Ce vreau sa spun: cand cineva trebuie sa intervina pentru a
apara libertatea presei inseamna ca societatea, si alaturi de ea o
buna parte din presa, este deja bolnava. In democratiile definite
drept “robuste” nu e nevoie ca cineva sa apere libertatea presei,
intrucat nimanui nu-i trece prin cap s-o ingradeasca. Aceasta este
prima ratiune a scepticismului meu, din care deriva o concluzie.
Problema italienilor nu este Silvio Berlusconi.
Istoria (vreau sa spun de la Catilina incoace)(1) a fost plina de
oameni aventurosi, nu lipsiti de carisma, cu un simt slab al
Statului, dar unul extrem de ascutit pentru propriile interese,
care au dorit sa instaureze o putere personala, escaladand
parlamente, magistraturi si constitutii, distribuind favoruri
propriilor oameni de curte si (din cand in cand) propriilor
curtezane, identificand placerea proprie cu interesul comunitatii.
Si nu intotdeauna acesti oameni au cucerit puterea la care aspirau,
deoarece societatea nu le-a permis acest lucru.
Daca societatea le-a permis, de ce sa te superi pe acesti oameni si
nu pe societatea care i-a lasat sa-si faca mendrele? Nu voi uita
niciodata o istorie pe care o povestea mama mea, care pe cand avea
20 de ani isi gasise o slujba buna ca secretara si dactilografa la
un politician liberal – si accentuez, liberal. In ziua de dupa
venirea lui Mussolini la putere acest om a spus: “Dar in fond,
avand in vedere situatia in care se afla Italia, poate acest om va
gasi modalitatea de a face putina ordine”. Iata, nu a fost energia
lui Mussolini (ocazie si pretext) ceea ce a permis instaurarea
fascismului, ci indulgenta si relaxarea acelui onorabil liberal
(reprezentant exemplar al unei tari aflate in criza).
Este prin urmare inutil sa te superi pe Berlusconi care, cum s-ar
spune, isi face meseria. Majoritatea italienilor, care a acceptat
conflictul de interese, care accepta patrulele cetatenesti, care
accepta legea Alfano, si care acum ar fi acceptat destul de
linistita – daca presedintele Republicii n-ar fi ridicat o
spranceana -, botnita pusa (deocamdata doar experimental) presei.
Aceeasi natiune ar accepta fara nicio ezitare, ba dimpotriva, cu o
anumita complicitate malitioasa, faptul ca Berlusconi frecventeaza
starlete, daca acum nu s-ar interpune Biserica, tulburand
constiinta publica printr-o cenzura prudenta – ce va fi insa
intr-un timp destul de scurt inlaturata intrucat italienii, in
general buni crestini, merg dintotdeauna la curve chiar daca
preotul spune ca n-ar trebui.
Si-atunci de ce sa dedicam acestor alarme un numar al ‘L’espresso’
, daca stim ca acesta va ajunge la cel deja convins de aceste
riscuri ale democratiei, dar nu va fi citit de cel dispus sa le se
accepte numai sa nu fie lipsit de portia de Big Brother -, cel care
despre multe intamplari politicosexuale stie in fond foarte putin
intrucat o mass-media in mare parte controlata nici nu pomeneste de
asa ceva? Chiar, de ce s-o faci? Motivul este unul foarte simplu.
In 1931, fascismul le-a impus profesorilor universitari, in numar
de 1.200 la acea vreme, sa depuna un juramant de fidelitate fata de
regim. Doar 12 (1 %) au refuzat s-o faca si au fost dati
afara.
Unii spun ca au fost 14, ceea ce confirma cat de neobservat a
trecut fenomenul la acea epoca, lasand doar amintiri vagi. Multi
altii, care vor ajunge apoi personaje eminente ale antifascismului
postbelic, sfatuiti chiar de Palmiro Togliatti(2) sau de Benedetto
Croce(3), au depus juramantul pentru a putea continua sa-si
raspandeasca invataturile. Probabil ca cei 1.188 care au ramas
aveau dreptatea lor, din diferite motive si toate onorabile. Insa
cei 12 care au spus “nu” au salvat onoarea Universitatii si in
definitiv onoarea tarii. Iata de ce trebuie din cand in cand sa
spui “nu” chiar daca, dintr-un punct de vedere pesimist, se stie ca
nu va servi la nimic. Cel putin ca sa poti spune intr-o zi ca ai
spus-o.
