Marcel Bich s-a născut pe 29 iulie 1914 în Torino, Italia, în familia Mariei Muffat de Saint-Amour de Chanaz şi a inginerului Aimé-Mario, nepotul unui baron francez, Emmanuel Bich. El a avut o soră, Marie Thérèse, şi un frate, Albert.
Şi-a petrecut primii ani ai copilăriei în Italia, înainte de a se muta cu părinţii în Spania şi apoi în Franţa. După ce a obţinut cetăţenia franceză, antreprenorul a studiat dreptul la Universitatea din Paris, apoi a servit în forţele aeriene franceze la începutul celui de-al doilea război mondial.
După război, Bich şi asociatul său, Edouard Buffard, au deschis o fabrică în Clichy, o suburbie din nordul Parisului, unde au început să producă piese pentru instrumente de scris. În 1950, antreprenorul a cumpărat cu 2 milioane de dolari brevetul unui pix cu bilă patentat de un inventator maghiar, László Bíró, pe care l-a prelucrat pentru a găsi o formulă ideală de scriere.
Pentru o precizie mai mare, Bich a folosit în producţia pixurilor maşinării utilizate de producătorii de ceasuri elveţiene. În decembrie 1950, antreprenorul a lansat în Franţa pixul Bic Cristal, numit astfel după propriul nume, dar într-o variantă mai scurtă şi mai uşor de reţinut.
Noul instrument de scris a fost primit bine de către consumatori, datorită calităţii şi a preţului accesibil. În 1953 a fost creată compania Bic. Pentru a-şi face cunoscut produsul, Bich a folosit o strategie bazată pe campanii publicitare masive, apelând la serviciile unui cunoscut grafician francez, Raymond Savignac. Un an mai târziu, Bic s-a lansat pe piaţa din Italia, iar în 1956, în Brazilia. În acelaşi an, compania lansează primul pix retractabil. Ulterior, Bic se extinde atât pe noi pieţe din Europa, cât şi în Australia, Noua Zeelandă, America de Nord, Africa şi Asia.
Sigla şi culoarea oficială a companiei, portocaliul, au fost alese în 1961.
Potrivit datelor de pe site-ul oficial al companiei, în noiembrie 1972 compania a fost listată la bursa de valori din Paris, fiind deţinută aproape în totalitate de familia fondatorului; în acelaşi an, Bic a achiziţionat producătorul francez de brichete premium Flaminaire, iar în 1973 a lansat prima brichetă de buzunar cu flacără ajustabilă. După succesul primelor două produse, compania a intrat pe piaţa produselor de bărbierit, lansând în 1975 primul aparat de ras fără rezervă. Fiind un împătimit al sailingului, Bich a inclus în compania sa, în 1981, şi o divizie producătoare de echipamente pentru sporturi nautice, Bic Sport.
Bich a avut 11 copii din cele trei căsnicii cu Louise Chamussy, Jacqueline de Dufourq şi Laurence Courier de Mere. Antreprenorul a murit pe 30 mai 1994, la Paris, la vârsta de
79 de ani. La moartea sa, vânzările Bic la nivel mondial ajunseseră la peste un miliard de dolari, cu un profit de circa
70 de milioane de dolari. Compania este condusă şi în prezent de unul dintre fiii fondatorului, Bruno Bich, care deţine funcţiile de CEO şi preşedinte al grupului. Grupul Bic operează în peste 160 de ţări la nivel mondial. Potrivit ultimelor date disponibile, compania are aproape 10.500 de angajaţi şi o cifră de afaceri de peste 2 miliarde de dolari.
Tag: Paris!
-
A pariat 2 milioane de dolari pe brevetul unui pix, care i-a transformat compania într-unul dintre cei mai mari producători de instrumente de scris la nivel mondial
-
Luxul a bătut cu mult piaţa: Louis Vuitton, Hermes şi Kering, creşteri de peste 20% în 2018 faţă de o medie de 1% a bursei de la Paris
Indicele CAC40, referinţa bursei de la Paris, afişează în prezent o apreciere de puţin peste 1%, în timp ce niciuna dintre cele mai mari companii de lux ale Franţei nu a înregistrat în 2018 o creştere mai mică de 20%.
-
Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO
Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.
Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.
În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.
Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.
Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.
Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.
Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.
În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.
Notă: 8,5/10
Une vie violente
Regia: Thierry de Peretti
Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
Durată: 1 oră 47 minute
Data lansării: 10 august -
Acestea sunt cele mai bune destinaţii din lume în anul 2018 – FOTO
Deşi pe listă se regăsesc multe dintre destinaţiile din anii trecuţi, există o serie de surprize în clasamentul pe 2018.
Locul 1 – Paris, Franţa
Locul 2 – Londra, Marea Britanie
Locul 3 – Roma, Italia
Locul 4 – Bali, Indonesia
Locul 5 – Creta, Grecia
Locul 6 – Barcelona, Spania
Locul 7 – Praga, Republica Cehă
Locul 8 – Marrakech, Maroc
Locul 9 – Istanbul, Turcia
Locul 10 – New York, Statele Unite ale Americii
-
Donald Trump va efectua o vizită în Franţa pe 11 noiembrie
În februarie, Donald Trump ceruse Pentagonului să organizeze o paradă militară la Washington similară cu cele care se desfăşoară în Franţa de Ziua Naţională. O oportunitate ar fi fost marcarea a 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial. Dar Departamentul american al Apărării a anunţat joi că planul a fost amânat din cauza costurilor prea mari, estimate la circa 90 de milioane de dolari.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
-
“Grădina Parisului”, amenajată în România – VIDEO
Miniatura grădinii Parisului, cum mai este numit celebrul spaţiu de la palatul Versailles, se află nu departe de Timişoara, într-o localitate cu mai puţin de 800 de suflete, informează digi24.ro.
Cristian Stoi, primarul comunei Boldur: Am văzut Schonbrunn-ul în Viena, deci partea aceasta din spate este o miniatură, nu am pretenţii prea mari faţă de ceea ce este acolo, dar este oarecum o copie cu 2 alei care se despart şi cu o fântână în mijloc. Partea de la intrare este o alee lungă cu mulţi pomi, aşa este aproximativ Versaille-ul de lângă Paris.
Sute de trandafiri şi plante perene dau un plus de mireasmă şi serenitate locului.
Cristian Stoi, primarul comunei Boldur: Este zona pe care eu am încercat să copiez Schonbrunnul, cu cele 2 alei care se despart la un moment dat, cu zona de trandafiri, cu zona de pomi care se întind pe pământ. Mi se pare ceva super şi pentru copii.
Chiar ai unde să mergi cu un copil să se recreeze, mi se pare un lucru bun, e ceva fain, cum spunem noi. Am încercat să găsesc o variantă frumoasă, una în care să intri în parc, să ai o perspectivă, de volum, de imagine, după care să intri oarecum în lucrurile de detaliu, foarte multe plante, spaţii de joacă, plante verzi, veşnic verzi, o cascadă de piatră, pergole.
Pe cele aproape 3 hectare ale parcului, o pădure de duzi creează o oază de răcoare. Arborii parcă stau de strajă turistului care caută un loc de odihnă.
-
Deţinutul care a evadat SPECTACULOS, cu elicopterul, dintr-o închisoare din Paris a fost văzut într-o maşină plină cu explozibil
Acesta este căutat de aproape o lună, după ce a evadat în data de 1 iulie din penitenciarul Réau din regiunea Seine-et-Marne, cu ajutorul unui elicopter care a aterizat în curtea închisorii, la bordul căruia se aflau trei complici înarmaţi.
Redoine Faïd a fost văzut marţi, 24 iulie, într-o maşină care a fost ulterior abandonată într-o parcare din Sarcelles, cu exploziv la bord, au declarat miercuri surse din poliţie.
„A fost reperat marţi, în jurul orei 16.30, de către o echipă de control a jandarmeriei, alături de încă o persoană”, au declarat poliţiştii.
Jandarmii au pornit în urmărirea maşinii, împreună cu o echipă de poliţişti. Maşina a intrat în parcarea subterană a unui centru comercial şi cei doi suspecţi au luat-o la fugă, părăsind maşina.
În portbagajul acesteia, poliţiştii au găsit exploziv şi plăcuţe false de înmatriculare.
-
Cum arată satul cu 2.000 de locuitori unde se produc unele dintre cele mai bune vinuri din lume – FOTO – VIDEO
În umbra lor însă “trăiesc” o serie de sate care nu doar că sunt la fel de fermecătoare, dar te cuceresc prin faptul că pe străzi nu se aud claxoanele taxiurilor ci zumzetul vocilor turiştilor de pretutindeni care vin aici să se delecteze cu cele mai bune vinuri, cu mese tradiţionale şi cu muzică live. Priveliştea nu dezamăgeşte nici ea, niciodată.Saint Emilion este unul dintre acestea. Se este găseşte la mai puţin de o oră de Bordeaux şi totuşi se află la ani lumină de oraşul “unde s-a născut vinul”. Străduţe înguste şi pietruite, restaurante care te imbie să intri şi cât vezi cu ochii podgorii de viţă de vie. Cam aşa arată Saint Emilion. Acelaşi sat unde locuiesc mai puţin de 2.000 de oameni găzduieşte şi 860 de chateau-uri.
În Franţa termenul de chateau defineşte nu (doar) un castel cum ar fi normal dacă am traduce ad-literam, ci un producător de vin. Mai exact, crama fiecărui producător din regiune este un castfel, dar se numeşte chateau doar dacă vinifică acolo vinul realizat din struguri proprii. Pe scurt, acest sat din sud-vestul Franţei cuprinde 860 de castele unde se produce vin. Şi nu orice vin, ci vinul de Bordeaux, considerat a fi unul dintre cele mai bune din lume.Saint Emilion este cu siguranţă cel mai cunoscut din regiune şi nu doar datorită poziţionării sale strategice în mijlocul viilor, ci şi datorită faptului că te poţi pierde (sau măcar încerca) pe străduţele sale înguste flancate cu wine-baruri şi magazine care vând, ce altceva decât vin.Localnicii glumeau spunând că există 1.000 de wine-baruri, câte unul la fiecare doi locuitori permanenţi. Peisajul este completat cu biserici construite în stil romani şi chateau-uri îmbrăţisate de viţă-de-vie. Peisajul înconjurător, vizibil din mai multe puncte strategice, pare desprins dintr-o poveste. Nu degeaba acest sătuc şi-a făcut loc pe lista UNESCO World Heritage care reuneşte unele dintre cele mai importante obiective turistice din lume. -
Cum arată satul cu 2.000 de locuitori care produc unele dintre cele mai bune vinuri din lume – FOTO
În umbra lor însă “trăiesc” o serie de sate care nu doar că sunt la fel de fermecătoare, dar te cuceresc prin faptul că pe străzi nu se aud claxoanele taxiurilor ci zumzetul vocilor turiştilor de pretutindeni care vin aici să se delecteze cu cele mai bune vinuri, cu mese tradiţionale şi cu muzică live. Priveliştea nu dezamăgeşte nici ea, niciodată.Saint Emilion este unul dintre acestea. Se este găseşte la mai puţin de o oră de Bordeaux şi totuşi se află la ani lumină de oraşul “unde s-a născut vinul”. Străduţe înguste şi pietruite, restaurante care te imbie să intri şi cât vezi cu ochii podgorii de viţă de vie. Cam aşa arată Saint Emilion. Acelaşi sat unde locuiesc mai puţin de 2.000 de oameni găzduieşte şi 860 de chateau-uri.
În Franţa termenul de chateau defineşte nu (doar) un castel cum ar fi normal dacă am traduce ad-literam, ci un producător de vin. Mai exact, crama fiecărui producător din regiune este un castfel, dar se numeşte chateau doar dacă vinifică acolo vinul realizat din struguri proprii. Pe scurt, acest sat din sud-vestul Franţei cuprinde 860 de castele unde se produce vin. Şi nu orice vin, ci vinul de Bordeaux, considerat a fi unul dintre cele mai bune din lume.Saint Emilion este cu siguranţă cel mai cunoscut din regiune şi nu doar datorită poziţionării sale strategice în mijlocul viilor, ci şi datorită faptului că te poţi pierde (sau măcar încerca) pe străduţele sale înguste flancate cu wine-baruri şi magazine care vând, ce altceva decât vin.Localnicii glumeau spunând că există 1.000 de wine-baruri, câte unul la fiecare doi locuitori permanenţi. Peisajul este completat cu biserici construite în stil romani şi chateau-uri îmbrăţisate de viţă-de-vie. Peisajul înconjurător, vizibil din mai multe puncte strategice, pare desprins dintr-o poveste. Nu degeaba acest sătuc şi-a făcut loc pe lista UNESCO World Heritage care reuneşte unele dintre cele mai importante obiective turistice din lume. -
Dan Negru: „Am plătit 135 de euro amenda in Paris pentru ca mi-am verificat mailurile la un semafor! In Franţa te pocneşte amenda şi dacă foloseşti un telefonul intr-o maşina care staţionează”
Dan Negru: „Am plătit 135 de euro amenda in Paris pentru ca mi-am verificat mailurile la un semafor! In Franţa te pocneşte amenda şi dacă foloseşti un telefonul intr-o maşina care staţionează. Proiectul de lege a fost propus de Gendarmerie Nationale.
Ai noştri pun lumânări! Nu ştiu sa se fi întâmplat altceva.
Blocurile din America au scări de incediu exterioare pentru ca in anii 70, in Boston, o mama şi o fiica au murit in timpul unui incendiu, neavând pe unde sa coboare.
Un fotograf a surprins căzătura , poza a apărut pe prima pagina si a dus la regindirea intregului sistem de scari de incendiu din toata America.
Aşa cum la noi live-ul aluia a fost pe prima pagina. Şi cam atât…”