Cirque du Soleil a anunţat prezentarea spectacolului “Varekai” la Bucureşti, cu şase reprezentaţii la Romexpo, Pavilionul Central, între 3 şi 7 mai 2017, biletele fiind puse în vânzare începând de miercuri, potrivit Events,organizatorul evenimentului.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Există în lume munţi mult mai înalţi, mult mai greu de cucerit şi mult mai cunoscuţi. Şi totuşi, Dolomiţii italieni sunt un spectacol vizual greu de depăşit. De la bază sau din vârf, de oriunde îi priveşti, ai în faţă o pânză pictată impecabil de un pictor suprem, care a ştiut că orice detaliu în plus sau în minus nu ar face decât să strice echilibrul acestui tablou.
Nu sunt critic de artă, ba chiar nu mă pricep deloc. Îmi place frumosul, dar atât. Când vine vorba însă de călătorii, îmi place să cred că sunt un critic ceva mai avizat, cu ochiul format de frumuseţea multor locuri din lumea asta mare. Şi totuşi, în continuare este extrem de uşor să fiu luată prin suprindere, tocmai pentru că lumea este atât de mare şi diversă.
Înainte să merg mai departe însă, trebuie să fac o mărturisire. Când vine vorba de Italia este posibil să fiu subiectivă, nu de alta dar este ţara mea preferată, pe care am vizitat-o probabil de peste 30 de ori; probabil după încă la fel de multe nu mă voi fi săturat. Şi totuşi, eterna Romă, romantica Toscana şi spectaculoasa coastă Amalfi i-au cucerit şi pe maeştrii peniţei, ai muzicii şi ai filmului. Aşa că John Steinbeck, membrii Rolling Stones şi Federico Fellini sunt doar câţiva dintre cei care-mi susţin ideea.
Să revin însă la Dolomiţi, un lanţ muntos cu o geometrie aparte, cu culmi golaşe dar cu păduri dese de conifere care ţin de cald munţilor pe alocuri. Nu cred că există un sezon greşit în care să ajungi în zonă, pentru că indiferent de culoarea în care este îmbrăcat peisajul, va fi un tablou demn de admirat. Totuşi, un strop de soare este posibil să schimbe întregul peisaj. În bine. Noi am vânat soarele în zilele pe care le-am petrecut pe drumuri şerpuite care ajung la 2.400 de metri altitudine, prin cabane de munte din lemn şi în cafenele cu ceai aromat. S-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu noi, însă l-am găsit de câteva ori bune, aşa că ne-am putut bucura de el. Am aterizat pe aeroportul din Milano şi peste jumătate de oră eram la bordul unui „animalic“ Smart ForFour. Nu mă pricep la maşini, însă pentru o excursie la munte eu acum aş alege altceva. O „bestie“ mai mare poate, deşi o să vedeţi că şi acest monstru micuţ s-a descurcat admirabil pentru o echipă de piloţi formată din trei fete.
Trei ore mai târziu, prima oprire a fost la Molveno, un fel de poartă de intrare în regiunea munţilor Dolomiţi. Lacul şerpuia printre munţii, în timp ce în orăşelul de la bază domnea liniştea. Am decis să luăm telecabina (şi apoi şi telescaunul) ca să ajungem pe la 1.500 de metri altitudine să vedem cum arată lumea de sus. Era învăluită în ceaţă, însă aveai totuşi, pentru scurt timp, o senzaţie de putere. Pentru câteva minute, cât am stat sus, doar noi trei şi norii, eram stăpânele lumii. Am coborât rapid cu picioarele pe pământ şi după ce am înghiţit o pizza fără gust (da, da, în Italia), am pornit mai departe. Înainte să ajung la Bolzano, cel mai important oraş al zonei, trebuie să mai fac o mărturisire (ultima, sper). În zona asta a Italiei nu prea eşti în cizmă, ci mai degrabă în Austria. Cei mai mulţi locuitori vorbesc germana (unii chiar nu rup boabă de italiană), iar bucătăria, bucătăria… există dar lipseşte cu desăvârşire. Cel puţin eu aşa am simţit-o după ce un singur ştrudel cu mere mi-a dus papilele gustative pe culmile plăcerii. Poate nu am găsit wurst-ul potrivit, pentru că acest fel de mâncare este de bază în multe dintre restaurantele din zonă. Noroc că se mai strecoară din când în când un sandviş cu prosciutto să ne amintească de faptul că totuşi suntem în Italia, deşi aproape de graniţa cu Austria. Când vine vorba de vin (mai ales de prosecco), nu există niciun motiv de îngrijorare. Licoarea lui Bacchus reuşeşte cu succes să spele păcatele tuturor wurst-ilor de dinainte.
Am ajuns în sfârşit în Bolzano, la bordul aceluiaşi Smart ForFour care nu a dat niciun semn de oboseală. Bolzano este un orăşel găzduit la sânul munţilor care îl protejează, ascunzându-l între culmi înverzite. Este un bun popas către adevăraţii Dolomiţi, cum îmi place mie să spun. Cu case colorate şi pictate, cu cafenele pline ochi de turişti şi localnici însoţiţi de prietenii lor patrupezi, Bolzano merită o vizită, mai ales duminica, când este zi de târg şi când munţi de parmezan şi prosciutto se vând în plină stradă, nu înainte de o degustare pe cinste a tuturor bunătăţilor expuse. Dacă mai adaugi şi un pretzel nemţesc, doar aşa, de garnitură, atunci micul dejun e gata. Acest festin poate fi urmat de un cappuccino înspumat şi de o plimbare leneşă pe străduţele înguste şi şerpuite. Seara însă, Bolzano se transformă şi devine un oraş studenţesc, un oraş al petrecerilor în plină stradă, al barurilor aglomerate care îşi servesc clienţii în drum. Este o transformare interesantă ce merită testată, cum animalul leneş se transformă într-un party animal la lăsarea întunericului.
Mai departe însă, cu cât te îndepărtezi de oraş, peisajele devin mai sălbatice, mai spectaculoase. Înspre Santa Maddalena culmile stâncoase se văd în depărtare, la înaintare fiind băgate dealuri cu vârfuri molatece, rotunjite, însă pictate într-un verde crud chiar şi în miez de toamnă. Casele sunt toate din lemn şi se integrează perfect în peisajul pe fundalul căruia se profilează înălţimile. Unde mai pui că întreaga zonă a Dolomiţilor este binecuvântată cu unele dintre cele mai frumoase lacuri din lume, ascunse însă în inima pădurilor sau într-o vale parcă formată special de munţi. Braies este unul dintre acele lacuri pe care le vezi în poze şi crezi că este o combinaţie de minune a naturii cu multă îndemânare în Photoshop. Odată ajuns acolo îţi dai seama că e doar natura responsabilă pentru verdele uşor turcoaz, pentru modul în care crestele pudrate cu zăpadă se reflectă în apa limpede şi liniştită. Munţii ascund multe alte comori, însă lacurile sunt ceva aparte, asemeni unor smaralde neşlefuite care reuşesc să reflecte lumina mai frumos decât orice încercare de Photoshop. Când ajungi la Carezza, un alt lac ascuns de munţi, ai senzaţia că imaginea este ireală. Este un lac mic, pe care îl poţi cuprinde uşor cu vederea, dar care ascunde parcă în adâncuri ceva pietre preţioase colorate ce se reflectă la suprafaţă. Un altfel de curcubeu. Ca să ajungi însă aici trebuie să treci prin Cortina D’Ampezzo, poate una dintre cele mai cunoscute staţiuni montane din lume. Nu ştiu să schiez, aşa că nu planificasem să merg vreodată aici, dar cum drumurile de munte te poartă pe unde cred ele, am ajuns şi am simţit nevoia ca pentru o vreme să mă opresc şi să admir măreţia naturii. Oriunde mă uitam vedeam munţi, un spectacol de care nu părea că mă pot plictisi. Am plecat mai departe cu acelaşi montru pe patru roţi iar drumul şerpuit ne-a purtat spre altitudini mai înalte; începuse să şi ningă. De-a lungul călătoriei a nins de trei ori în trei locuri diferite; o pătură subţire se aşezase pe jos şi mai ales pe creste. Înaintam şi mă gândeam că o maşină atât de mică, ce începuse cumva să gâfâie, o să obosească şi o să ne „lase“ la un moment dat. Am ajuns la 2.000 de metri şi am început coborârea; am răsuflat uşurată, dar nu ştiam că drumul avea să coboare ca să urce iar chiar mai sus, pe la 2.400 de metri. Cel mai înalt vârf din Dolomiţi ajunge aproape de 3.400 de metri, însă şi la 2.400 de metri (unde ne-a dus pe noi drumul şi maşina) eram cu capul în nori şi cu părerea că doar dacă întindem mâna putem atinge culmea.
Am coborât şi ne-am îndreptat spre aeroport, lăsând în urmă munţii; mi-am dat seama că deja îmi lipsea aerul tare, puţin obositor şi îngheţat. Îmi lipsea să fiu acolo sus, cu capul în nori. Acolo unde se avântă vulturii.
Pasionaţii de adrenalină sunt aşteptaţi pe Aeroportul Tuzla, începând cu ora 14.00, la a 10-a ediţie Aeromania, un inedit spectacol de acrobaţie aeriană şi nu numai. Potrivit organizatorilor, ediţia cu numărul zece păstrează standardul cu care şi-a obişnuit publicul. Spectacolul din aer şi de la sol este asigurat de piloţi de acrobaţie de renume mondial, români şi străini, concerte de muzică live, standuri de aviaţie, expoziţii de maşini de epocă şi de fotografie, concursuri, food-court, spaţii de joacă pentru copii, dar şi noi atracţii.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Eforturile de a schimba cursul istoriei şi liniştea naturii au fost întotdeauna un motiv principal al civilizaţiei umane, timp de mai multe secole.
Cascada Niagara este compusă din Cascada Horseshoe şi Cascada Americană.
15 miliarde de euro, mai mult de un miliard de euro pentru fiecare lună a anului, bani din care să tot plăteşti; pe de altă parte mă gândesc că nici dacă ar rămâne cu toţii în administraţie, grupul interesant (eufemism, da?) de care vorbeam mai sus şi care îşi are, sunt convins, corespondenţi în mai toate localităţile din ţară nu ar mai putea schimba mersul lucrurilor în bine.
Spun asta pentru că un mic sondaj pe care l-au făcut colegii mei arată că 44% dintre oameni, un procent destul de important, spun că localitatea lor s-a schimbat în bine, iar 47% cred că lucrurile se vor schimba în mai bine şi după alegerile locale. Mă gândesc că dincolo de figurile aparte ce caută să iasă în faţă, urcă şi un val de schimbare, menit să primenească kakistocraţia.
Un sociolog pe nume Diego Gambetta a scris o carte numită Codes of the Underworld: How Criminals Communicate, în care analizează multele faţete ale fenomenului mafiot şi ajunge la o concluzie interesantă, o confirmare pentru mine: este vorba de incompetenţa criminalilor, de faptul că mafioţii nu se pricep la nimic, în afara faptului că inspiră şi guvernează prin teamă. Mai mult, aşa cum unele specii de animale comunică prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafioţii comunică prin incompetenţa lor. Incompetenţă care inspiră încredere: „iată-mă, sunt bătut în cap, deci nu o să fac nimic pentru a-mi depăşi poziţia, o să fac orice şi o să îmi plătesc datoriile la timp“, iar grupul îl adoptă şi îl apără pentru aceste aşa-zise calităţi.
Gambetta a descoperit aceeaşi schemă în sistemul academic italian, unde ierarhiile şi promovările se fac printr-un sistem asemănător. Şi, fireşte, cei mai puternici din sistem sunt cei mai puţin înzestraţi intelectual. „O kakistocraţie academică, adică guvernarea celui mai prost“, spune Gambetta.
Lumea ar trebui convinsă să înceapă, sau poate o fi început deja, să ignore politicul şi puterea aparentă pe care o are. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai influent în afaceri decât este în realitate; la fel de adevărat este că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite. Dar, eliminând bombardamentul media, perspectiva se poate schimba radical, în bine.
România nu trebuie condusă asemenea unei companii. Asta o spun analiştii care vor să pară originali, că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un stăpân. Trebuie să fie risipitor, dar trebuie să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.
Putem fi tentaţi să confundăm apariţiile televizate sau comunicatele de presă pline de clişee şi emfază cu comunicarea efectivă, tot aşa cum putem crede că dacă ne adunăm periodic într-o sală şi vorbim unii cu alţii, ţinând ceea ce se cheamă şedinţe, asta înseamnă colaborare. Atâta vreme cât companiile sau statul se vor învârti în jurul unui lider autocrat – şi în general în România acesta este modelul, totul pe un fond agresiv şi gratuit-competitiv – iar entităţile nu vor învăţa să colaboreze şi să comunice, să caute idei care să se completeze şi să se împerecheze, rezultatul poate fi pozitiv, dar în niciun caz nu va fi favorabil. Concluzia firească este că un lider luminat şi o democraţie reală trebuie să încerce să amestece, în proporţii corecte şi bine determinate, autoritatea, comunicarea, presiunile şi empatia.
Dincolo de cele 61.462.942.941 de lei, aceasta poate fi miza unor alegeri triste, care se pot înveseli.
O compoziţie veselă de Kandinsky.
L-am întâlnit pe Vasile Şirli în biroul său din culisele parcului Disneyland Paris, în faţa unei imense console de mixaj. Lucra la retuşurile finale pentru cel mai recent spectacol tip musical realizat în cadrul parcului, The Forest of Enchantement: A Disney Musical Adventure. În încăpere se află poze ale colaboratorilor săi în realizarea melodiilor din musical, iar din loc în loc sunt aşezate jucării întruchipând personaje Disney. Şirli povesteşte în şoaptă despre marii artişti, dorind parcă să insufle interlocutorului admiraţia faţă de ei; punctează pe alocuri cu mâinile în discursul său, iar uneori reproduce ritmurile incluse în spectacol. Responsabilitatea lui în cadrul celui mai nou proiect al Disneyland Paris este de artistic music producer – „aceeaşi funcţie ca a lui George Martin pentru Beatles”, după cum explică artistul. Din spatele unui geam de sticlă, discută cu artiştii care interpretează melodiile, punctând plusurile şi minusurile performanţei acestora.
Responsabilitatea de fiecare zi a lui Vasile Şirli în cadrul parcului este cea de director muzical – printre rolurile sale se numără coordonarea muzicienilor care cântă live permanent în parc, schimbarea repertoriilor formaţiilor, muzica ce se aude în toate zonele parcului, diferită în funcţie de tematica respectivei zone. „Sunt responsabil de tot ce se întâmplă din punct de vedere muzical în parc şi este foarte incitant pentru că trebuie să lucrezi pe planuri diferite, într-o zi lucrezi cu Ceaikovski, în altă zi lucrezi cu Elton John, iar atunci când vine Phil Collins şi te complimentează pentru modul cum i-ai transformat muzica în spectacol, este extrem de plăcut.”
Şirli este angajat al Disneyland Paris de la deschiderea acestuia, în 1992, şi îşi aminteşte cu lux de amănunte momentul când a fost recrutat. „M-au sunat să îmi spună că vicepreşedintele artistic al Disneyland Paris voia să mă vadă şi că Disney voia să creeze în Europa ceva special.” Până să ajungă aici, a fost „născut şi educat” în România, după cum îi place să spună. Originar din Banat, a studiat în Timişoara, iar la 19 ani a plecat în Bucureşti pentru a studia în cadrul Conservatorului (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti în prezent). După terminarea studiilor, a lucrat vreme de opt ani ca editor la Editura Muzicală, unde a fost repartizat. În paralel, era şi muzicolog, axat pe muzica bizantină, iar mai târziu a început să scrie cântece pentru teatru şi cinema.
În 1980, a fost cooptat în echipa casei de discuri naţionale, Electrecord, ca director artistic. „Am refuzat la început, nu mă interesa, dar au insistat colegii şi profesorii mei care mi-au spus: «mai bine unul de-al nostru decât unul de-al lor».” Spune că, după angajare, a vrut să îşi dea demisia de acolo în fiecare an, însă a reuşit să plece abia în 1984. „Mi‑a fost spus foarte discret, cu radioul foarte tare şi vorbindu-mi-se în şoaptă, nu pot să accept demisia, am să vă consider în an sabatic, an fără salariu, fiindcă altfel nu mai puteţi pleca din ţară”, îşi aminteşte el de o discuţie cu un superior. Pe atunci începuse deja să lucreze în străinătate cu artişti precum Lucian Pintilie sau Silviu Purcărete şi, dacă ar fi demisionat, nu ar mai fi putut să plece. A luat decizia plecării definitive din ţară în 1986, forţat de împrejurări.
„Dosarul meu a ajuns la cabinetul numărul 2, care era al Elenei Ceauşescu, care controla totul. Mi s-a spus că dacă vreau să mai am viză de plecare, să mă duc la Paris să îmi cer prelungire de viză, cu alte cuvinte, «dacă înţelegi ce vrem să spunem, nu te mai întorci»”, îşi aminteşte artistul. Şi-a dorit de la început să fie freelancer şi a avut numeroase colaborări, printre acestea fiind şi cu PolyGram (care, după ce a fost achiziţionată de compania Seagram, a fuzionat cu Universal Music Group în 1999 n.r.). „Nu a fost greu să mă adaptez aici, mi-a fost mai uşor decât este pentru generaţia actuală. Reprezentanţii acestei generaţii au mai puţină putere de luptă pentru că ştiu că se pot întoarce oricând acasă, pentru noi era mai uşor pentru că ştiam că nu avem drum de întoarcere”, explică Vasile Şirli hotărârea ce a stat în spatele carierei sale în Paris, departe de familie în primii ani.
Propunerea de la Disneyland a venit prin intermediul vicepreşedintelui artistic al parcului, Jean-Luc Chopin, înainte de deschiderea atracţiei turistice. „Anterior, el era responsabil de departamentul de balet al operei din Paris. Era un muzician perfect la flaut, avea o ureche perfectă, era un profesionist excelent în management, dar şi artistic”, îl descrie Şirli. El nu a acceptat de la început propunerea, însă o clauză din contractul său care îi oferea libertatea de a lucra şi pentru proiecte din afara parcului l-au motivat de fapt să înceapă să lucreze la Disneyland Paris, în urmă cu 24 de ani.
World of Tanks este un lider în industria de profil de 16,5 miliarde de dolari, un teren de luptă digital pe care se stabilesc recorduri şi un fenomen care creează o subcultură proprie. Creatorul său, Victor Kislyi, a devenit miliardar, potrivit Bloomberg.
Când Vladimir Putin îşi etala tancurile în Piaţa Roşie în luna mai a anului trecut pentru a comemora victoria Rusiei sovietice asupra Germaniei naziste, mii de gameri îşi sărbătoreau triumful într-o bătălie de proporţii epice. Pe o scenă de pe Stadionul Olimpic, înţesat cu spectatori, formaţiuni de luptători virtuali se vânau unele pe altele cu maşini de război virtuale purtând însemnele aliaţilor sau ale Axei.
Explozii de lumină portocalie ieşite din tunurile tancurilor aprindeau ecrane uriaşe pe care rulau, spre deliciul mulţimii, imagini alb-negru cu avansul Armatei Sovietice în cel de-al doilea Război mondial.
Au trecut 30 de ani de când Vasile Şirli a hotărât să părăsească România şi să se mute la Paris. De atunci, a devenit un nume important în industria muzicală europeană, ajungând să lucreze cu artişti precum Tina Turner, Phil Collins, Peter Gabriel sau inginerul de sunet din spatele ceremoniei de decernare a premiilor Oscar. De aproape un sfert de secol este director muzical al Disneyland Paris, iar toate spectacolele, paradele şi muzica ce răsună zilnic în atracţia turistică numărul 1 în Europa au fost filtrate mai întâi de urechile sale.
L-am întâlnit pe Vasile Şirli în biroul său din culisele parcului Disneyland Paris, în faţa unei imense console de mixaj. Lucra la ultimele retuşuri pentru cel mai recent spectacol tip musical realizat în cadrul parcului, The Forest of Enchantement: A Disney Musical Adventure. În încăpere se află poze ale celor colaboratorilor săi la acest spectacol, printre care Gordon Goodwin şi formaţia acestuia, Big Phat Band, cu care a realizat coloana sonoră a melodiilor din musical şi, din loc în loc, jucării întruchipând personaje Disney. Modest, povesteşte în şoaptă despre marii artişti, manifestându-şi astfel respectul faţă de ei, punctând pe alocuri cu mâinile în discursul său, ca şi cum ar dirija, or reproducând ritmuri incluse în spectacol. ”În fiecare moment muzical creat încerc să includ câte ceva românesc”, povesteşte Şirli.
Angajat în cadrul parcului de distracţii de la deschiderea acestuia, în 1992, îşi aminteşte cu lux de amănunte momentul în care a fost recrutat. ”M-au sunat să îmi spună că vicepreşedintele artistic al Disneyland Paris voia să mă vadă şi că Disney plănuia să creeze în Europa ceva special.”
Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO
Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO
Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO
Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO
Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO
Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO
Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO
Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO
Restaurantul discret unde preşedinţii îşi duc amantele – GALERIE FOTO
Vasile Şirli este director muzical al Disneyland Paris, iar printre rolurile sale se numără coordonarea muzicienilor care fac performanţe live permanent în parc, schimbarea repertoriilor formaţiilor, muzica ce se aude în toate zonele parcului, diferită în funcţie de tematica respectivei zone, ş.a. ”Sunt responsabil de tot ce se întâmplă din punct de vedere muzical în parc şi este foarte incitant pentru că trebuie să lucrez pe planuri diferite, într-o zi lucrezi cu muzică de Tchaikovski, în altă zi cu muzica lui Elton John, este plăcut, iar atunci când vine Phil Collins şi te complimentează de modul în care i-ai transformat muzica în spectacol, este extrem de plăcut.”
Responsabilitatea lui în cadrul celui mai nou spectacol al Disneyland este de artistic music producer – ”aceeaşi funcţie ca a lui George Martin pentru Beatles”, explică Şirli. Din spatele unui geam de sticlă, discută cu artiştii care interpretează melodiile, punctând plusurile şi minusurile performanţei lor artistice.
Vasile Şirli s-a născut în Banat, a studiat în Timişoara, iar la 19 ani a plecat în Bucureşti pentru a studia în cadrul Conservatorului din Bucureşti (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti). După terminarea studiilor, a lucrat vreme de opt ani ca editor la Editura Muzicală, dar a fost şi muzicolog, iar ulterior a început să scrie cântece pentru teatru şi cinema. A fost cooptat apoi în echipa casei de discuri naţionale Electrecord, ca director artistic şi de unde a decis să îşi dea demisia. ”Mi-a fost spus foarte discret punând radioul foarte tare şi vorbindu-mi-se în şoaptă, nu pot să accept demisia, am să vă consider în an sabatic, an fără salariu, fiindcă altfel nu mai poţi pleca din ţară.”, îşi aminteşte el de discuţia referitoare la plecarea sa din anul 1984. Începus deja să lucreze în străinătate cu artişti precum Lucian Pintilie în Franţa şi, dacă ar fi demisionat, nu ar mai fi putut să plece.
”Dosarul meu a ajuns la cabinetul numărul 2 care era al Elenei Ceauşescu, care controla totul. Mi s-a spus că dacă vreau să am viză de plecare, să mă duc la Paris să cer prelungire de viză, cu alte cuvinte, <dacă înţelegi despre ce vrem să spunem, nu te mai întorci>”, i s-a spus artistului în 186. A luat atunci decizia de a rămâne în Franţa, cu dorinţa de a fi freelancer. Nu a acceptat de la început propunerea de la Disney, însă o clauză din contractul său care îi permite să lucreze şi pentru proiecte din afara parcului, i-au oferit libertatea de care avea nevoie pentru a accepta postul, chiar la deschiderea acestuia, în urmă cu 24 de ani.
Vasile Şirli povesteşte şi despre psihologia publicului din parc, diferită faţă de cea a unui spectacol obişnuit. ”Dacă mergi la o operă sau la un musical, eşti pregătit pentru 2-3 ore să te bucuri de spectacol împreună cu familia sau prietenii tăi, aici sunt mai multe spectacole pe parcursul unei zile, dacă este un spectacol plictisitor, mereu va fi un copil care va vrea să îl vadă pe Mickey Mouse în loc să rămână la spectacol.” El oferă şi un exemplu în acest sens: ”Îmi amintesc foarte bine, în 1992, când lucram în parc, aveam multe concerte, inclusiv cu o tânără începător care se numea Tina Turner şi juca într-un spectacol excelent – dar, după 20 de minute de la început, în plin succes, am văzut că o parte din oameni au plecat, chiar dacă Tina Turner făcea un spectacol excelent pe scenă.”
Mai multe despre povestea lui Vasile Şirli veţi putea citi în una dintre ediţiile viitoare ale Business Magazin.
În acest weekend, vedeta Antenei 3 a fost protagonista unui incident petrecut în public, chiar în centrul Capitalei.
IMAGINI INCREDIBILE. Dana Grecu, scandal monstru în centrul Bucureştiului. VIDEO