) pe Anne Hathaway si Kate Hudson (doua specialiste in comedii romantice), care din prietene la catarama vor deveni dusmance pe viata cand nuntile lor vor fi programate in aceeasi zi. Miza luptei? Cel mai bun local, invitatii (si deci cadourile), wedding planner-ul si asa mai departe. Un film despre prietenie (si rivalitate dusa la extrem), doua nunti cu probleme si mirese alergandu-se prin biserica – e genul la care posesorii de testosteron trebuie lasati acasa (sau trimisi la un thriller), iar sexul frumos va cauta confirmarea impresiilor printre cele mai bune prietene.
     
    Dar cel mai asteptat “chick flick” al anului s-ar putea sa fie “Goana dupa cumparaturi”/“Confessions of a Shopaholic”. Inspirat de romanul omonim al lui Sophie Kinsella, filmul regizat de P.J. Hogan (“My Best Friend’s Wedding”) o va avea in vizor pe Rebecca Bloomwood, o absolventa de facultate care se muta in Manhattan, cazand victima unei asemenea frenezii a cumparaturilor, incat ajunge datoare vanduta. Cum va pune ea mana pe o rubrica intr-un ziar financiar si pe un bogat om de afaceri vom vedea la inceputul lui aprilie, in acest “Diavolul se imbraca de la Prada” al anului 2009.

     

  • Amor in Amurg

     

    Termen inventat prin anii ’80, “chick flick”-ul denumeste acel film (“pentru puicute”) pe care barbatii nu-l vor intelege niciodata (cel putin asa zice Rosie O’Donnell in “Nopti albe in Seattle”, uitandu-se la “An Affair to Remember”), dar la care femeile vor apela intotdeauna pentru o petrecere in pijama, pentru a-si reveni dupa o despartire sau dupa o zi proasta la coafor.
     
    Citind sinopsisul lui “Twilight”, probabil un barbat isi va imagina numaidecat valuri de sange, colti ucigasi (atentie, serialul “True Blood” se va lansa in curand pe HBO) si un erou uman cat se poate de abil, care la sfarsitul filmului ii va trimite pe toti vampirii pe lumea cealalta cu o avalansa de tarusi bine inmuiati in apa sfintita. Nimic mai diferit de “Twilight”, care este despre… Bella.
     
    Bella (Kristen Stewart, si ar fi bine s-o tinem minte) are vreo saptesprezece ani si, pentru a-si lasa mama sa se bucure de noua ei relatie cu un jucator de baseball, decide sa se mute la tatal ei, seful politiei dintr-un mohorat orasel, Forks. Pustoaica asteapta cam cu inima indoita prima zi de liceu, dar de stresul de a fi tinta comentariilor tuturor se alege praful in momentul cand Bella da de carismaticul, misteriosul, inteligentul Edward (Robert Pattinson), un coleg de an ale carui paloare, capacitate de a auzi si cea mai firava soapta, viteza s.a.m.d. il vor deconspira drept vampir.
     
    Scris de o femeie (Stephenie Meyers), transformat in scenariu de o alta (Melissa Rosenberg), regizat tot de o reprezentanta a sexului mai sensibil si cu o “tanara speranta feminina” in rolul principal, “Twilight” este “chick flick” la patrat, iar drept dovada, rating-urile date de “ele” filmului pe Imdb.com sunt de la 8 in sus, in timp ce “ei” se multumesc doar cu note de trecere. Surprinzator este faptul ca acest prim film din tetralogia “Twilight” sta excelent la capitolele care le-ar impresiona pe spectatoare, dar scartaie (chiar serios) la cele unde mai atenti sunt spectatorii.
     
    Astfel, marele atu al lui “Twilight” este flirtul. Meyer, Rosenberg si Hardwicke reusesc o adevarata performanta facand echilibristica printre replicile incandescente ale personajelor, iar Stewart si Pattinson sunt foarte expresivi in a crea acea impresie de amor adolescentin (chiar si in situatia in care vampirul are de fapt 107 ani). Fara nici macar o scena de sex si cu doar cateva saruturi fugare, “Twilight” reuseste sa te faca sa-i ierti efectele speciale rizibile si scenele de actiune neconvingatoare (bineinteles ca un alt vampir porneste pe urmele Bellei), cu ajutorul celor doi actori si al catorva replici bine aduse din condei de romanciera Stephenie Meyers, supranumita (justificat?) o “J. K. Rowling a Americii”.
     
    De fapt, Meyers apartine sectei mormone, iar faptul ca Bella si Edward nu pot face sex (vampirul este “vegetarian”, adica refuza sa consume sange de om, dar o prea mare apropiere de fata i-ar putea pune in pericol stapanirea de sine, in fata venelor ei pulsande) nu este decat o pledoarie pro abstinenta sexuala inainte de casatorie. Dar aceasta convingere a autoarei, care a declarat ca pentru scrierea seriei de romane a fost inspirata de volumele lui Jane Austen si Orson Scott Card (autorul celebrului “Ender’s Game”, si el in curs de ecranizare), nici macar nu este relevanta, caci regizoarea si actorii reusesc sa fie credibili atata vreme cand in cadru se afla doar Edward si Bella. Acestia fac cumva si scot flacari pe ecran, iar Hardwicke ii ajuta numai cu prim-planurile ei atat de subiective si tinand uneori (dar parca mai mult decat era necesar) camera in mana.
     
    Ca filmul le va captiva pe spectatoare (mai ales pe cele tinere si foarte tinere) nu-i nicio indoiala, dar “Twilight” nu vine deloc singur in aceasta ofensiva a “chick flick”-urilor. Inceputul anului ne-o aduce si pe Renee Zellweger in “New in Town”/“Nou-venita in oras”, despre o consultanta in materie de eficientizare, Lucy, care trebuie sa renunte la luxosul ei stil de viata din Miami pentru o perioada petrecuta intr-un friguros orasel din Minnesota, unde faptul ca vrea sa inchida fabrica unde lucreaza mai toti localnicii o va expune rautatilor acestora.
     
    Jumatatea lunii februarie ni le ofera (la pachet) pe Anne Hathaway si Kate Hudson (doua specialiste in comedii romantice), care din prietene la catarama vor deveni dusmance pe viata cand nuntile lor vor fi programate in aceeasi zi. Miza luptei? Cel mai bun local, invitatii (si deci cadourile), wedding planner-ul si asa mai departe. Un film despre prietenie (si rivalitate dusa la extrem), doua nunti cu probleme si mirese alergandu-se prin biserica – e genul la care posesorii de testosteron trebuie lasati acasa (sau trimisi la un thriller), iar sexul frumos va cauta confirmarea impresiilor printre cele mai bune prietene.
     
    Dar cel mai asteptat “chick flick” al anului s-ar putea sa fie “Goana dupa cumparaturi”/“Confessions of a Shopaholic”. Inspirat de romanul omonim al lui Sophie Kinsella, filmul regizat de P.J. Hogan (“My Best Friend’s Wedding”) o va avea in vizor pe Rebecca Bloomwood, o absolventa de facultate care se muta in Manhattan, cazand victima unei asemenea frenezii a cumparaturilor, incat ajunge datoare vanduta. Cum va pune ea mana pe o rubrica intr-un ziar financiar si pe un bogat om de afaceri vom vedea la inceputul lui aprilie, in acest “Diavolul se imbraca de la Prada” al anului 2009.

     

  • Pe genunchiul bunicului Eastwood

    “Changeling”, cu Angelina Jolie in rolul principal, este primul din cele doua filme ale lui Eastwood care ajung pe marile ecrane din Romania. Eticheta de “drama de epoca” nu-i face deloc cinste unui adevarat thriller despre disparitia unui copil in Los Angelesul sfarsitului anilor ‘20. Din nefericire, nimic nu este imaginar in thriller-ul lui Eastwood, peste 95% la suta din incredibilul scenariu scris de J. Michael Straczynski petrecandu-se aidoma in realitate.
     
    Jolie este Christine Collins, o mama singura care incearca sa-i asigure fiului ei de noua ani, Walter (Gattlin Griffith), o existenta cat mai fericita. Intr-o zi, Christine se intoarce de la munca si nu-si mai gaseste fiul. Femeia alerteaza politia si primeste toate promisiunile ca Walter ii va fi inapoiat cat de curand, numai ca lunile trec, iar sutele de piste incercate de detectivi se dovedesc inutile. Cand Christine este anuntata ca fiul ei a fost gasit intr-un orasel din Texas, femeia traieste cea mai fericita zi din viata, dar toate sperantele i se naruie cand isi vede “fiul”: pustiul care sustine cu tarie ca este Walter nu este decat un impostor, iar femeia, impinsa de la spate de un sef al politiei speriat de scandal, se simte obligata sa ia copilul acasa, pentru a se convinge daca nu cumva lunile de lipsuri i-au schimbat intr-o atat de mare masura infatisarea.
     
    La inceputul filmului, Christine ii spune unui Walter cu ochiul invinetit in urma unei altercatii cu un coleg de scoala: “Niciodata sa nu incepi o bataie, dar intotdeauna s-o termini”. Si ce batalie ne ofera Eastwood! Singura impotriva tuturor, cu politistii din Los Angeles sacrificand-o pentru a da bine in ochii presei, Christine lupta cu deznadejdea, dar si coruptia, pentru a ramane cu acel lucru aparent insignifiant, dar extrem de important: speranta. Chiar daca e o idee prea lung, filmul te tine in priza pana in ultima clipa. La o jumatate de ora de la inceputul filmului, ai impresia ca vezi o distopie perversa, sau ca esti victima unui la fel de pervers SF social. 
     
    Desi s-ar putea sa aiba sanse la o nominalizare la Oscar, interpretarea lui Jolie este mai degraba o problema si nu un atu al filmului. Coafura anilor ‘30 si vestimentatia vremurilor nu te fac sa uiti ca o ai in fata pe cea mai comentata actrita a ultimilor ani, iar interpretarea ei pare uneori fortata. O necunoscuta ar fi fost mult mai potrivita intr-un astfel de rol, pentru care s-au luptat si Reese Witherspoon sau Hilary Swank si in care Eastwood a ales-o pe Jolie numai pentru ca, spune el, fata actritei “da bine si pentru inceputul secolului trecut, si pentru epoca de acum”.
     
    Foarte diferit, dar aproape la fel de captivant, “Gran Torino” ne aduce in zilele noastre, iar Clint Eastwood nu se mai multumeste sa stea in spatele camerei, ci joaca si rolul principal. El este Walt Kowalsky, un morocanos veteran al razboiului din Coreea. De pe veranda casei sale, unde zaboveste dupa-amiezele cu un ziar si o bere in fata, Walt vede cum cartierul sau este cotropit de familii asiatice, cu care veteranul reduce contactul la un minim reprezentat de priviri rauvoitoare si invective suierate printre dinti.
     
    Intr-o zi, cand Thao (Bee Vang), mezinul vecinilor sai, este atacat de o banda de chinezi care vrea sa-l recruteze, batranul intervine, dar numai pentru a-si proteja gazonul de pasii intrusilor.
     
    Simplu, fara mari surprize (cu mici exceptii), “Gran Torino” nu are dramatismul si nici tensiunea debordante ale lui “Changeling”, dar interpretarea puternica a lui Eastwood, gura spurcata a personajului, principiile de viata traditionaliste sau curajul lui nebunesc il fac pe Walt un Dirty Harry la senectute (dar cat se poate de in putere) si cu siguranta “cel mai cool erou varstnic al anului”. Departe de bunicul blajin la care faceam aluzie in titlul acestui articol, Eastwood este o adevarata bestie in “Gran Torino”, o fiara salbatica in stare sa faca prapad in jur, daca cei dragi sunt pusi in pericol. Aceasta se va intampla la un moment dat in film, iar reactia cu totul si cu totul imprevizibila (si atat de anacronica) a lui Walt va face toti banii.
     
    Chiar daca actorii secundari gafeaza adesea (campionul este Christopher Carley, in rolul unui preot care insista ca Walt sa se spovedeasca, primind fara sa clipeasca avalansele de comentarii rautacioase ale batranului), iar tanarul Bee Vang, aflat la primul sau rol, nu-i foarte convingator, “Gran Torino” arata ca umerii lui Eastwood sunt in continuare puternici, fiind in stare sa duca pe ei, de unul singur, un intreg film. Alaturi de “Changeling”, “Gran Torino” va ajunge cu siguranta pe listele celor mai bune filme ale lui 2009. La fel, obligatoriu de vazut, dar de la inceputul lunii martie. 
     
    “CHANGELING” / “SCHIMBUL”
    R: CLINT EASTWOOD D: ANGELINA JOLIE, JOHN MALKOVICH, GATTLIN GRIFFITH, MICHAEL KELLY, COLM FEORE, JEFFREY DONOVAN, JASON BUTLER HARNER. DIN 16 IANUARIE

  • Padurea de sculpturi

    Arta a devenit un simbol al statutului social, ravnita atat de marile familii cu istorie, dar si de bancherii de pe Wall Street aflati in cautarea unor plasamente pentru bonusurile lor generoase ori de noii imbogatiti din Rusia sau India. Toti declara sus si tare ca motivul care i-a manat sa colinde lumea in cautare de piese rare si valoroase a fost dragostea pentru arta. Insa putini sunt dispusi sa doneze colectiile unui muzeu si sa lase la o parte alternativa lucrativa. Cel mai recent exemplu – Pierre Bergé, cofondatorul casei Yves Saint Laurent, a anuntat ca anul viitor va scoate la licitatie colectia de arta pe care a detinut-o im­­preu­na cu defunctul Yves Saint Laurent. Colectia include opere cu semnaturi impresionante – Brancusi, Braque, Matisse, Mondrian, Picasso sau Goya.
     
    Exista insa si amatori de arta care uita de valoarea exponatelor pe care le detin si prefera sa le lase prin testament pentru ca, dupa moartea lor, colectiile adunate in zeci de ani sa fie expuse intr-un muzeu.
     
    Un exemplu este colectia italianului Simon Spierer, “Padurea de sculpturi”, expusa pana la inceputul lunii martie la Muzeul National de Arta Contemporana din Bucuresti. Spierer a facut abstractie de faptul ca numai sculptura lui Brancusi, “Pasarea in spatiu”, a fost evaluata la peste 20 de milioane de euro si si-a donat colectia Muzeului Landului Hessen din Darmstadt. Muzeul a decis ca, pana la finalizarea lucrarilor de renovare, expozitia sa fie itineranta, inainte de oprirea la Bucuresti poposind la Atena (unde a fost considerata evenimentul anului) si la Sofia. 
     
    “Padurea de sculpturi”, considerata una dintre cele mai mari colectii private de sculptura din secolul al XX-lea, cuprinde 40 de piese, opere ale celor mai importanti sculptori ai epocii, printre care Constantin Brancusi, Hans Arp, Alberto Giacometti, Henry Moore si Isamu Noguchi, dar si un tablou semnat Andy Warhol.
     
    “Nu-mi pot imagina viata fara arta”, obisnuia sa spuna Simon Spierer. Om de afaceri nascut in Italia, dar stabilit in Elvetia, Spierer a facut avere din comertul cu tutun. A inceput sa colectioneze arta in anii ’50, iar in anii ’60 a deschis o galerie impreuna cu sotia sa, Marie-Louise Jeanneret, in Champel, in apropierea Genevei.
    La inceput a fost pasionat de pictura, insa si-a vandut aceasta colectie (care cuprindea tablouri de Picasso sau Miro) pentru a se dedica sculpturilor. Galeria de arta a fost inchisa in 2004, la moartea lui Marie.
     
    “Padurea de sculpturi” are ca punct central capodopera lui Brancusi, “Pasare in spatiu”, expusa pentru prima data in Romania. Colectionara Peggy Guggenheim a impartasit in revista “Cahiers d’art” povestea achizitionarii capodoperei lui Brancusi de catre Spierer. “In iarna anului 1940 l-am cunoscut foarte bine pe Brancusi. De mult imi doream o lucrare de-a lui, dar pana in momentul acela nu realizasem ca o pot avea. In final m-am decis, dar pretul cerut de el era fantastic. Pana la urma am reusit sa ne intelegem si am cumparat sculptura pe care mi-o doream cu adevarat. Brancusi a trebuit sa o lustruiasca, ceea ce a durat saptamani; intotdeauna facea el insusi genul acesta de munca manuala – unul dintre motivele pentru care sculpturile lui sunt atat de frumoase. (…) Brancusi mi-a adus-o cu masina lui, cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Nu am aflat niciodata de ce plangea – poate pentru ca se despartea de pasarea sa preferata!”
     
    Singura pictura din colectie, “Taigan si Wedma cu stapanul lor”, are o poveste la fel de interesanta. Spierer organiza tabere de creatie la Boissano, unde a renovat case vechi pe care le-a pus la dispozitia tinerilor pictori si sculptori. Pe Andy Warhol l-a intalnit la Paris si i-a facut propunerea sa participe la tabara de la Boissano. Raspunsul lui Warhol a fost dispretuitor – nu-l interesa lumea artistica de la Milano sau Genova, ci numai personalitati de calibrul lui Mao sau Monroe. Spierer a replicat ca si-ar fi dorit ca Warhol sa-i picteze cainii. Raspunsul se pare ca l-a impresionat pe artist, care a acceptat in cele din urma invitatia. La Boissano a pictat Warhol portretul celor doi ogari Barzoi ai lui Spierer, Taigan si Wedma. Iar colectionarul a ajus sa fie protagonist din intamplare, pentru ca Warhol s-a inspirat dintr-o fotografie in care acesta isi tinea cei doi caini pentru a putea fi pozati.
     
    Lucrarile incluse in expozitie acopera o perioada de peste 70 de ani, incepand cu anul 1927, cand a fost creata Pasarea lui Brancusi, si pana in 2004, de cand dateaza sculptura lui Laurent de Pourry. Pretul unui bilet este de 5 lei.

  • Locul acela minunat

    Oamenii de afaceri sau turistii care au vizitat Japonia se intorc cu aceeasi poveste: japonezii sunt atat de pasionati de tehnologie, incat chiar si la toaleta te trezesti inconjurat de butoane cu multe simboluri indescifrabile, care indeplinesc functii la care strainul obisnuit cu un spatiu rece si simplist nici cu gandul nu gandeste.
     
    Niponii, faimosi pentru pasiunile considerate bizare in Vest, au dezvoltat un adevarat cult chiar si pentru toalete. Ceea ce marketerii din restul lumii au considerat o achizitie de nevoie ei au reusit sa o transforme intr-o parada a obiectelor de design supertehnologizate. Au incalzit scaunele, au montat difuzoare pentru muzica ambientala pentru o atmosfera mai relaxanta si au directionat precis jeturile de apa. Aceasta in cazul toaletelor de baza, pentru ca modelele mai complicate verifica presiunea sangelui, curata, usuca, preiau mirosul din atmosfera, pornesc automat lumina si chiar pretind ca salveaza casnicii (gratie functiei “marriage saver”, care coboara automat capacul vasului).
     
    Astfel de detalii ajung sa faca diferenta dintre companii pe o piata de miliarde de euro. Toto, cea mai mare firma de profil, care detine doua treimi din piata nipona, a avut vanzari de 4,2 miliarde de dolari in 2006, are 20.000 de angajati, sapte fabrici in Japonia si este prezenta in 16 tari. Piata a ajuns la asemenea valori, pentru ca preocuparea pentru toalete sofisticate nu e deloc o inventie de marketing, ci o tema a discursului din societate. Scriitorul Yoko Mure, in colectia de eseuri despre toalete, se intreaba cum a reusit societatea din Vest sa supravietuiasca folosind toalete reci si atat de simpliste. Limba japoneza a preluat si cuvinte inventate de producatori: Washlet, de exemplu (numele unei toalete high-tech foarte populare), a devenit un termen generic, care a intrat in vocabularul de uz curent.
     
    Washlet a fost promovat de Toto, care din 1980 si pana in prezent a vandut 20 de milioane de Washlet unei natiuni de 130 de milioane de locuitori. Conform statisticilor companiei, numarul gospodariilor japoneze care detin un Washlet este mai mare decat al celor dotate cu un computer – o adevarata performanta intr-o tara supertehnologizata.
     
    Strategia care a transformat toaleta dintr-un rau necesar intr-o vedeta high-tech este demna de a face obiectul unui studiu de caz pentru specialistii in marketing. Mai ales ca in urma cu 60 de ani, Japonia era o tara unde dominau latrinele. In mai putin de un secol, industria a reusit o performanta care echivaleaza cu cea de a convinge un carutas sa isi achizitioneze direct un Ferrari.
     
    Iar concurenta intre marile companii de pe aceasta piata este cat se poate de intensa. Inax este concurentul principal al lui Toto, cele doua companii vand produse similare si de fapt datele arata ca Inax a lansat o toaleta de tip Washlet inaintea lui Toto, numai ca in prezent detine numai 30% din piata. Se pare ca Toto a reusit sa ii convinga pe japonezi sa achizitioneze produsul sau, desi Inax au fost primii pe piata, datorita unei campanii bine gandite. La inceput, toaletele Washlet de la Toto au fost instalate in hoteluri sau mari centre comerciale, adica in locuri publice, unde puteau fi testate de oricine, ceea ce le-a asigurat o crestere lenta, dar sigura a popularitatii. Pe de alta parte, publicitatea a avut un rol decisiv. In 1982, publicul japonez a fost fermecat de un clip publicitar in care aparea o cantareata faimoasa in Japonia, Jun Togawa (varianta locala a lui Cyndi Lauper), care interpreta un cantecel care inca poate fi reprodus de oricine – “Even bottoms have feelings”.
     
    Chiar si rivalii de la Inax recunosc ca Toto a avut clipuri reusite. In ceea ce ii priveste, Inax a lansat clipuri care au avut ca personaj principal un actor imbracat intr-un costum de gorila, asezat pe un vas de toaleta – un fel de Frumoasa si Bestia, in care Frumoasa castiga. Ajutati de strategia neinspirata a concurentilor, pe fondul cresterii economice a tarii din anii ’80, cei de la Toto au reusit sa-si dubleze vanzarile. Mai departe insa nu s-au lasat ametiti de succesul Washlet si, constienti ca toaletele trebuie sa tina pasul cu timpul, au lansat modele din ce in ce mai inteligente. De exemplu, Neorest, un model care in doua zile se familiarizeaza cu obiceiurile proprietarului si ajusteaza apa si caldura in consecinta, stie cand sa opreasca caldura si care este temperatura preferata, are senzori care detecteaza fiecare miscare a proprietarului. Toto s-a asociat si cu Daiwa House, o companie de constructii, pentru a proiecta Intelligent Toilet, care poate masura nivelul de zahar din urina si greutatea utilizatorului.

  • Locul acela minunat

    Oamenii de afaceri sau turistii care au vizitat Japonia se intorc cu aceeasi poveste: japonezii sunt atat de pasionati de tehnologie, incat chiar si la toaleta te trezesti inconjurat de butoane cu multe simboluri indescifrabile, care indeplinesc functii la care strainul obisnuit cu un spatiu rece si simplist nici cu gandul nu gandeste.
     
    Niponii, faimosi pentru pasiunile considerate bizare in Vest, au dezvoltat un adevarat cult chiar si pentru toalete. Ceea ce marketerii din restul lumii au considerat o achizitie de nevoie ei au reusit sa o transforme intr-o parada a obiectelor de design supertehnologizate. Au incalzit scaunele, au montat difuzoare pentru muzica ambientala pentru o atmosfera mai relaxanta si au directionat precis jeturile de apa. Aceasta in cazul toaletelor de baza, pentru ca modelele mai complicate verifica presiunea sangelui, curata, usuca, preiau mirosul din atmosfera, pornesc automat lumina si chiar pretind ca salveaza casnicii (gratie functiei “marriage saver”, care coboara automat capacul vasului).
     
    Astfel de detalii ajung sa faca diferenta dintre companii pe o piata de miliarde de euro. Toto, cea mai mare firma de profil, care detine doua treimi din piata nipona, a avut vanzari de 4,2 miliarde de dolari in 2006, are 20.000 de angajati, sapte fabrici in Japonia si este prezenta in 16 tari. Piata a ajuns la asemenea valori, pentru ca preocuparea pentru toalete sofisticate nu e deloc o inventie de marketing, ci o tema a discursului din societate. Scriitorul Yoko Mure, in colectia de eseuri despre toalete, se intreaba cum a reusit societatea din Vest sa supravietuiasca folosind toalete reci si atat de simpliste. Limba japoneza a preluat si cuvinte inventate de producatori: Washlet, de exemplu (numele unei toalete high-tech foarte populare), a devenit un termen generic, care a intrat in vocabularul de uz curent.
     
    Washlet a fost promovat de Toto, care din 1980 si pana in prezent a vandut 20 de milioane de Washlet unei natiuni de 130 de milioane de locuitori. Conform statisticilor companiei, numarul gospodariilor japoneze care detin un Washlet este mai mare decat al celor dotate cu un computer – o adevarata performanta intr-o tara supertehnologizata.
     
    Strategia care a transformat toaleta dintr-un rau necesar intr-o vedeta high-tech este demna de a face obiectul unui studiu de caz pentru specialistii in marketing. Mai ales ca in urma cu 60 de ani, Japonia era o tara unde dominau latrinele. In mai putin de un secol, industria a reusit o performanta care echivaleaza cu cea de a convinge un carutas sa isi achizitioneze direct un Ferrari.
     
    Iar concurenta intre marile companii de pe aceasta piata este cat se poate de intensa. Inax este concurentul principal al lui Toto, cele doua companii vand produse similare si de fapt datele arata ca Inax a lansat o toaleta de tip Washlet inaintea lui Toto, numai ca in prezent detine numai 30% din piata. Se pare ca Toto a reusit sa ii convinga pe japonezi sa achizitioneze produsul sau, desi Inax au fost primii pe piata, datorita unei campanii bine gandite. La inceput, toaletele Washlet de la Toto au fost instalate in hoteluri sau mari centre comerciale, adica in locuri publice, unde puteau fi testate de oricine, ceea ce le-a asigurat o crestere lenta, dar sigura a popularitatii. Pe de alta parte, publicitatea a avut un rol decisiv. In 1982, publicul japonez a fost fermecat de un clip publicitar in care aparea o cantareata faimoasa in Japonia, Jun Togawa (varianta locala a lui Cyndi Lauper), care interpreta un cantecel care inca poate fi reprodus de oricine – “Even bottoms have feelings”.
     
    Chiar si rivalii de la Inax recunosc ca Toto a avut clipuri reusite. In ceea ce ii priveste, Inax a lansat clipuri care au avut ca personaj principal un actor imbracat intr-un costum de gorila, asezat pe un vas de toaleta – un fel de Frumoasa si Bestia, in care Frumoasa castiga. Ajutati de strategia neinspirata a concurentilor, pe fondul cresterii economice a tarii din anii ’80, cei de la Toto au reusit sa-si dubleze vanzarile. Mai departe insa nu s-au lasat ametiti de succesul Washlet si, constienti ca toaletele trebuie sa tina pasul cu timpul, au lansat modele din ce in ce mai inteligente. De exemplu, Neorest, un model care in doua zile se familiarizeaza cu obiceiurile proprietarului si ajusteaza apa si caldura in consecinta, stie cand sa opreasca caldura si care este temperatura preferata, are senzori care detecteaza fiecare miscare a proprietarului. Toto s-a asociat si cu Daiwa House, o companie de constructii, pentru a proiecta Intelligent Toilet, care poate masura nivelul de zahar din urina si greutatea utilizatorului.

  • Opera de arta

    Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.

    Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.

    Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.

    Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.

    Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.
     

  • Sfaturi pentru parinti extenuati

    Ce faci insa cand ajuns acasa, in loc sa te odihnesti trebuie sa-i faci fata unui copil care are nevoie de atentie. Time Out iti spune ce trebuie sa faci ca sa impaci pe toata lumea. Tu vei avea parte de linistea cuvenita iar cel mic nu se va plictisi.

    Citeste mai multe despre sfaturi pentru parinti extenuati pe www.timeoutbucuresti.ro

  • Business Magazin: Oldies but goldies

    In ultimul timp, arta sta la loc de cinste intre hobby-urile la moda ale oamenilor de afaceri, iar comercializarea de obiecte de arta si antichitati s-a transformat intr-un business cat se poate de profitabil.

    Mai multe pe www.protv.ro