Despre Marea Unire s-a scris enorm în ultimii peste 100 de ani, iar ceea ce iese cel mai uşor în evidenţă din vasta literatură este că a existat un cumul de factori, externi şi interni, şi o serie de decizii din partea politicienilor români care au determinat formarea României Mari.
Neutralitatea României
În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei pe 28 iulie 1914, România Mică, fără Transilvania, Basarabia şi Bucovina, se afla într-o poziţie delicată. Proverbialul „ciocan şi nicovală” se referea atât la poziţia geografică, între Puterile Centrale la vest şi Rusia Ţaristă la est, cât şi la situaţia politică, între alianţa (neoficială) cu Puterile Centrale şi acordul ţărilor Antantei (Anglia, Franţa şi Rusia) privind unirea Transilvaniei cu România, dacă ţara va participa la război împotriva Puterilor Centrale, scrie Descoperă.
Tratatul secret cu Puterile Centrale exista încă din 30 octombrie 1883 şi stipula, printre altele, ieşirea din izolarea diplomatică a României şi sprijinul armat împotriva Rusiei. Acesta era cunoscut de foarte puţine persoane, dar este adus în atenţia preşedinţilor marilor partide din ţară în cadrul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, întrunit la Sinaia. Cei 18 politicieni, Regele Carol I şi principele moştenitor, Ferdinand, au sarcina extrem de dificilă de a alege. Aveau trei opţiuni: (1) să păstreze alianţa cu Puterile Centrale, care deşi avea avantaje enorme, însemna renunţarea la Transilvania şi Bucovina, (2) să se alieze cu Antanta, chiar dacă Rusia anexase Basarabia în 1878 sau (3) neutralitatea, varianta cea mai prudentă. În aceeaşi perioadă, Italia îşi declarase neutralitatea, lucru care a contribuit la luarea deciziei finale.
La scurt timp, pe 1 octombrie 1914, există o convenţie secretă cu Rusia (Acordul Sazonov-Diamandi), prin care aceasta promite să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşte drepturile asupra teritoriilor austro-ungare locuite de români. La schimb era o neutralitate binevoitoare a României.
Pe 11 octombrie 1914 ajunge pe tron Ferdinand I, odată cu moartea lui Carol I de pe 10 octombrie.
Intrarea României în război
Perioada de neutralitate durează circa doi an. Pe 17 august 1916 se semnează la Bucureşti alianţa dintre România şi Antanta, la care se alăturase şi Italia în 1915. Condiţia cea mai importantă a intrării României în război era ca, după încheierea conflictului, să se discute despre drepturile istorice asupra teritoriilor Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Guvernul liberal condus de Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand au discutat apoi intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale în cadrul Consilul de Coroană de la Cotroceni, la 26 august 1916. Germania, patria monarhiei româneşti, a avut o reacţie radicală: Ferdinand a fost şters din arborele genealogic al familiei.
Planurile de luptă iniţiale erau acelea că trupele ruseşti şi cele române trebuiau să înceapă ofensiva. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic pentru a opri trupele bulgare de a ataca România. Planul nu s-a realizat pentru că germanii şi bulgarii au pornit o ofensivă puternică în Balcani, iar trupele ruseşti au ajuns târziu.
Trupele germane au ocupat astfel două treimi din teritoriul României, trupele ruseşti reuşesc să stabilizeze frontul abia în ianuarie 1917.
Moldova rămânea singurul teritoriu liber al României, conducerea (Guvernul, Parlamentul şi familia regală) retrăgându-se la Iaşi. Din ianuarie până în mai, armata română s-a reorganizat şi s-a echipat cu ajutorul unei misiuni franceze condusă de Henri Mathias Berthelot. Au fost create două armate române care aveau circa 400.000 de oameni, alături de care se mai aflau şi 3 armate ruseşti ce însumau aproximativ un milion de oameni.
De aceea, ofensiva românească din vara lui 1917 de la Mărăşti (11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie), condusă de generalii Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, şi de la Oituz (în perioada 8-22 august) a înregistrat succese şi a distrus planurile germanilor de ocupare a Moldovei şi a portului Odessa.
Condiţiile grele ale Tratatului de Pace de la Bucureşti
La sfârşitul lui 1917, bolşevicii ajung la putere în Rusia. A urmat Armistiţiul de la Focşani între conducerile României şi Rusiei pe de o parte şi guvernele Puterilor Centrale, pe de cealaltă parte, care aveau în vedere încetarea ostilităţilor pe Frontul Român la data de 9 decembrie 1917. Până în 18 februarie 1918, se încheie la Brest-Litovsk tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Puterile Centrale. Pe 7 mai se încheie tratatul de pace de la Bucureşti dintre România şi Puterile Centrale după ce se semnase tratatul preliminar de la Buftea pe 5 martie 1918. Prin Pacea de la Buftea-Bucureşti, România era obligată să cedeze Dobrogea şi să accepte condiţii economice grele.
Între timp, după Revoluţia din Octombrie din 1917, Basarabia şi-a declarat independenţa faţă de Rusia, iar cu această independenţă, la 27 martie 1918, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, a decis unirea Basarabiei cu Regatul României.
Cu ajutorul întăririlor, reorganizării şi intrării în război de partea Antantei a Statelor Unite, armatele din Balcani sparg frontul bulgar în septembrie 1918 şi înaintează spre Sofia, iar pe 16 septembrie la Salonic este semnat actul de capitulare al Bulgariei.
Înfrângerea Puterilor Centrale
Victoria Antantei începea să se contureze pe toate fronturile. La 10 noiembrie 1918, România reintră în război, dar care a doua zi încetează odată cu semnarea armistiţiului de la Compiegne din 11 noiembrie 1918.
Înfrângerea militară a Puterilor Centrale aduce cu sine şi destrămarea imperiilor, iar în ceea ce priveşte România, destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi eliberarea Transilvaniei de hegemonia acestuia. Împăratul Carol al austro-ungarilor doreşte transformarea monarhiei într-un stat federal, dar era prea târziu, iar singura salvare ar mai fi venit de la vechii inamici şi de la decizia învingătorilor. Lucrurile nu au stat aşa, pentru că popoarele din imperiu au luat-o înaintea diplomaţiei şi a deciziilor politice şi şi-au hotărât singure destinul.
Contextul din perioada imediat anterioară Marii Uniri este evidenţiat de multe personalităţi ale vremii. Spre exemplu, scriitorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea spunea: ,,Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina. Noi nu croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim”.
„Motivul care determină România să intre în război este satisfacerea aspiraţiilor ei naţionale”
Cauza României împotriva Austro-Ungariei a fost susţinută şi înţeleasă şi de opinia publică din Europa. Cotidianul Britanic ”The Evening Star” susţinea: „Motivul care determină România să intre în război este satisfacerea aspiraţiilor ei naţionale. România are o ambiţie de mult cultivată de a încorpora provincii locuite de români (Transilvania şi Banatul, n.a.) şi, în acelaşi timp, să elibereze pe românii ce sunt acum sub dominaţia austriacă”. Şi ziarul rusesc ”Novoie Vremia” preciza că „trei milioane de români trăiesc în Transilvania sub puterea habsburgilor, fiind supuşi deznaţionalizării”, ajungând la concluzia că „salvarea neamului românesc de distrugerea naţională constituie tocmai scopul direct al intrării României în rândurile aliaţilor europeni”.
Astfel, la 13 noiembrie, Consiliul Naţional din Bucovina îşi asumă conducerea noului stat, iar Iancu Flondor devine şef al guvernului, iar la 28 noiembrie, la Cernăuţi, congresul, format din 100 de persoane, votează ”Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Deputaţii români (74), germani (7), polonezi (6) au votat pentru, iar cei 13 deputaţi ucraineni s-au retras din sală înainte de supunerea la vot.
Anterior, în 12 octombrie, la Oradea, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptase ceea ce s-a numit Declaraţia de autodeterminare, scrisă de Vasile Goldiş: „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”. La 6 zile distanţă, Declaraţia era citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, iar la Viena, Iuliu Maniu aduna 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară cu care porneşte spre Transilvania. Acest regiment va avea un rol cheie de apărare al Adunării.
La sfârşitul lunii octombrie, Maniu se află la o reuniune a ofiţerilor români din armata austro-ungară, la restaurantul Dreher Park din Schonbrunn. Ocazia a dus la întemeierea Comitetului Naţional al românilor din Transilvania, unde Maniu a ocupat funcţia de preşedinte. Apoi a urmat crearea Senatului Central. Soldaţii şi ofiţerii români erau subordonaţi superiorilor militari români şi jurau credinţa steagului tricolor.
Iuliu Maniu i-a cerut generalului Stoger-Steiner, ministrul de Război austriac, transferul comenzii regimentelor româneşti către Sfatul Militar român, iar generalul Ion Boeriu a fost desemnat comandant al trupelor române.
Reşedinţa Comitetului a fost stabilită chiar în clădirea Ministerului de Război al Austriei, iar pe sediul acestei cazărmi a fost arborat tricolorul.
Înfiinţat pe 3 noiembrie 1918, din membri ai Partidului Social Democrat şi ai Partidului Naţional Român, Consiliul Naţional Român Central (CNRC) preia controlul Transilvaniei, pe fondul dezorganizării administraţiei austro-ungare, cu sediul la Arad, după ce a fost câteva zile stabilit la Budapesta.
Aceasta este şi perioada menţionată anterior unde România reintră în război, ce se remarca prin trecerea Carpaţilor a doua oară, reprezentând aceeaşi manifestare a dorinţei de întregire a ţării.
Negocierile între români şi unguri, fără rezultat
Abia la data de 10 noiembrie, CNRC comunica Ungariei decizia de preluare a guvernării Transilvaniei, iar a doua zi, împăratul Carol I Habsburg abdică. Sarcina de negocieri avea să-i revină lui Iászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor maghiare. Întâlnirile dintre acesta şi Iuliu Maniu trebuiau să rezolve relaţiile dintre cele două naţiuni. Iászi Oszkar dorea realizarea unei confederaţii transilvănene, dar Maniu susţinea că vrea despărţirea totală a Transilvaniei de Ungaria.
Negocierile, purtate la Arad între 13-15 noiembrie, nu au avut niciun rezultat. Tot în ziua de 13 noiembrie, guvernul ungar semnează armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey. Astfel, este stabilită o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa în autoritatea conducerii de la Budapesta oraşe precum Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiunile istorice Banat (care a fost încredinţată sârbilor), Crişana şi Maramureş.
Din acest motiv, Consiliul Naţional a publicat la 18 noiembrie manifestul „Către popoarele lumii„ – în ediţie trilingvă (română, engleză şi franceză), inspirat din Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, care convoca la Alba Iulia, Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Urmau să fie aleşi prin vot universal 600 de deputaţi şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale care urmau să voteze unirea tuturor teritoriilor locuite de aceştia cu Regatul României
Cei 1228 de delegaţi s-au reunit în Cazinoul din Alba Iulia, iar în oraş s-au adunat circa 100.000 de oameni care aşteptau hotărârile. În Marea Adunare de la Alba Iulia, organizată la 1 decembrie 1918, erau prezente toate categoriile sociale şi membrii celor două biserici.
La 1 decembrie 1918, se decide astfel în unanimitate unirea Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului cu România, dar cu păstrarea unei autonomii locale, dar pe baze democratice, cu egalitate între naţionalităţi şi religii. „Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”, anunţa Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări.
La Alba Iulia, aşa cum a fost şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost o adunare a tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot aici, la Alba Iulia, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, care este format din 200 de membri aleşi şi încă 50 cooptaţi. În următoarea zi, Consiliul numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care îl are în frunte pe Iuliu Maniu. La 11 decembrie se ratifică Marea Unire de către Guvernul României, iar declaraţia de la Alba Iulia este înmânată regelui Ferdinand. Regele promulgă în aceeaşi zi decretul de sancţionare a unirii (inclusiv a Basarabiei şi Bucovinei). Un an mai târziu, în 29 decembrie 1919, Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România.
Organizarea Adunării, o miză colosală
Organizarea Unirii la Alba Iulia nu se putea realiza fără ajutorul României. Printre eşecurile negocierilor cu maghiarii şi convacarea Adunării, au avut discuţii cu autorităţile române, pe atunci încă stabilite la Iaşi. Primul ministru liberal Ionel Brătianu a pus condiţiile, în 1916, ca România să intre în război numai dacă obţine unirea cu Transilvania. Era esenţial totuşi ca argumentele pentru Marea Unire să nu fie numai militare, ci şi democratice.
De aceea, a fost nevoie de Adunarea de la Alba Iulia, pentru a arăta că întreaga populaţie îşi doreşte întregirea ţării.
Între autorităţile române aflate la Iaşi şi liderii români din Transilvania au existat contacte înainte de Marea Adunare de la Alba Iulia deoarece, potrivit lui Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii Alba-Iulia, se dorea ca Armata Română să nu înainteze în Transilvania până când nu avea loc actul plebiscitar. Era foarte important pentru conferinţa de pace ce avea să urmeze războiului (Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 – 1920), să se demonstreze că „Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost o ocupaţie militară” (în argumentarea acestei afirmaţii, delegaţia română de la Paris avea să prezinte şi fotografiile făcute de Samuilă Mârza la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918).
Aspectele acestea au fost transmise de către Ionel Brătianu liderilor din Ardeal prin mai mulţi mesageri, chiar şi printr-un zbor Bacău-Blaj, denumit şi „zborul Unirii” cu un avion în care se aflau piloţii Victor Precup şi Vasile Niculescu. Blajul a fost ales pe considerentul că acolo era cel mai puternic centru al românismului şi exista şi o zonă destul de bună pentru a putea ateriza, în zona Câmpiei Libertăţii.
Totodată, o altă delegaţie care se întorcea de la Iaşi menţiona nevoia urgentă de operaţiuni militare cerute Armatei Române. Situaţiile din sudul Ucrainei şi Maramureş se puteau deteriora din cauza pagubelor făcute de trupele bolşevice. Armata Română trebuia să intervină la vestul teritoriului pentru a restabili ordinea, astfel că nu putea sta un timp mai îndelungat la sud de Mureş pentru desfăşurarea Adunării.
„Era un haos, dar un haos ţinut sub control”
Performanţa logistică a Adunării este cu atât mai semnificativă cu cât Transilvania trecea prin dezintegrarea administrativă, odată cu ruperea de Imperiul Austro-Ungar. Potrivit lui Gabriel Rustoiu, era „un haos, dar un haos ţinut sub control pentru că existau gărzi naţionale atât româneşti, cât şi maghiare”. Totodată, existau românii care conduceau Comitetul Reunit al Gărzilor Române şi Maghiare, în contextul vidului de putere generat de destrămarea Imperiul Austro-Ungar.
Realizarea Adunării de la Alba Iulia într-un timp atât de scurt a avut ramificaţii sociale (şi nu numai) extrem de importante care merită luate în considerare şi astăzi, în contextul actual. Un oraş ca Alba Iulia, având pe atunci o populaţie de doar 10.000 de locuitori, a primit în adăpost 100.000 de oameni, care s-au deplasat pe o vreme vitregă de început de iarnă, cu mijloacele de atunci, pe distanţe de sute de kilometri. Pe drum (vorbim despre o ţară care mai putea fi considerată în război) au fost hrăniţi, găzduiţi şi informaţi. Ce se poate spune după 100 de ani este că, cel puţin, România a început bine.
Adunarea de la Alba Iulia poate fi rezumată şi altfel, printr-un fragment al declaraţiei lui Iuliu Maniu: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor (…) Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa a cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pentru vecie România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.
„A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră”
Seria de lucruri bune a continuat. Tot pe 1 decembrie, Regina Maria şi Regele Ferdinand s-au întors la Bucureşti, după doi ani de exil la Iaşi. „Parcă îmi venea ameţeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. (…) Apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în Bucureşti”, scria Regina Maria în „Povestea vieţii mele”. Prin ochii Reginei vedem şi situaţia dificilă a României de dinainte de 1 decembrie şi semnificaţia care nu poate fi supraestimată pentru această dată: „Doi ani, dar ce ani! (…) Şi în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâşietoare înşirare de nenorociri, o situaţie de un tragic aproape fantastic şi cu sorocul împotriva noastră. (…) Pot să numesc aceşti doi ani chiar binecuvântaţi, căci m-au apropiat de tot, de inima poporului meu, m-au învăţat să nu mă dau în lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbiciune şi să fiu gata zi şi noapte, la orice eveniment. Acum s-a sfârşit visul cel rău şi lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea (…)! Nando (Regele Ferdinand n.r.) se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari şi înfricoşătoare! (…)”
Regina Maria descrie şi reintrarea în Capitală: „a fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Oraşul înnebunise de tot. Aveai impresia că până şi casele şi pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea. Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. (…) Ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţei, iar visul de veacuri al României era acum împlinit”.
Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri
Recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei cu România s-a făcut la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria. Recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a făcut prin Tratatul de pace de la Trianon, încheiat la 4 iunie 1920, de Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria.
În 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia) şi a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia. Dar acesta nu a intrat în vigoare pentru că Japonia nu l-a ratificat. De asemenea, Uniunea Sovietică nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între Japonia şi Uniunea Sovietică din 1925.
