BusinessMagazin

Tag: nume

  • Cea mai strălucită strategie de vânzări de care a auzit vreodată industria muzicii

    A fost una dintre cele mai strălucite strategii de vânzări de care a auzit vreodată industria muzicii. În martie 2014, Robert Diggs, mai binecunoscut sub numele RZA, producătorul şi liderul de facto al trupei de rap Wu-Tang Clan, a anunţat că grupul va produce un singur exemplar din viitorul său album, Once Upon a Time in Shaolin, care va fi vândut prin licitaţie celui care va oferi cel mai mult. cine este însă cumpărătorul celui mai scump album produs vreodată?

    Vom lansa un obiect de artă unic în istoria muzicii. Creăm un album unic, de colecţie. E ca şi cum cineva ar avea sceptrul unui rege egiptean”, a declarat RZA revistei Forbes.

    Iniţial, trupa Clan a dorit să interzică cumpărătorului să difuzeze albumul o perioadă de 88 de ani, dar ulterior a decis să îi dea libertate deplină, cu condiţia să nu fie folosit în scopuri comerciale. Cu alte cuvinte, cumpărătorul să aibă dreptul să asculte albumul într-o cameră perfect izolată, să îl calce cu un camion sau să îl difuzeze gratis pe Internet. Într-o eră în care oamenii sunt fericiţi să descarce muzică de pe Internet în loc să fie proprietarii acesteia, Once Upon a Time in Shaolin a oferit şansa de a deţine ceva cu adevărat unic.
    Wu-Tang Clan a angajat Paddle8, un start-up organizator de licitaţii online, pentru vânzarea albumului care include 31 de piese muzicale. S-a stabilit ca albumul să fie vândut într-o cutie realizată manual, împreună cu o carte legată în piele, de 174 de pagini, conţinând versurile cântecelor şi istoricul acestora.

    Toţi membrii în viaţă ai Wu-Tang Clan, precum şi invitaţi speciali au contribuit la albumul Once Upon a Time in Shaolin. În afară de RZA şi coproducătorul Tarik „Cilvaringz“ Azzougarh, nimeni nu a auzit întregul disc, care a fost depozitat într-un seif al hotelului Royal Mansour Marrakech din Maroc, iar copiile acestuia au fost distruse.

    Wu-Tang Clan a susţinut că încă înainte de a începe licitaţia au primit o ofertă de 5 milioane de dolari pentru album. Fanii au speculat că posibilul cumpărător ar putea fi regizorul Quentin Tarantino, asociat al lui RZA la Hollywood, sau investitorul Ben Horowitz, care a scris despre dragostea sa pentru rap. Unii fani ai Wu-Tang Clan au contestat planul trupei. Doi dintre fanii nemulţumiţi au început o campanie pentru cumpărarea Once Upon a Time in Shaolin, astfel încât albumul să nu rămână în mâinile unui plutocrat. „Pentru cineva care are milioane, este doar o nouă jucărie”, a spus Russell Meyer, unul dintre organizatorii campaniei. Încercarea de a scoate albumul din mânile milionarilor a dat greş, în final fanii strângând numai 15.406 dolari.

    Apoi, în 24 noiembrie 2015, Paddle8 a anunţat că Wu-Tang Clan a vândut albumul pentru o sumă record, „de ordinul milioanelor”. Preţul a fost convenit în luna mai, dar, potrivit unui comunicat de presă, părţile au avut nevoie de mai multe luni pentru finalizarea contractelor şi stabilirea protecţiilor legale pentru o lucrare de artă a cărei valoare depinde de unicitatea ei.
    Numele cumpărătorului nu a fost dezvăluit, decizia fiind una comună, a susţinut RZA, deşi cumpărătorului nu i-ar fi păsat de confidenţialitate.

    ISTORIA WU-TANG CLAN.

    Wu-Tang Clan s-a lansat în 1993, cu un album de debut intitulat Enter the Wu-Tang (36 Chambers). Grupul era format din nouă membri, proveniţi din Staten Island şi Brooklyn, cu nume enigmatice ca Masta Killa, U-God, Raekwon, Ghostface Killah, GZA, Method Man, Inspectah Deck şi Ol’ Dirty Bastard. Erau unele dintre cele mai inventive minţi întâlnite vreodată de publicul hip-hop, amestecând limbajul străzii cu aluzii la arte marţiale şi remarci ale Five Percent Nation, o mişcare obscură a populaţiei de culoare.
    Într-o lume a rap-ului obsedată de faimă şi bani, Clan are un loc special. Membrii săi nu au ajuns niciodată la popularitatea lui Eminem sau JayZ, dar sunt veneraţi de rapperi tineri, precum Drake şi Kanye West, pentru originalitatea lor.

    „Au fost o ştire timp de peste 20 de ani. Este jumătate din existenţa hip-hop-ului. Oamenilor din întreaga lume le pasă de Wu-Tang Clan”, a spus Andrew DuBois, coeditor al The Anthology of Rap.

    Arhitectul succesului iniţial al Wu-Tang a fost RZA, care a creat aura ciudată a trupei, folosind ritmuri soul vechi din Memphis, fragmente de jazz interpretate la pian de Thelonious Monk şi interpretări vocale soul modificate electronic pentru a rezulta sunete fantomatice.
    RZA a fost şi un organizator de excepţie, convingându-i pe membrii trupei să îi dea mână liberă timp de cinci ani şi să producă toate albumele şi discurile solo. „Le-am spus: Daţi-mi cinci ani şi vă voi face numărul 1. A fost o conversaţie lungă, ochi în ochi, de la om la om. Am spus ca nimeni să nu îmi conteste autoritatea. Trebuia să fie o dictatură”, a scris RZA în The Tao of Wu, o carte de memorii publicată în 2009.

    RZA s-a dovedit la fel de priceput în afaceri. Primul album al Wu-Tang Clan s-a vândut în 2,4 milioane de exemplare în Statele Unite, potrivit Nielsen Music. Următorul, un album duplu intitulat Wu-Tang Forever, a depăşit 2 milioane de copii. Între acestea, Raekwon, Ghostface, Method Man şi GZA au lansat albume solo produse de RZA, considerate la fel de bune de către fani. Grupul a lansat Wu Wear, una dintre primele linii vestimentare de marcă hip-hop şi a deschis magazinul Wu Nails în Staten Island, condus de sora lui RZA.
    După cinci ani, RZA a cedat controlul asupra Wu-Tang Clan, iar trupa nu a mai fost la fel. Următoarele albume şi proiecte solo nu au mai fost la fel de puternice şi nu s-au vândut la fel de bine. Trupa a inundat piaţa cu muzică sub marca sa, inclusiv a unor artişti care nu erau oficial membri ai acesteia, dar parte a aşa-numitei familii extinse Wu-Tang. Unul dintre aceştia a fost Cilvaringz, un rapper olandez cu rădăcini marocane, care a impresionat grupul în 1997, când a urcat pe scenă într-un concert din Amsterdam şi a oferit nişte versuri improvizate. Câteva luni mai târziu, Cilvaringz a venit la Wu Nails. Ulterior, a obţinut un contract pentru un album sub marca Wu-Tang. „Oricine străbate jumătate de lume fără un ban, pentru a-şi urma visul, cred că merită să fie luat în serios”, a spus RZA. A fost grozav pentru Cilvaringz, dar fanii au fost copleşiţi. „A fost o perioadă în care în lume au fost prea multe produse Wu”, a explicat Sasha Frere-Jones, critic din Los Angeles şi fost scriitor la New Yorker, care a comentat muzica trupei de-a lungul timpului.

     

  • Pizza Hut a lansat o linie de îmbrăcăminte, sub numele Hut Swag. Cum arată şi cât costă. Galerie FOTO

    Hut Swag este numele liniei de vestimentaţie create de lanţul de restaurante de tip fast-food Pizza Hut, originar din SUA, care a scos o gamă de şepci, tricouri, şosete, eşarfe şi ochelari, toate purtând imprimeuri cu felii de pizza. Pe lângă acestea, sunt disponibile şi lenjerii de pat şi skateboard-uri ce ilustrează diferite sortimente şi ingrediente care se regăsesc în pizza din meniul Pizza Hut.

    Pe articolele vestimentare ale colecţiei sunt scrise mesaje precum “Devoted to pizza”, “My pizza, my life” sau “Pizza is bae”, acestea fiind disponibile în mărimi de la S la XXL. Preţurile pentru şepci sunt de 14,99 sau 17,99 dolari, în funcţie de model, iar tricourile costă între 15,99 dolari şi 17,99 dolari, în vreme ce un hanorac ajunge la 34,99 dolari şi o pereche de colanţi costă 49,99 dolari. 

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Un fost corporatist şi un publicitar au creat de la zero propria marcă de bere 100% românească

    Tulceana, Parâng sau Arădeana sunt doar câteva dintre mărcile care au rămas doar cu numele în istoria berii româneşti. Un fost angajat de corporaţie şi un publicitar speră să revitalizeze tradiţia producţiei de bere în micile fabrici locale şi să îşi facă loc printre giganţii care domină piaţa.

    „Ne-am identificat cu zăganul, o pasăre vânată până la dispariţie, atât datorită proximităţii de vârful Zăganu, unde se află microberăria, cât şi printr-o paralelă cu faptul că fabricile mici de bere din România au dispărut asemenea zăganului“, descriu Laurenţiu Bănescu şi Alexandru Geamănu alegerea numelui produsului creat prin start-up-ul lor, Fabrica de Bere Bună. Cei doi au investit 250.000 de euro în aceasta şi au ajuns la break-even după un an, ajungând să îşi aducă berea nepasteurizată, îmbuteliată şi etichetată manual în 120 de spaţii.

    Microberăria aflată la poalele munţilor din Măneciu-Ungureni, cu o capacitate anuală de producţie de 4.000 de hectolitri, este „o picătură în oceanul berii de pe piaţa locală de 16 milioane de hectolitri“, după cum observă cei doi antreprenori.  Ideea „năstruşnică“, după cum le place să spună, de a începe o astfel de afacere le-a venit din dorinţa de a se lansa în antreprenoriat, cu un produs pe gustul lor, fără să aibă până în acel moment tangenţe cu producţia berii. Laurenţiu Bănescu a absolvit Facultatea de Contabilitate şi Informatică de Gestiune în cadrul Academiei de Studii Economice în 2001 şi, după absolvire, a lucrat vreme de zece ani pentru mai multe companii multinaţionale printre care Coca-Cola, Red Bull, Henkel şi Tuborg.

    Alexandru Geamănu a studiat în cadrul Facultăţii de Automatică şi Calculatoare din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti. Nu a profesat niciodată însă în domeniu şi şi-a construit cariera în publicitate, în BTL, în agenţii precum D’Arcy, Saatchi & Saatchi, Mercury şi Odyssey. „Cred că a fost o combinaţie de timing foarte bun cu noroc şi perseverenţă“, descriu ei momentul când s-au hotărât să înceapă antreprenoriatul. De la prima discuţie, din decembrie 2012, a durat aproape un an până să vândă prima bere produsă în Fabrica de Bere Bună. Au căutat iniţial fabrici de bere din străinătate pe care să le aducă în România, dar costurile prea mari i-au îndemnat să îşi îndrepte atenţia spre piaţa locală.

    Au găsit astfel fabrica de bere închisă, după ce îşi încetase producţia în urma unui faliment, şi aflată în conservare la poalele vârfului Zăganu (Carpaţii Orientali), aproape de staţiunea Cheia. Au descoperit pe parcurs că nu era foarte bine conservată, dar au reuşit să depăşească problemele echipamentelor, iar achiziţia şi modernizarea fabricii i-au costat aproximativ 250.000 de euro, parte fonduri proprii, iar restul, finanţare de la bănci. Primul pas în dezvoltarea afacerii a fost găsirea unui nume reprezentativ pentru berea lor, autentic şi românesc. „A fost un brainstorming intens, în care am trecut prin cel puţin 50 de nume, care mai de care mai neaoşe, iar în cele din urmă am ales să ne întoarcem la origini, la masivul Zăganu“, spun cei doi antreprenori. Au început producţia în extrasezon, în luna octombrie 2013, cu volume mici, din cauza autorizaţiei de a vinde berea primite după sezonul de vară, şi au reuşit să se apropie, în lunile de vară, de aproximativ 50% din capacitatea de producţie. În restul anului, produc la aproximativ 20% din capacitatea fabricii, îmbuteliind doar la cerere.

    Conceptul de „microberărie“ abia începe să fie folosit în România, dar este foarte dezvoltat în Statele Unite ale Americii, unde cele peste 3.500 de microberării deţin o cotă de piaţă de circa 22%, potrivit lui Geamănu. Mai aproape, la nivel european, celebrele abaţii belgiene sau berării germane ţin capul de afiş în acest tip de industrie, chiar dacă, la scurt timp după Revoluţie, piaţa avea potenţial şi în România. „Dacă la începutul anilor ’90 în România erau active 125 de fabrici de bere, astăzi mai sunt sub 20. Mai mult decât atât, în urmă cu câteva zeci de ani, fiecare zonă a României avea berea ei şi un motiv de mândrie locală – Tulceana, Parâng, Arădeana, Caraş, Orădeana sau Sarmis. Credem că numele este reprezentativ pentru ceea ce vrem noi să facem: să ajutăm la revitalizarea unei industrii cândva înfloritoare în România – producţia de bere locală, independentă“, spun cei doi. Potrivit lor, existau cam trei astfel de berării în fiecare judeţ, iar oamenii ţineau la un „patriotism local“, de a bea tipul de bere specific zonei în care se aflau.

  • Povestea omului care a fondat una dintre cele mai importante case de licitaţii din lume

    Christie’s organizează anual circa 450 de licitaţii, la care sunt prezentate obiecte decorative, bijuterii, vinuri, fotografii, opere de artă şi altele, cu preţuri de pornire cuprinse între 200 de dolari şi 100 de milioane de dolari.

    James Christie, născut în ţinutul Perth din Scoţia, în 1730, a petrecut câţiva ani în marină, iar apoi s-a angajat ca asistent la o casă de licitaţii din Londra. A ales însă propriul drum şi a fondat casa de licitaţie când avea 36 de ani, la Londra, ocupându-se de unele dintre cele mai importante vânzări de la finalul secolului XVIII. A fost căsătorit de două ori, din prima căsătorie având patru fii, iar cel mai mare, James Christie (1773-1831), i-a succedat la conducerea casei de licitaţii pe care o înfiinţase. Fondatorul Christie’s s-a stins din viaţă la 73 de ani, în 1803.

    James Christie este cel care a crescut reputaţia casei de licitaţii, odată ce Londra a căpătat statutul de cel mai important centru în comerţul cu obiecte de artă, după ce revoluţia franceză afectase Parisul. În 1859, compania şi-a schimbat numele în Christie, Manson & Woods. În 1958 a deschis primul birou de reprezentare peste hotare, la Roma.

    Între 1973 şi 1999, Christie’s a fost listată la bursa de la Londra; în mai 1998 Groupe Artémis a preluat un pachet de 29,1% din acţiunile companiei, pentru 243,2 milioane de dolari. Ulterior, grupul francez a preluat şi restul acţiunilor într-o tranzacţie care a evaluat compania la 1,2 miliarde de dolari. De la acel moment, Christie’s nu a mai raportat profitul, dar comunică rezultatele de la vânzări, de două ori pe an, sume care nu reflectă însă informaţii despre costuri sau câştigul casei de licitaţii.

    Compania, acum deţinută de Groupe Artemis, este prezentă cu 53 de birouri în 32 de ţări, iar în prima jumătate a acestui an valoarea tranzacţiilor de la licitaţiile organizate de Christie’s a ajuns la 4,5 miliarde de dolari. În 2014, valoarea vânzărilor de la licitaţiile companiei a ajuns la suma record de 8,4 miliarde de dolari. Anul acesta, la licitaţia organizată pe 11 mai, Christie’s a vândut tabloul „Femei din Algeria“ de Pablo Picasso pentru 179,3 milioane de dolari, unui cumpărător necunoscut. Acest tablou a devenit astfel a patra cea mai valoroasă operă de artă vândută vreodată la licitaţii. În acest moment, recordul pentru cel mai scump tablou, cel puţin în cazul tranzacţiilor despre care există informaţii, este deţinut de vânzarea tabloului „Când te căsătoreşti“, de Paul Gauguin, cumpărat anul acesta pentru 300 de milioane de dolari.
     

  • Un rege cu jumătate de normă: guvernează ţara prin Skype şi lucrează ca mecanic

    Regele Bansah, pe numele său complet Togbe Ngoryifia Cephas Kosi Bansah, conduce un regat format din 200.000 de supuşi, adică regiunea Hohoe, Ghana. Totuşi, acesta nu locuieşte în Ghana, ci în Ludwigshafen, la 80 de km distanţă de Frankfurt, potrivit The Independent.

    Bansah a ajuns în Germania printr-un program de schimb de experienţă pentru studenţi. S-a îndrăgostit de Gabrielle, actuala soţie, şi a rămas în Germania. Asta înainte de a fi numit rege. Bansah a fost încoronat în 1987 după ce bunicul său a murit. El a fost ales în dauna tatălui şi fratelui său mai mare deoarece cei doi erau stângaci, iar acesta este un semn că sunt “murdari” şi “este un semn al necinstei”.

    Rege, însă obiceiurile nu i s-au schimbat, acesta a ales să rămână în Germania, iar regela african îşi guvernează ţara prin Skype sau prin telefon şi de multe ori stă până noapte târziu pentru a media disputele dintre triburi. Se deplasează şi la faţa locului de câteva ori pe an. Funcţia sa nu este decorativă, acesta ajutând la dezvoltarea regiunii-a trimis echipament pentru purificare apei şi a ajutat la trimiterea a 22 de medici în regiune.

    Între timp, în Germania, pentru a se întreţine el a pornit o un service auto unde lucrează ca mecanic.

    Recent, a intrat în vizorul presei străine din cauza faptului că i-au fost furate cele patru coroane de aur din apartamentul său. Paguba financiară este undeva între 15-20.000 de euro

  • ARHIVA SECRETĂ a francmasoneriei britanice: Cum a fost muşamalizată ancheta scufundării Titanicului. Ce personalităţi au făcut parte din această organizaţie – FOTO, VIDEO

    Potrivit sursei citate, oamenii din vârful piramidei francmasonice ar fi ascuns de-a lungul timpului dovezi legate de scufundarea celebrului vas Titanic.

    Ancheta din 1912, care trebuia să găsească adevăraţii vinovaţi pentru tragedia care a costat 1.500 de vieţi, a exonerat majoritatea persoanelor importante care au fost implicate, inclusiv proprietarii navei de lux, precum şi căpitanul. 

    Publicarea unei arhive secrete a francmasonilor – ce conţine două milioane de nume de membri din 1733 până în 1923 – relevă amploarea implicării masonice în societatea britanică. Arhiva conţine nume de mari autori, conducători de stat,  judecători, personalităţi militare şi episcopi. Experţii cred că această arhivă ar putea conduce la o re-examinare a ultimilor 200 de ani din istoria britanică, dezvăluind scara de influenţă masonică din toate nivelurile societăţii britanice.

    Înregistrările urmează să fie publicate online de serviciul de genealogie Ancestry.

    În timp ce conexiunile masonice ale lui Sir Winston Churchill, Oscar Wilde, Lord Kitchener, Rudyard Kipling si Edward VIII sunt cunoscute, înregistrările oferă prima imagine cuprinzătoare a întregii Francmasonerii din ultimii 200 de ani. 

    Una dintre dezvăluirile care stau să iasă la suprafaţă cât de curând este adevăratul motiv al scufundării Titanicului. Legăturile strânse ale francmasonilor au făcut ca o sesizare a senatul SUA din acea vreme, care a vizat Consiliul Britanic de Comerţ, spunând că numărul mic de bărci de salvare de pe navă a fost stabilit greşit, să fie trecută cu vederea.

    Potrivit sursei citate, ancheta care s-a desfăşurat în Marea Britanie, supravegheată de Lord Mersey, a exonerat Consiliul de Comerţ de orice vină.

    Lordul Mersey însuşi a fost un francmason de top, o arată înregistrările arhivei recent publicate. El a fost iniţiat în 1881, la Northern Bar Lodge in Londra.

    Un alt aspect important în derularea anchetei îl constituie prezenţa numelor a cel puţin doi dintre cei cinci evaluatori experţi în cadrul investigaţiei – John Harvard Biles, un specialist în arhitectură navală, şi Edward Chaston, evaluatorul inginer – aceştia fiind, deasemenea, găsiţi în arhiva masonică. Chiar si  Edward Smith, căpitanul navei Titanic a fost mason. 

    Lordul Pirrie, care a fost nu numai preşedinte al şantierului naval Harland and Wolff din Belfast, care a construit Titanicul, dar şi  unul dintre directorii societăţii mamă White Star, apare şi el pe lista francmasonilor.

    “Ancheta Titanicului care s-a desfăşurat în Marea Britanie a anului 1912 a fost acum  catalogată drept – lapte de var, pentru că i-a exonerat pe majoritatea celor implicaţi. Doar trei pasageri au fost intervievaţi, iar ei au fost toţi de la prima clasă”, a declarat procurorul britanic Nic Compton.

    Arhiva scoate la suprafaţă şi alte mistere ale secolului trecut. Una dintre ipoteze este aceea că Jack Spintecătorul ar fi fost un francmason, şi identitatea sa a fost protejată de colegii săi. Bruce Robinson, directorul şi scenaristul filmului cult “Withnail şi eu”, susţine că adevăratul Jack a fost un om pe nume Michael Maybrick. Robinson susţine că toate crimele Spintecătorului au purtat pecetea unui ritual masonic, citând simbolul unui compas sculptat pe faţa unora dintre victimele celebrului asasin.

  • Cum a devenit Ferrari un nume cunoscut peste tot în lume

    Enzo Anselmo Ferrari este pilotul de curse italian care a dezvoltat marca de automobile Ferrari şi echipa Scuderia Ferrari Grand Prix, cunoscut şi drept „Il Commendatore“. Ferrari s-a născut pe 18 februarie 1898 în Modena, Italia. Certificatul de naştere consemnează naşterea sa pe 20 februarie, dat fiind faptul că o puternică furtună de zăpadă l-a împiedicat pe tatăl său să înregistreze naşterea sa în registrul local.

    A fost cel mai tânăr din cei doi fii ai lui Alfredo şi Adalgisa Ferrari. Tatăl său era fiul unui băcan şi fondase un atelier în care realiza componente metalice. Când avea 10 ani, Enzo Ferrari a fost martorul câştigului lui Felice Nazzaro în 1908 la Circuitul din Bologna, un eveniment care l-a inspirat să devină pilot de curse. Tatăl şi fratele său au murit în 1908 ca urmare a pandemiei mortale de gripă de după Primul Război Mondial. Ferrari a fost şi el foarte  bolnav, iar în 1918 a fost eliberat de datoria de a servi în război. Afacerea familiei s-a prăbuşit, iar Ferrari a început să îşi caute un loc de muncă în industria auto. Nu a fost acceptat în cadrul reprezentanţei Fiat din Torino şi s-a mulţumit cu munca de şofer de test pentru C.M.N. (Costruzioni Meccaniche Nazionali), un producător auto din Milano.

    A fost mai târziu promovat ca şofer de curse şi şi-a făcut debutul în 1919, în cadrul circuitului Parma-Poggio di Bercete, unde a terminat al patrulea la categoria la care participa. În acelaşi an, a participat şi la Targa Floria, dar a fost nevoit să se retragă după o defecţiune la maşină. În 1920 a părăsit C.M.M. pentru Alfa Romeo. În 1923 a primit insigna Prancing Horse, care decora fuselajul avionului prietenului său din armată, Francesco Baracca, de la mama acestuia. Insigna a fost luată din rămăşiţele avionului în care a murit misterios Baracca în 1918. Ferrari va folosi ulterior insigna pe maşinile sale după ce îşi va alcătui propria echipă.

    Şocat de moartea lui Antonio Ascari în 1925, a refuzat oportunitatea de a participa la curse mai prestigioase oferită de Alfa Romeo şi s-a concentrat pe management şi dezvoltatea echipei Alfa Cars. Ferrari a participat cu aceasta la curse până în 1932, când a părăsit Alfa Romeo şi a pus bazele echipei sale, Scuderia Ferrari. În 1937, Alfa Romeo a decis să recâştige controlul asupra diviziei de curse şi l-au reangajat pe Ferrari ca sporting director. Nemulţumit de acest aranjament, a părăsit compania şi a fondat Auto-Avio Costruzioni, o companie ce oferea componente echipelor participante la curse. Deşi o clauză din contract îl restricţiona să participe la curse şi la designul maşinilor pentru patru ani, a reuşit să producă două maşini. Odată cu începerea Celui de Al Doilea Război Mondial, fabrica lui Ferrari a început să producă pentru guvernul fascist al lui Mussolini.

    După ce Aliaţii au bombardat fabrica, Ferrari a relocat-o din Modena în Maranello. La sfârşitul războiului, a început să producă maşini folosind propriul nume şi a fondat Ferrari S.p.A. în 1947. Echipa sa a debutat în Torino, în 1948, iar prima victorie a venit un an mai târziu, la Lago di Garda. Prima victorie majoră a fost în 1949, la cele 24 de ore din Le Mans, cu un Ferrari 166M condus de Luigi Chinetti şi Peter Mitchell-Thomson. În 1950, echipa lui Ferrari a participat la proaspăt înfiinţatul campionat Formula 1 şi a fost singura echipă ce a rămas de la introducere. Ferrari a câştigat primul Grand Prix în 1951.

    Decizia de a continua cursele a adus noii companii victorii şi recunoaştere publică. Totuşi, vitezele în creştere, infrastructura slabă şi lipsa măsurilor de siguranţă au făcut ca, în 1957, în cadrul Mille Miglia, să se întâmple un accident grav: unui Ferrari condus de Alfonso de Portago ce ajunsese la o viteză de 250 km/oră i-a explodat un cauciuc şi a ieşit în mulţime, omorându-i atât pe pilot şi copilot, cât şi nouă spectatori. Enzo Ferrari şi producătorul de anvelope au fost acuzaţi de omor într-un proces ce a fost încheiat în 1961.

    Până la sfârşitul anilor 1960, dificultăţile financiare, precum şi necesitatea de a satisface noi măsuri de siguranţă şi de reducere a emisiilor de gaze în producţia de maşini l-au determinat pe Ferrari să caute un partener de afaceri. Şi-a vândut în 1969 jumătate din companie către Fiat, cu înţelegerea că va rămâne la controlul a 100% din activităţile de curse ale companiei. În 1971 a părăsit postul de managing director al diviziei de automobile, iar în 1974 l-a numit pe Luca Corderi di Montezemolo ca manager al echipei de Formula 1. Niki Lauda a câştigat campionatul în 1975 şi 1977.

    Enzo Ferrari a murit la data de 14 august 1988 în Maranello, la 90 de ani. Moartea sa nu a fost făcută publică decât două zile mai târziu, la cererea sa, pentru a compensa înregistrarea târzie de la naştere. Grand Prix-ul italian a fost ţinut la câteva săptămâni după moartea lui Ferrari, iar rezultatul a fost câştigarea cursei de Ferrari, aceasta fiind singura cursă din sezonul respectiv ce nu a fost câştigată de McLaren.

  • Povestea omului care a revoluţionat designul bijuteriilor

    Numele ”Harry Winston„ este cunoscut ca fiind al uneia dintre cele mai prestigioase companii de bijuterii: Harry Winston şi-a deschis porţile în New York în 1932 şi a început un proces de transformare a diamantelor în artă, revoluţionând designul bijuteriilor.

    Compania poartă numele fondatorului acesteia, Harry Winston, care şi-a început afacerea într-un mic magazin din Manhattan. Harry Winston se afla la a doua generaţie de imigranţi în Statele Unite ale Americii. Tatăl său, Jacob, emigrase din Ucraina în 1890, iar în acelaşi an a pus bazele unui mic atelier de reparaţii de bijuterii împreună cu soţia sa. Harry Winston s-a născut şase ani mai târziu. A crescut sub ghidarea tatălui său, învăţând detalii despre pietrele preţioase şi despre tainele bijuteriilor.

    Când a împlinit 7 ani, familia sa s-a mutat în California şi a stabilit o sucursală în Hollywood. În 1911, a absolvit liceul şi s-a alăturat tatălui său în afacere, începând să călătorească în vest. În 1914 s-a întors în Manhattan şi a deschis un atelier de reparaţii. Doi ani mai târziu, la 19 ani, a folosit 2.000 de dolari din propriile economii pentru a deschide compania Premier Diamond. Winston şi-a folosit cunoştinţele şi talentul de a aprecia calitatea în scopul cumpărării şi vânzării pe bursa de diamante din New York.

    A câştigat rapid reputaţia de a face deciziile potrivite la timpul potrivit. În doi ani, compania sa a crescut de la 2.000 de dolari la venituri de 30.000 de dolari. Norocul său nu a ţinut mult şi a ajuns aproape falimentar după ce unul dintre angajaţii săi a fugit cu toţii banii. Winston a început să cumpere bijuterii de la vânzările realizate pe anumite proprietăţi, unde bijuteriile preţioase erau disponibile la preţuri mici, datorită monturilor învechite. Winston a rearanjat pietrele în noi monturi şi le-a vândut la profit mai mare. În 1925, a cumpărat o colecţie de bijuterii a unei moşteniroare din Pittsburgh pentru 1 milion de dolari, iar anul următor a achiziţionat colecţia celebră Arabella Huntington, pentru 2 milioane de dolari. În 1930, a câştigat faimă la nivel naţional odată cu achiziţia colecţiei Baldwin, ce includea un diamant de 39 de carate cu tăietură de smarald.

    În 1932, Winston a închis compania Premier Diamond şi a deschis Harry Winston, în care s-a concentrat pe remontarea pietrelor preţioase pe care le cumpărase în designuri minimaliste. Winston a continuat să vândă şi să cumpere pietre preţioase cunoscute şi a devenit şi colecţionar. În 1949 a organizat şi o expoziţie,  din care a făcut parte şi diamantul Hope, estimat atunci la 1 milion de dolari.
    În 1958 a donat diamantul Hope instituţiei Smithsonian, alături de alte pietre preţioase. În ce priveşte apariţiile sale publice, era foarte discret. S-a mutat într-o casă în New York City în 1960, dar s-a ferit de apariţiile în ziare. A murit în 1978, la vârsta de 82 de ani. Soţia sa, Edna, a preluat controlul companiei, iar opt ani mai târziu, după moartea sa, cei doi fii ai lui Winston, Ronald şi Bruce, s-au certat asupra controlului companiei. În cele din urmă, Ronald a plătit 54,1 milioane de dolari pentru a cumpăra şi partea lui Bruce.
     

  • Cele mai excentrice revendicări ale protestatarilor: de la abolirea sistemului monetar la schimbarea numelui ţării

    • O nouă Constituţie (crearea unui site în care se pot vota, pe puncte, ca în acest sondaj, paragrafele Constituţiei – şi comenta în dreptul lor)
    • Reducerea la 100-150 primării ghisee gen ING în locul fostelor primării
    • Revenirea la monarhie constituţională
    • Schimbarea numelui ţării din România în Dacia
    • Interzicerea vânzării pământului românesc către străini
    • Vot uninominal direct decalat (fiecare judeţ votează o dată la 4 ani, fiecare judeţ votează în altă zi iar datele de vot ale fiecărui judeţ sunt distribuite uniform de-a lungul celor 4 ani)
    • Declararea ţării ca fiind neutră într-un eventual război
    • Candidaţii pentru o funcţie în stat trebuie să îndeplinească obligatoriu 3 cerinţe:

    – să nu fi făcut niciodată parte dintr-un partid politic sau să aibă rude de gradul întâi care au aparţinut vreunui partid politic;
    – să aibă minim studii universitare;
    – să nu aibă fapte penale înscrise în cazier.

    • Autonomia economică a regiunilor României
    • Alegerea şefilor DNA şi al Parchetului General prin scrutin universal
    • Abolirea sistemului monetar şi adoptarea unei economii bazate pe resurse
    • Eliminarea băncilor private ale străinilor care jefuiesc cetăţenii
    • Introducerea unui act care să interzică circulaţia autovehicolelor, cel puţin două zile pe săptămânăt. Obligatoriu două zile se va merge ori pe jos, ori cu bicicleta
    • Unirea cu Moldova
    • Un nou imn naţional

  • Trei francezi s-au îndrăgostit de România, iar acum fac afaceri cu vin în valoare de 100.000 de euro

    Un oenolog francez a venit în România acum mai bine de un deceniu şi s-a îndrăgostit de vinul local, motiv pentru care şi-a convins doi conaţionali – un coach personal şi proprietarul unui chateau din zona Bordeaux – să investească într-un domeniu din judeţul Mehedinţi. Povestea domeniului de la Corcova merge însă mult înapoi în timp, când prinţul Anton Bibescu se îndrăgosteşte de această zonă binecuvântată de vreme şi de natură pentru cultura vinului şi începe aici producţia de vin. „Bibescu, prinţul multitalentat de origine româno-francofilă, a fost cel ce a hotărât să-şi extindă via (…) pe dealurile de la Corcova. Proust, admirator şi bun prieten al lui Bibescu, a dorit să i se alăture la Corcova, dar boala l-a împiedicat să călătorească. Evocarea acestui loc a rămas însă prezentă în scrierile sale, ba chiar Bibescu a inspirat unul dintre personajele principale din romanul «În căutarea timpului pierdut»“, povesteşte Laurent Pfeffer, oenologul francez care se află în spatele vinului premium Catleya produs în zilele noastre pe dealurile de la Corcova.

    Laurent Pfeffer a venit pentru prima dată în România în 2003 într‑un schimb de experienţă la Târgu Bujor. Era student la facultatea de agronomie şi oenologie din Bordeaux, Franţa, când i s-a propus, lui şi unui coleg, să vină timp de cinci luni în România pentru un studiu. A acceptat provocarea şi nu doar că s-a îndrăgostit de România, dar şi-a dat şi seama de potenţialul uriaş de business pe care îl are piaţa locală, aşa că s-a întors acasă convins să revină. „Aveam un coleg care avea experienţă în domeniu şi dorea să facă o investiţie în străinătate. I-am propus să vină în România şi a acceptat.“ În 2007 Laurent Pfeffer s-a întors aşadar în România, unde şi-a înfiinţat o firmă împreună cu fratele său şi cu prietenul lor. Alături de Laurent Pfeffer, în proiectul Catleya mai sunt implicaţi alţi doi acţionari. Frédéric Vauthier este proprietarul Château-ului Lucas din Lussac Saint-Emilion (Bordeaux), cu o suprafaţă de 20 de hectare. El reprezintă totodată generaţia de producători de vin cu numărul 18 de pe acest domeniu. „Cu o experienţă solidă de mai bine de 15 ani, atât în vie, cât şi în cramă, el este cel care a sugerat orientările tehnice ce se regăsesc în domeniul Catleya.“

    Al treilea acţionar este Dominique Pfeffer, specialist în vânzari în domeniul informatic, coach personal şi de echipă şi amator de vinuri. El a descoperit România cu ocazia unei călătorii în vederea găsirii unui teren. „El este fratele meu şi este cel care se ocupă de promovarea vinurilor atât în Franţa, cât şi în străinătate“, îl prezintă antreprenorul care a decis să mizeze pe România.

    Cei trei au căutat iniţial un teren în zona Târgu Bujor, pe care Laurent Pfeffer o cunoştea deja, însă nu au găsit, aşa că au luat ţara „la pas“. Atunci oenologul francez l-a cunoscut pe Şerban Dâmboviceanu, care deţinea 25 de hectare la Corcova. Acesta l-a angajat şi totodată l-a ajutat să găsească domeniul actual. „Am decis astfel să mă stabilesc aici pentru a înfiinţa o plantaţie viticolă şi a fonda domeniul Catleya. În paralel, din 2007, colaborez ca director tehnician vie şi cramă pentru domeniul Roy & Damboviceanu.“

    Cei trei investitori francezi au cumpărat un teren de 15 hectare şi au început investiţiile. Vinificarea se face încă în crama domeniului Roy & Damboviceanu. Cei trei au investit până acum 350.000 de euro în domeniul Catleya din Mehedinţi, atât din fonduri proprii, cât şi din subvenţii de la stat primite pentru replantare. „Am cumpărat şi o clădire, un fost atelier mecanic, pe care vrem să o transformăm în cramă. Vom încerca să accesăm şi fonduri UE pentru a face rost de cei 150.000-200.000 de euro necesari pentru utilaje şi pentru a pune crama pe picioare. Vrem ca în 2016 să îi dăm drumul.“

    Oenologul din Hexagon spune că nu vrea să crească foarte mult businessul şi consideră că 20-25 de hectare de viţă de vie sunt suficiente pentru a putea păstra esenţa businessului. În Franţa, spre exemplu, domeniile încep de la 5 hectare şi merg până la câteva sute. Media este însă tot undeva la 15-20 de hectare. „Mi-amintesc că atunci când am venit aici în 2003 erau foarte puţine crame, deşi potenţialul era uriaş. M-am gândit atunci la Franţa şi la zona Bordeaux, unde nu mai ai loc să investeşti şi unde orice depăşeşte 25 de hectare este deja un domeniu mare.“ În caz că ar vrea să se extindă, celor trei le-ar plăcea să o facă tot în împrejurimi, deşi momentan este dificil deoarece terenurile rămase sunt fărâmiţate, existând de asemenea probleme de succesiune în cazul unora.

    România are circa 180.000 de hectare cu viţă-de-vie grupate în 37 de podgorii, din care doar 28% se află în circuitul economic, diferenţa făcând loc apariţiei de noi producători de vin, noi branduri şi specialişti testând producţia şi piaţa în fiecare an.

    Cu acest nivel al suprafeţei ocupate cu viţă de vie, România se află pe locul 5 în Europa şi pe locul 11 în lume, iar potenţialul viticol şi fondurile UE, care pot acoperi până la 75% din investiţii, atrag noi investitori, în special cei străini.