Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.