Eventual orez în valoare de 100.000 de euro, noua limită a bogăţiei impusă de autorităţile europene. Dacă ai sub 100.000 de euro, eşti fericit, spargi seminţe în dinţi, bei berici şi râzi în faţa televizorului de ruşii cei fraieri care au pierdut bani în Cipru, asta dacă îţi alunecă degetul pe telecomandă şi prinzi vreo zece secunde din programul de ştiri.
Şi, eventual, iei în serios oficiali care te sfătuiesc să îţi faci vreo 40 de depozite în care să îţi ţii banii, asta dacă rezişti la ştiri 30 de secunde. Şi, desigur, poţi să fii de acord cu devalizarea conturilor de peste 100.000 de euro, mama lor de hoţi!, că cum poţi câştiga 100.000 de euro dacă nu din furt!?
Păi din muncă, caz în care poţi simţi fizic, în vintre, orice devalizare sau orice devalorizare, orice modificare de dobândă, iar orice declaraţie a vreunui oficial îţi va reţine atenţia mai mult de 30 de secunde. Despre premisele stabilite de ceea ce s-a întâmplat în Cipru şi despre cum chestiuni care pot părea inimaginabile acum pot deveni realitate – de exemplu “tunderea” conturilor tuturor europenilor pentru însănătoşirea preţiosului sistem bancar european.
Serenitatea cu care cei mai mulţi români privesc ceea ce se întâmplă în Europa vine, cred, din două mari motive. Primul a fost impus de comunism, era pur şi simplu interdicţia de a deţine lucruri, mai mult decât ceva mobilă într-o casă închiriată, primită prin sindicat; oricine avea maşină sau casă pe pământ era, pe vremea lui Ceauşescu, un dubios care avea ceva de ascuns; mentalitatea s-a răspândit şi s-a păstrat în timp, iar oamenii au fost lipsiţi de bucuria de a avea o bucată de teren pe care să pui o floare şi trei fire de iarbă.
Ciudat, o astfel de mentalitate s-a păstrat şi în perioada postrevoluţionară, când era bine, şi acesta este al doilea motiv, să fii “sărac şi cinstit”. Şi atât de tare a plăcut ideea asta, încât am rămas săraci, iar cinstea ne-am risipit-o în compromisuri politice.
Europa îşi pierde acum o bucată zdravănă din coloana vertebrală, adică din clasa de mijloc. Nu este vorba de oligarhii ruşi, asta a fost o prostie şi o intoxicare, ci de antreprenori, de micile afaceri care au încercat să reziste, de slujbaşi care au tras din greu de dimineaţă până seara, de medici, funcţionari sau profesori.
Este vorba de încredere în autorităţile care aprobă confiscarea banilor din conturi şi încrederea în băncile care acceptă asta, încălcând principii. Într-un fel sau altul, fiecare va resimţi “tunderea” conturilor, oriunde va fi fiind aceasta, oricând va fi şi orice sumă va fi fost în joc.
Imaginea pe care o vedeţi este o caricatură din 1787 a unui ins pe nume James Gillray. Se cheamă “A March to the Bank” şi prezintă detaşamentul militar trimis să apere Banca Angliei în 1780, în timpul unei revolte pe fond religios, cunoscută drept “Gordon Riots”. Au fost atunci o sumă din ceea ce astăzi am numi victime colaterale; privind imaginea, ne dăm seama că grija pentru sistemul bancar nu este o noutate, diferă numai modalităţile în care aceasta este pusă în aplicare.
