BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Trufandale de toamnă

    Se spune că în viitor nu vor mai fi decât două anotimpuri: vara şi Crăciunul. Încă n-am auzit colinde în reclamele de la televizor, dar nu mai e mult până când va trebui să ne obişnuim din nou cu binecunoscutul “Ho ho ho”. Cert este că vara a trecut şi în lumea tehnologiilor IT febra Crăciunului a început deja. Se pare că marii producători consideră sfârşitul lui octombrie momentul potrivit pentru a lansa produsele cu care speră să facă vânzări masive în perioada sărbătorilor. Desigur că aici s-ar putea specula pe tema orientării tot mai accentuate spre piaţa de consum a industriei informatice, dar aceasta este o temă mai complicată, aşa că voi trece direct la cele trei noutăţi importante din ultima săptămână.

    Prima este, fără îndoială, lansarea de către Apple a tabletei de mici dimensiuni iPad mini. De data aceasta, Apple nu a mai reuşit să surprindă pe nimeni cu noul produs, pentru că zvonurile au fost atât de insistente, încât unii se întreabă dacă nu cumva Apple a răspuns presiunii speculaţiilor din presă. Totuşi, jurnaliştii cu bune conexiuni în interiorul celei mai valoroase companii din lume spun că noul iPad mini nu este o versiune redusă a unui iPad “normal” şi nici o versiune mai mare a unui iPod Touch, ci este un produs cu o concepţie tehnică complet nouă. Este cert că Apple încearcă să atace o piaţă care s-a dovedit valoroasă, cea a tabletelor de 7 ţoli la preţuri accesibile, unde Google Nexus 7, Amazon Kindle Fire şi Nook HD au avut succes. Aşa cum toată lumea se aştepta, iPad mini arată minunat, însă problema principală pare să fie preţul. Varianta minimală vine la 329 de dolari, iar cea maximală ajunge la 659, în vreme ce concurenţa propune 199 de dolari, în condiţiile în care ecranele au rezoluţie mai bună. Comentatorii se întreabă cu cine vrea să concureze micul iPad şi mulţi ajung la concluzia că mai degrabă cu marele iPad decât cu Kindle sau Nook.

    Este interesant de notat că Apple nu a respectat tradiţia lansării unui singur produs “vedetă”, pentru că în aceeaşi prezentare a mai adus o nouă generaţie a marelui iPad (cu ecran Retina), noile MacBook Pro (tot cu afişaj Retina) şi un uluitor iMac (all-in-one) cu o grosime de doar 5 milimetri. Evident, în aceste condiţii, unitatea de DVD a luat calea unităţii de dischetă: a dispărut. Se pare că Apple consideră că serviciile de streaming din internet sunt pe cale să înlocuiască nevoia unui suport de stocare.

    Al doilea protagonist al rubricilor de noutăţi tehnologice este Microsoft, care a distribuit jurnaliştilor şi specialiştilor primele aparate Surface (pentru că până acum nimeni n-a avut privilegiul de a face un test “hands-on”). Deocamdată este vorba de versiunea bazată pe procesor ARM, care rulează Windows RT, dar principala necunoscută a fost elucidată: preţul de pornire pentru varianta RT este de 499 de dolari (cu memorie de 32 GB; varianta cu 64 GB este 599 de dolari). Însă tot sex-appeal-ul tabletei de la Microsoft vine de la coperta-tastatură, care mai adaugă 120 de dolari pentru Touch Cover (tastare prin atingere) sau 130 de dolari pentru Type Cover (care are taste reale). Într-adevăr, preţurile sunt comparabile cu iPad, însă pentru varianta Pro (care va rula Windows 8) vor fi cu siguranţă mai mari.

    Opiniile specialiştilor sunt mai degrabă rezervate. Toţi sunt de acord că este o minune din perspectiva ingineriei hardware, cu soluţii ingenioase, materiale de cea mai bună calitate şi grijă pentru detalii. Îndoielile se referă la conceptul de ansamblu, iar Wired găseşte exprimarea succintă: e o tabletă hibridă – nici desktop adevărat, nici mobilă întrutotul.

    În fine, Google relansează laptopurile Chromebook, care rulează sistemul de operare Chrome OS şi utilizează aplicaţii şi spaţiu de stocare din internet. Fabricate de Samsung, noile aparate costă doar 249 de dolari, preţ pentru care posesorul primeşte şi 100 GB pe Google Drive pentru doi ani. E oare doar o coincidenţă că în vreme ce Microsoft face o tabletă cu funcţionalitate de laptop, Google face un laptop cu funcţionalitate de tabletă?

  • Piraterie cu brevet

    Povestea nenumăratelor procese pe care le poartă Apple prin tribunalele din întreaga lume am încercat s-o comprim într-o pagină de revistă în urmă cu câteva săptămâni sub titlul “Cât poate costa un miliard?”. Am fost apostrofat pentru absurdul deliberat al interogaţiei, dar ideea a rămas în picioare. Apple a câştigat unul dintre procesele cu Samsung, iar compania coreeană a fost obligată de curte să plătească despăgubiri de circa un miliard de dolari. Desigur că lucrurile nu se termină aici, pentru că Samsung nu doar că a atacat sentinţa, ci a contraatacat de îndată ce a apărut iPhone 5, acuzând Apple că a violat în noul produs brevete pe care le deţine. Într-adevăr, această pierdere la capitolul imagine s-a tradus în bani. Dezastrul hărţilor din iPhone 5 nu a făcut decât să degradeze cu încă puţin imaginea companiei, deoarece Apple a ignorat cu aroganţă cerinţele publicului, care-şi dorea revenirea la Google Maps. Iar Google nu a ratat ocazia şi a anunţat că a trimis către Apple Store sistemul său de navigaţie, însă politica Apple este de a aproba aplicaţiile şi, de fapt, nimeni nu se aşteaptă ca produsul rivalului să fie acceptat. Cu toate că Tim Cook şi-a cerut scuze clienţilor şi i-a asigurat că firma va depune toate eforturile, bla-bla, bursa a reacţionat cu promptitudine, iar preţul acţiunilor Apple a scăzut cu 11 dolari, ceea ce se traduce într-o pierdere de 10 miliarde. Nu e foarte grav, dar e totuşi semnificativ.

    Zilele trecute revista Forbes se întreba dacă nu cumva Apple cheltuieşte mai mult timp cu litigiile decât cu inovaţiile şi a punctat motivele pentru care oamenii de afaceri se îngrijorează privind viitorul companiilor ce procedează astfel. În primul rând, bătăliile juridice tind să distragă atenţia conducerii de la adevăratele priorităţi ale companiei, mai cu seamă descoperirea şi exploatarea unor noi oportunităţi de afaceri. În al doilea rând, victoriile în justiţie induc un fals sentiment de siguranţă, deoarece compania se simte ferită de competitori şi tinde, în consecinţă, să neglijeze inovaţia şi păstrarea standardelor ridicate în privinţa calităţii. În al treilea rând, poate cel mai important, litigiile pot să afecteze imaginea companiei în rândul clienţilor, mai ales atunci când rezultatul lor se traduce în limitarea posibilităţilor de alegere, creşterea preţurilor şi compromisuri în privinţa calităţii.

    Un impuls în direcţia sugerată de articol ar putea veni de la o companie numită Accredited Transcription Corp (ATC), care pretinde că Apple şi Google încalcă un brevet pe care ea îl deţine în domeniul “transcrierii vorbirii”, adică tehnologia prin care vocea este captată, digitizată şi analizată pentru a percepe cuvintele şi a le transcrie sub formă de text. Produsele vizate sunt Siri de la Apple şi Voice Recognition, tehnologie introdusă de Google în Android 4.1 (Jelly Bean). ATC avertizează că în maximum 30 de zile va trimite scrisori “cease and desist” către Apple, Google şi alte companii din domeniul tehnologiei şi pretinde ca firmele vizate să aleagă între a plăti redevenţe pentru fiecare produs, a licenţia tehnologia sau a înceta să mai folosească tehnologia în cauză. Trebuie spus că ATC nu a inventat nimic niciodată şi businessul pe care-l practică este de a cumpăra drepturile asupra unor brevete strict în scopul de a le valorifica în procese (în jargonul breslei se cheamă “patent troll”). Brevetul invocat a fost obţinut de Alan Feller în 1999 şi mi s-a părut cu totul irelevant. Relevant este că printre acele “alte companii” se numără şi Samsung, astfel că nu este exclus ca Apple să fie pusă în situaţia de a se coaliza în instanţă cu cei mai mari duşmani ai săi (“concurenţi” ar fi un eufemism).

    Însă acest caz ar putea avea şi o altfel de importanţă, deoarece ar putea pune sub semnul întrebării eficienţa sistemului de protecţie a proprietăţii intelectuale în vremurile de azi. Un studiu din 2008 a constatat că profitul obţinut de pe urma brevetelor de companiile americane (mai puţin cele farmaceutice) în 1999 a fost de 4 miliarde de dolari, în vreme ce litigiile pe care le-au generat au costat peste 14 miliarde. Cu contribuţia Apple, diferenţa este acum cu siguranţă mult mai mare.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: N-am citit cartea, dar am văzut filmul!

    de Iuliana Stan, director general al Human Synergistics Romania

    Cei mai mulţi dintre oameni cred că ştiu foarte bine ce presupune schimbarea şi aşteapă, uneori contemplativ, alteori cu nerăbdare, schimbarea celorlalţi. Dacă ei ştiu şi înţeleg raţional ideea de schimbare, înseamnă că acum pot deveni fini observatori, chiar comentatori sau arbitri ai schimbării la ceilalţi.

    Cea mai puţin periculoasă categorie este, deocamdată, cea a celor care nu au ajuns să se aproprie de subiect. Nici ei nu sunt interesaţi de vreo mecanică a schimbării, nici schimbarea nu le dă târcoale.

    Dintre cei care ştiu despre ce este vorba, pentru că sunt extrem de puţini, ca să folosesc o comparaţie este ca şi cum ai arunca o găleată de apă în Dunăre, pentru ei discuţia despre schimbarea lor este cel mult o remarcă, nu un subiect în sine. Este aşa nu pentru că nu au ce spune, ci pentru că este atât de mult de spus încât limitarea la o discuţie simplă ar duce în derizoriu un proces îndelungat şi plin de semnificaţii pentru ei. Este greu pentru cineva din afară să înţeleagă cum o coincidenţă îţi poate schimba viaţa sau cum o vorbă spusă la momentul potrivit te face să începi să auzi sau cum o pictură te poate privi, sau cum ai discutat cu terapeutul tău sute de ore despre acelaşi subiect şi tot nu i-ai înţeles rostul. Tot vorbesc despre schimbare ca proces, dar este în acelaşi timp imposibil şi banal să îl definesc pentru că nu ne motivează şi nu ne schimbă aceleaşi lucruri pe toţi. Oamenii care au auzit că există filmul vor spune că ştiu despre ce este vorba, iar cei care l-au văzut vor comenta, cel mult, despre performanţele cinematografice. Cei care au citit cartea vor zâmbi cu îngăduinţă. Cinicii care au citit cartea şi-ţi scot ochii că nu ai citit-o şi tu intră tot în grupa celor care au văzut filmul pentru că, evident, experienţa lecturii nu le-a folosit prea mult. Altă întrebare pe care o pun de obicei cei care ştiu că există filmul schimbării este “cât durează”?

    Răspunsul îi demotivează totdeauna: niciodată nu se termină, odată ce ai început. Urmează a doua între-bare: nu este mai bine să nu încep? Şi pentru această întrebare răspunsul este ciudat pentru că acest proces nu prea are nici început clar determinat. Cine poate şti cum i se poate activa motivaţia de schimbare? Important însă este să fii cu ochii pe tine ca să nu-ţi ratezi momentul. Nicio cură de slăbire eficientă nu începe de luni, ci din momentul în care începe. Cea mai dragă dintre obiecţiile de schimbare despre care vorbesc cu oamenii este următoarea: nu pot să trec în extrema cealaltă, nu pot din rău să mă fac bun deodată, o să spună lumea că am luat-o razna! Însă schimbarea nu este despre a te face bun după ce ai fost rău, ci despre a alege să fii rău când e cazul, nu din principiu, totdeauna preventiv. Oamenii care au devenit altfel decât erau înaintea parcurgerii unui proces de schimbare nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât erau, ci sunt doar mai asumaţi şi mai parcimonioşi cu manifestarea excesivă a emoţiilor, bune sau rele. Nu sunt fericiţi în exces sau exaltaţi, ci mai degrabă împliniţi, nu sunt nici trişti şi deprimaţi, ci mai degrabă perseverenţi şi determinaţi să îşi definească şi să îşi atingă propriile standarde de fericire. Procesul de schimbare este un drum lung şi în direcţii diferite şi, deşi destinaţia este un obiectiv important, călătoria este cea care produce procesul, iar acesta poate fi analizat şi înţeles doar la finalul unor etape, nu înainte.

    Cam aşa un subiect atât de logic şi de business cum este schimbarea organizaţională lasă echipe de top mana-ge-ment mirate şi cu ochii mari pentru că ei aşteaptă să vină consultantul şi să le scrie planul de acţiune pen-tru schimbare şi să le spună când să dea drumul la implementare. Singurul lucru pe care un consultant îl poate face este să îi ajute pe oameni să definească o posi-bilă destinaţie şi, când şi când, să descopere şi să menţină direcţia potrivită împreună cu cei pe care îi însoţeşte. Niciun om din afara altui om sau din afara altei organizaţii nu poate avea trăiri în locul altcuiva, dar cineva din afa-ră poate, dacă se pricepe, crea cadrul în care aceste trăiri să apară şi să fie semnalate. Cea mai importantă menţiune este că procesul prin care se creează cadrul pen-tru o schimbare nu poate fi niciodată, dar absolut nicio-dată, anticipat, ci doar construit şi consolidat în timp şi împreună cu cel sau cu cei care sunt implicaţi. Singura întrebare pe care însă şi-o pun cei care participă la acest proces este, fără excepţie, de ce oare nu am început mai devreme?

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Despre merit şi dreptate

    Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România

    Meritul şi dreptatea sunt prietenii cei mai buni şi de nădejde ai conflictului. Deşi conflictul apare din interacţiune, ceea ce îl generează este o acumulare treptată de merite şi de dreptăţi.
    Am ocazia să cunosc săptămânal semnificativ de mulţi oameni care nu sunt remarcaţi sau care nu sunt apreciaţi la adevărata lor valoare. Discuţia cu ei este despre cine nu îi remarcă, nicidecum despre ce au ei de făcut ca să fie atât de remarcaţi pe cât îşi doresc sau merită.

    Din păcate, statistica mea personală şi empirică este că maximum 2 din 10 oameni reuşesc să transforme o astfel de discuţie într-una despre responsabilitate şi autonomie. Restul oamenilor, în funcţie de rafinamentul intelectual sau de gradul de maturitate, încep să caute vinovaţi în afara lor, începând cu mentalitatea balcanică sau românească, continuând cu specificul unic al industriei în care activează sau caracteristicile unice ale profesiei pe care o au, încheind adesea cu colegii sau cu şefii care nu le înţeleg adevărata contribuţie sau cu simplul fapt că ei aşa sunt dintotdeauna. În peisajul organizaţional aceşti oameni sunt destul de certăreţi şi de vocali şi nu conştientizează că, deşi uneori au dreptate, poate chiar de cele mai multe ori, felul în care o obţin îi pune în categoria nesuferiţilor, nu în cea a oamenilor valoroşi şi importanţi, cum şi-ar dori de fapt.

    Paradoxal, în situaţii conflictuale, chiar dacă ai dreptate, încăpăţânarea de a duce până la capăt conflictul atrage duşmănia, nu clarificarea sau simpatia. Deşi sunt mulţi oameni de acest fel şi tendinţa de a avea dreptate este un fenomen de masă, mai ales în corporaţii, demersul este extrem de toxic. Pornirea nu este de a găsi mijloace prin care să te faci înţeles sau ascultat sau urmat, ci de a găsi căi prin care să evidenţiezi câtă dreptate ai, ceea ce duce la epuizarea mijloacelor, nu la explorarea sensului.

    Nevoia de a arăta că ai dreptate, la nivel organizaţional, este un simptom evident de lipsă de direcţie şi de aliniere, pentru că dacă acestea ar exista, dreptatea ar fi general asumată şi implicită, iar orice nouă clarificare ar trebui să îi bucure pe oameni, nu să se transforme într-un câmp de dispută a dreptăţilor. La nivel personal nevoia de a-ţi arăta şi susţine dreptatea, deşi este decodificată de cei mai mulţi oameni drept încredere în sine, este cel mai evident semnal de lipsă de încredere în sine şi de sărăcie interioară.

    Orice om care are încredere în el şi în forţele lui ştie exact de unde începe şi care îi sunt limitele şi el va avea lucruri de făcut, nu de demonstrat. Nici unul dintre oamenii pe care îi cunosc şi care au cu adevărat încredere în ei înşişi nu ştiu să fi ajuns vreodată în situaţii conflictuale, din cel puţin două motive: şi-au poziţionat clar şi corect intenţiile incluzând interesele celor din jur printre interesele generale ale situaţiilor în care erau implicaţi şi, în al doilea rând, aceşti oameni sunt ghidaţi de convingeri si de principii interioare extrem de solide la care revin permanent şi pe baza cărora îşi filtrează deciziile. Mijloacele de acţiune ale oamenilor cu încredere în sine autentică sunt propriul lor cod moral, nicidecum rafinarea tehnicilor de persuasiune sau de negociere.

    Dacă meritul are o conotaţie pasivă, latentă, manifestarea dreptăţii presupune un demers agresiv, ofensivă continuă. Dacă apar împreună, generează cei mai toxici interlocutori posibili. Singura dreptate pe care ne-o putem aroga este doar aceea că suntem responsabili de percepţiile pe care le creăm, având în acelaşi timp dreptul de a le schimba, iar orice merităm este treaba noastră, nu a ţării sau a companiei în care lucrăm sau a prietenilor. Percepţia cuiva că merită mai mult decât are este cea mai mare frână pentru a obţine ceea ce percepe că merită cu adevărat. Din acest motiv, adevărul doare mai tare decât lipsa dreptăţii.

  • Data punct gov punct ro

    Aproape de fiecare dată când mă duc la paginile web ale ziarului The Guardian arunc o privire şi la secţiunea numită DataStore (care are şi un motto: “Facts are sacred”). E de-a dreptul periculos să poposeşti aici, mai ales dacă se apropie un termen de predare, pentru că rişti să petreci câteva ore minunându-te unde a ajuns ceea ce se cheamă “data journalism”. O mulţime de seturi de date, o mulţime de instrumente de vizualizare şi o mulţime de comentarii pe marginea acestor date. Iar ceea ce este şi mai atrăgător, toate aceste seturi de date pot fi descărcate fără nici o restricţie, în diverse formate. Mai mult chiar, editorii chiar încurajează publicul să le descarce, să le analizeze cu propriile lor instrumente, să le combine cu alte seturi, să colaboreze cu alţii şi, astfel, să ajungă la o înţelegere mai bună a faptelor pe care aceste date (de cele mai multe ori în stare brută – “raw data”) le relevă. Ideea este că astăzi fiecare dintre noi poate fi, într-o oarecare măsură, jurnalist de date.

    Totul este minunat, până când constaţi că o bună parte dintre datele cu care lucrează sunt furnizate de administraţie sau organisme publice şi sunt accesibile pe web la “data.gov.uk”. Am vrut să mă conving singur că e aşa de simplu, aşa că am intrat şi am căutat “census” (recensământ). În mai puţin de un minut am putut să descarc orice fel de date (în format XLS sau CSV). Pe varianta americană, pe lângă aceleaşi facilităţi de descărcare, am beneficiat şi de nişte instrumente de vizualizare, aşa că în 30 de secunde am generat o frumoasă hartă pe baza anumitor valori din datele brute. Am prins puţin curaj şi am introdus în bara browserului “data.gov.ro”, dar mi s-a răspuns cu un mesaj de eroare. Am găsit în schimb “data.gov.md”! Moldovenii au încă destul de puţine date, care pot fi descărcate doar în format Excel, dar lucrează cu platforma Zoho, care permite exporturi într-o mulţime de formate.

    Totuşi, vreau date de recensământ din România! Am răscolit paginile INS, dar până la urmă tot cu Google am găsit RecensamantRomania.ro, cu rezultate. Dar toate în format PDF (“cimitirul datelor”), care nu-mi folosesc la nimic. Nu le pot analiza, nu le pot folosi în aplicaţii, nu pot să le compar cu date mai vechi. M-am întors la INS ca să văd ce s-a mai întâmplat cu nomenclatoarele de care toată lumea are nevoie (SIRUTA, CAEN etc.). În fine, le-am găsit şi am constatat că au şi pagină de descărcare. Fişierele erau furnizate ca arhivă ZIP, aşa că am descărcat la nimereală CAEN, am deschis arhiva şi am găsit un fişier în format Word. Am încercat SIRUTA, iar aici am găsit în arhivă tot felul de documente Word, DBF şi mdb (adică FoxPro şi Access). De fapt n-am fost surprins, pentru că în urmă cu un an chiar am avut nevoie de aceste nomenclatoare şi am muncit o săptămână ca să le extrag şi să le convertesc în XML şi CSV. Apoi le-am oferit public, aşa că INS le putea obţine pe gratis. Şi tot pe gratis administraţia românească ar putea obţine o variantă open source a portalului american Data.gov, dar se pare că nu există niciun interes. Nici măcar pentru preţul zero, din care nu se pot socoti procente.

    În aceste condiţii, “data journalism” este o meserie grea. Spre deosebire de 2010, când am publicat aici articolul “Jurnalism cu cifre”, acum există o pleiadă de instrumente uluitoare care să faciliteze colectarea, agregarea, vizualizarea şi diseminarea datelor primare. Google Fusion Table are posibilităţi extraordinare, dar este poate prea complex, însă Tableau, OutWit şi încă vreo câteva sunt unelte ideale pentru oameni obişnuiţi, care nu vor să exploreze interfeţe de programare şi să scrie cod. M-am întors în cele din urmă la The Guardian, unde am urmărit cu oarecare interes grafice descriind evoluţia cheltuielilor membrilor Parlamentului (datele primare sunt şi ele disponibile), am explorat o hartă a zonelor defavorizate din Anglia realizată prin combinarea cu Google Fusion a mai multor seturi de date guvernamentale, apoi m-am oprit la analiza statistică a datelor de la Jocurile Olimpice.

    Jurnaliştii s-au gândit că numărul medaliilor nu reprezintă situaţia sportului într-o ţară, aşa că au combinat datele cu populaţia, cu PIB-ul, cu numărul sportivilor participanţi şi au ponderat datele. S-a vădit că americanii nu sunt o mare naţiune sportivă, iar România stă mai bine la rezultatul efectiv decât la mediile ponderate. Am descărcat datele şi le voi combina cu rezultatele testelor PISA, ca să aflu care este influenţa educaţiei în rezultatele sportive. În cele administrative ştiu deja, fără date primare.

  • De la lume adunate

    Întotdeauna când avem probleme cu sensurile unui cuvânt facem apel la un dicţionar. De regulă, la un dicţionar explicativ, ceva mai rar la dicţionare specializate (de exemplu, dicţionare de argou sau dicţionare orientate spre lexicul specific al unei discipline). În cazul nostru particular, “referinţa supremă” a limbii române este marele DEX (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române), pe care nu l-am mai scos de ani de zile de pe raft – nu pentru că n-am avut nevoie de el, ci pentru că e mai la îndemână la DEXonline. Fără îndoială că dicţionarele urmează drumul enciclopediilor şi iau calea web-ului, aşa că în locul unui util exerciţiu de ridicat greutăţi, putem consulta autoritatea lexicală chiar şi de pe telefonul mobil.

    Chestiunea autorităţii unei resurse este însă destul de alunecoasă. Am fost de câteva ori trimis la DEX pentru că am folosit cuvinte care nu apăreau în dicţionar sau sensul în care le-am folosit nu era consemnat. De exemplu, folosesc cuvântul “sit” (în sensul de “amplasament”), chiar dacă nu apare în DEX (dar apare în alte dicţionare, cu sensul “peisaj”), sau am folosit “locaţie” ca sinonim pentru “poziţie” înainte ca ediţia DEX din 2009 să consemneze acest înţeles. Scriam “maus” cu mulţi ani înainte ca DEX să-l consemneze. Ceea ce mulţi nu acceptă este că un dicţionar nu este decât un instantaneu al lexicului unei limbi care trăieşte, care se îmbogăţeşte şi se transformă. Inevitabil există un decalaj între ce se vorbeşte sau se scrie şi cuvintele din dicţionar. Aşa că niciun dicţionar nu se poate pretinde “referinţa supremă” a lexicului unei limbi, indiferent de câtă autoritate se bucură.

    Singura abordare la îndemână pentru a reduce decalajul este să facem dicţionarul la fel de viu ca şi limba. Desigur, asta ar însemna să se renunţe la noţiunea de ediţie şi să se consemneze cuvinte, sensuri şi expresii de îndată ce ele apar. Iar cei mai abilitaţi să facă treaba asta sunt vorbitorii limbii, indiferent de calificarea lor. Procedeul se cheamă “crowdsourcing” şi s-a dovedit în multe rânduri eficient. Este deci semnificativ faptul că prestigiosul dicţionar englez Collins s-a hotărât să apeleze la “înţelepciunea mulţimilor” pentru a se menţine cât mai sincron cu limba vie şi, totodată, cu noile mode. Oricine poate sugera noi intrări şi poate să comenteze sugestiile altor utilizatori, însă până la urmă un redactor va decide asupra publicării.

    Desigur, se poate obiecta la declaraţia lui Jeremy Butterfield, redactorul-şef al Collins Dictionaries, care spunea cu ocazia lansării serviciului online Living Dictionary: “Acesta este un concept cu totul nou, care va asigura contactul dintre cei care compilează dicţionarele şi utilizatorii lor”. Mai există dicţionare create prin contribuţii voluntare, iar primul care ne vine în minte este Wiktionary (proiect înrudit cu Wikipedia). Mai interesant este însă cazul UrbanDictionary.com, care are o lozincă semnificativă: “Define your world” (defineşte-ţi lumea – joc de cuvinte bazat pe asemănarea dintre “world” şi “word”). Într-adevăr, Urban Dictionary consemnează 6,7 milioane de definiţii, dar nu neapărat la modul serios. De multe ori e vorba de sensuri ascunse (sau argotice) ale unor cuvinte altfel comune. De exemplu, “algebra” este o formă malignă de magie pe care doar cele mai bune vrăjitoare o pot stăpâni, deci sensul este “greu de înţeles”. Nu este totuşi amuzament pur, pentru că mulţi vorbitori nativi de limbă engleză recurg la acest dicţionar, mai ales când este vorba de slang sau de argouri mai noi (de exemplu, cel al hackerilor).

    The Guardian a dedicat câteva articole iniţiativei lansate de Collins şi, bineînţeles, s-a jucat cu o mulţime de cuvinte adăugate de public (şi probabil înţelese de toţi englezii, deşi nu sunt în dicţionare). Merită oare să fie consemnat “Henmania”, adică faima (destul de efemeră) de care s-a bucurat tenismanul Tim Henman după câteva victorii la Wimbledon? Unii sunt pentru, alţii aduc argumente împo-trivă. Însă, spre deosebire de Wikipedia, aici nu domneşte democraţia. Deborah Cameron, profesoară la Oxford, pare să fie de acord şi menţionează că de fapt nici nu e o tehnică nouă. În 1879 autorii unui dicţionar care va se va numi Oxford English apelau la voluntari care să citească volume mari de text pentru a depista cuvinte sau sensuri noi. Iar dacă Oxford English a apelat la crowdsourcing, de ce n-ar face-o Collins când are web-ul la dispoziţie? De fapt, e vorba de supravieţuire. Wikipedia a pus enciclopediile într-o situaţie dificilă, iar Collins simte că şansa dicţionarelor de a rezista este de a-i prelua metodele.

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP TAX WIZARDS: Despre reforma fiscală şi impozitarea directă

    Ideea e că, dacă tot schimbăm atât de des “regulile jocului”, să nu o facem de dragul formei, ci la nivelul de fond al reglementărilor fiscale. Indiferent că vorbim de dreapta sau de stânga la nivel politic, cred că, la nivelul fiscalităţii directe, ar trebui implementate nişte măsuri simple şi coerente, dar care ar fi de un real ajutor mediului de afaceri. Am să încerc să le expun în continuare, structurate sistematic:

    1. schimbarea conceptului de admitere la deductibilitatea fiscală a cheltuielilor unei firme, în sensul permiterii acesteia dacă respectivele cheltuieli sunt efectuate în scopul organizării, funcţionării, dezvoltării şi promovării activităţilor economice ale firmei, şi nu – ca în prezent – exclusiv în scopul obţinerii de venituri impozabile. În practică, pot exista anumite categorii de cheltuieli care nu se cuantifică, direct şi imediat, în obţinerea de venituri suplimentare impozabile, deşi raţiunea care a stat la baza efectuării lor a vizat iniţial acest fapt.

    2. practicarea unui regim de impozitare relativ echilibrat a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul. Mai pe româneşte, “preţul” plătit (din perspectiva costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă” şi, implicit, “munca la gri”.

    3. corelarea amortismentului fiscal cu cel economic şi abordarea amortismentului mijloacelor fixe ca un promotor al creşterii economice, fapt care ar conduce la limitarea disfuncţionalităţilor dintre fiscalitate şi contabilitate şi care ar putea fi realizat, în principal, prin generalizarea posibilităţii de utilizare a regimului de amortizare accelerată, reducerea duratelor normale reglementate de utilizare a mijloacelor fixe şi prin majorarea plafonului valoric actual (respectiv de 1.800 lei, fără TVA) privind încadrarea în categoria mijloacelor fixe.

    4. acordarea posibilităţii de constituire a cheltuielilor cu provizioanele, deductibile fiscal în proporţie de 100% din valoarea fără TVA a creanţelor neîncasate deţinute asupra clienţilor, fie la momentul intrării acestora în insolvenţă (şi nu în momentul în care este declarată procedura de deschidere a falimentului – ca în prezent), fie la peste 90 de zile faţă de scadenţă (şi nu la 270 de zile – ca în prezent). Ultimele două măsuri ar avea efecte benefice directe în raport de creşterea posibilităţii de capitalizare a firmelor, obiectiv absolut necesar, mai ales acum, când posibilităţile de finanţare (sub forma creditului comercial şi/sau bancar) au devenit greu accesibile şi costisitoare.

    5. plafonarea bazei de calcul a contribuţiilor sociale obligatorii la fondul de sănătate, după o procedură similară (ca raţionament, nu neapărat şi ca nivel!) celei aplicabile în cazul contribuţiilor la asigurările sociale, cu efecte benefice privind scăderea costurilor pentru angajator şi creşterea veniturilor nete pentru angajat. Regimul fiscal în domeniu ar trebui să fie unul unitar şi coerent, fără excepţii sau derogări de la regula generală şi în acord cu principiul neutralităţii fiscale. Practic, n-ar trebui să ne intereseze cine (beneficiarul) şi cum (sursa de generare, în funcţie de activitatea desfăşurată) obţine venitul, ci cât venit obţine, în vederea includerii sau nu a acestuia în baza de calcul a contribuţiilor sociale obligatorii.

    6. în mod corelativ cu măsura anterioară, ar putea fi luată în calcul şi creşterea plafonului valoric al cheltuielilor admise la deductibilitate fiscală, efectuate în numele unui angajat, privind contribuţiile la schemele de pensii facultative (de la echivalentul în lei a 400 de euro/an la echivalentul în lei a 2.400 euro/an) şi primele de asigurare voluntară de sănătate (de la echivalentul în lei a 250 de euro/an la cel puţin echivalentul în lei a 1.200 euro/an).

    7. relaxarea regimului fiscal de impozitare al dividendelor, în special în cazurile în care beneficiarul acestora este o persoană fizică. Decât să limităm permanent procedurile şi condiţiile unui persoane fizice de a se califica, din punct de vedere fiscal, ca nerezident în România (indiferent că vorbim de un cetăţean român sau străin), este de preferat să implementăm o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor distribuite persoanelor fizice, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost pusă în practică de numeroase state situate mai la vestul Europei şi cu experienţă mai mare decât noi în “ale democraţiei şi economiei de piaţă” – situaţie ce a condus la semnarea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările respective.

    Iată numai câteva măsuri, cred eu, reclamate de actualele realităţi din mediul de afaceri şi fără un impact major la nivelul amputării veniturilor bugetare, cu menţiunea că aceste costuri bugetare prezente ar putea fi “compensate” ulterior printr-o creştere economică moderată, dar sustenabilă.

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmei de consultanţă fiscală DRP TAX WIZARDS şi cadru universitar al ASE Bucureşti.

  • Mircea Geoană pentru New York Times: “Reîntoarcerea României de pe buza prăpastiei”

    Băsescu a “supravieţuit cu puţin referendumului” de duminică, “salvarea sa fiind o manevră legislativă introdusă de Curtea Constituţională şi acceptată de Parlament, cerând ca, pentru ca referendumul să fie valid, la vot să participe majoritatea absolută a alegătorilor”, apreciază fostul candidat la alegerile prezidenţiale din 2009, precizând că deşi împotriva lui Băsescu au votat mai mulţi alegători decât l-au ales în 2009, ei nu reprezintă peste 50 la sută din electorat. Amânarea unei hotărâri privind validitatea rezultatului acestui referendum până pe 12 septembrie “aruncă ţara într-o perioadă prelungită de incertitudine politică”, continuă senatorul român în New York Times.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Opinie Elena Călin, Customer Focus: De ce dau corporaţiile până la 2.000 de euro pe zi pentru a-şi învăţa angajaţii să zâmbească?

    Dacă este aşa, atunci de ce se cheltuiesc bani cu nemiluita pe cursuri cu denumiri sofisticate, în care oamenii sunt “coachuiţi (a se citi cauciuţi)” să facă ceva ce ei ştiu deja? De ce un trainer sau un coach trebuie să reinventeze pretexte şi exerciţii cât mai “haioase” pentru a-i face pe oamenii din linia întâi să zâmbească?

    Am fost recent într-o vizită în casa unor prieteni. La despărţire, m-au condus până la ieşire. Am fost oarecum surprinsă că, în timp ce aşteptam să vină liftul, ei stăteau nemişcaţi şi zâmbitori în uşa larg deschisă. Liftul întârzia să vină şi eu mă simţeam deja vinovată că îi ţin în uşă. Le-am făcut din nou un semn de bun rămas, pentru a le da de înţeles că este în regulă să intre în casă. Dar ei au rămas zâmbitori în acelaşi loc. Liftul încă nu venea, eu îi priveam pe ei, ei pe mine, zâmbitori, cu uşa larg deschisă. Cred că au închis-o abia după ce am plecat eu.

    Ce legătură are acest lucru cu serviciile oferite de angajaţi clienţilor? Una foarte mare! De câte ori aţi văzut un vânzător de maşini că vă conduce amabil până la uşă, atunci când plecaţi din showroom? Mai mult, că aşteaptă zâmbitor în uşă până dispăreţi din câmpul vizual? Poate că aţi avut o astfel de experienţă, dar nu cred că un angajat de la Recepţie Service v-a condus vreodată până la uşă. Nu cred nici că un foarte instruit manager de relaţii cu clienţii dintr-o bancă v-a condus vreodată până la ieşire, după ce aţi contractat un credit.

    Cheia este la noi, managerii, nu la angajaţii din linia întâi! Îndrăznesc să mă întreb: câţi manageri îşi conduc cu privirea, zâmbetul şi prezenţa angajatul care tocmai a plecat din biroul lor? Ştiu sigur că un lucru atât de simplu şi care nu poate fi menţionat în nicio procedură ar putea avea un efect pozitiv, superior asupra celui de la care se aşteaptă să se comporte superior cu clienţii lui.

    Cum ar fi dacă atunci când recrutăm, suntem atenţi nu doar la experienţa relevantă frumos descrisă în cifre şi cuvinte, ci şi la semnalele evidente de politeţe şi bun-simţ?

    Sau ce-ar fi dacă am transforma trainingul de “customer service” în educaţie pentru Servicii Superioare? Cum s-ar traduce “Un manager livrează Servicii Superioare pentru subalternii lui”? Service Leadership? De ce să cheltuim sute de mii de euro cu trainingul a sute sau mii de angajaţi, în loc să-i surprindem şi să-i “modelăm” prin serviciile pe care noi le oferim? “Să serveşti” pe cineva, în cultura noastră, nu este ceva de dorit pentru că e “rudă” de gradul întâi cu umilinţa şi servilismul.

    Lucrez cu o companie al cărei manager general, o doamnă, îşi dedică o zi în fiecare lună pentru a merge pe traseu cu şoferii care livrează comenzile, îmbrăcată în salopeta de lucru. Nu face asta pentru că nu are suficient personal şi nici pentru că este scris într-o procedură, ci doar pentru că vrea să fie “în papucii” angajaţilor care livrează marfă, pentru că aceştia sunt clienţii ei. Eficienţa înseamnă să faci mai bine ceea ce se face deja (Peter Drucker), Servicii Superioare înseamnă să livrezi mai bine un serviciu care se livrează deja. Să creezi o experienţă impecabilă, incredibilă, superioară, celui pe care îl serveşti, indiferent că îţi este coleg, subaltern, şef, concurent, vecin, prieten, contribuabil, alegător cu sau fără drept de vot.

    Elena Călin este consultant în Servicii Superioare în cadrul companiei Customer Focus.

  • Opinie Sorin Pâslaru, ZF: Mai pleacă trenurile din gară şi se mai dă ora exactă la radio? Mai este administrată această ţară?

    În 2012 derapajul a început de la aiuritoarea plecare a guvernului Boc înainte cu doar nouă luni de finalul mandatului, în plină iarnă de grad zero, cu drumuri blocate şi trenuri prinse în zăpadă zile la rând.

    Trebuie să vină altcineva, se spunea, cineva care să salveze partidul, ţara. Un Mesia. Mihai Răzvan Ungureanu s-a poticnit însă în doar trei luni într-o privatizare eşuată, Cupru Min, de care nimeni nu vorbise până atunci şi de care nimeni nu a mai vorbit de atunci încoace.

    De la 1 iunie au venit alţii, care au fost atât de pregătiţi de pe margine încât au schimbat de trei ori ministrul învăţământului, iar acum au alunecat într-un război instituţional total, încolţiţi fiind de acuzaţiile privind titlurile academice ale liderului. Când miza ar trebui să fie fondurile europene şi banii care sunt cheltuiţi fără niciun rezultat în infrastructură -adică resursele fără de care mâine chiar că nu mai pleacă trenurile din gări – ei se bat în Parlament în sesiuni extraordinare. Fonduri europene şi autostrăzi?

    Chiar ieri a fost anunţată oprirea rambursărilor pe patru axe la fonduri europene. Adică în loc să intre în economie de la Bruxelles măcar şi 100-200 de milioane de euro lunar, cât intrau până acum (faţă de ţinta de 300 milioane de euro lunar asumată la începutul anului pentru a nu pierde bani începând din decembrie 2012), de acum nu vor mai intra (aproape) deloc.

    Şi chiar ieri la Compania de Drumuri şi Autostrăzi, care are un buget anual de 1,7 miliarde de euro, a fost schimbat directorul, la numai două săptămâni de la numire. Mai contează cine este, de unde vine şi eventual dacă are doctoratul? Ce vânzoleală, ce nebunie. Chiar nu pricepeţi că totul, dar totul se decontează în îndatorare şi în fuga românilor din România? Acutizarea războiului instituţional nu este decât o expresie ultimă a atacului politic asupra capacităţii administrative. Realitatea este că, an după an, administraţia românească decade şi trage după ea ţara cu totul.

    “Cum să apreciezi activitatea unui administrator de ţară altfel decât cu ce datorii lasă atunci când pleacă?”, spune un tânăr antreprenor, proprietar al unei firme de curierat. “Sau, dacă vreţi, pentru un guvern, populaţia reprezintă clienţii. Când scade numărul de clienţi, adică atunci când populaţia scade, înseamnă că administratorul companiei sau al ţării este un prost manager, nu?” Simplu.

    Românii sunt cu 2,4 milioane mai puţini faţă de 2002, iar datoria publică a crescut între timp de la 10 miliarde de euro la 50 de miliarde de euro.

    Din acest punct de vedere, cel mai bun test pentru cea mai proastă administraţie pe care a avut-o România vreodată este dezastrul de la organizarea recensământului. Dacă nici să îşi mai numere oamenii cărora trebuie să le acorde servicii nu mai este în stare administraţia românească, atunci ce pretenţii să mai ai de politici publice?

    “Felul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat recensământul este expresia fidelă a stării societăţii româneşti în anul 2011: o societate profund marcată de criza economică, socială şi politică, divizată, disoluţia autorităţii instituţiilor, indiferenţa populaţiei, frecvente cazuri de spirit civic îndoielnic, atitudine iresponsabilă din partea unor oameni politici faţă de recensământ, o presă în bună măsură superficială în tratarea problemelor recensământului, cu vizibilă şi violentă atitudine antirecensământ. La modelul general, eşecul unui recensământ nu este numai acela al guvernării, ci este unul al întregii societăţi, pentru că recensământul populaţiei este singura operaţiune statistică în care este implicată toată populaţia”, avertizează profesorul Vasile Gheţău de la Facultatea de Sociologie în lucrarea “Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011”, care va fi astăzi subiectul unei dezbateri la Academia Română.

    România nu mai ştie să se numere, nu mai ştie să-şi protejeze industriile vitale şi le aruncă în insolvenţă cum a făcut cu Hidroelectrica, nu mai este în stare să găsească 100 de oameni competenţi într-un partid de 200.000 de membri care să preia la orice oră o funcţie de ministru şi să nu poată fi contestaţi.

    Din acest tablou nu mai lipseau decât publicaţiile străine care au ajuns pur şi simplu să facă agenda internă a ţării. Ce mai urmează? Mai este mult până la administrarea străină? În acest ritm nu.