BusinessMagazin

Tag: istorie

  • (P) Terapia – o istorie plină de inovaţii concentrate pe nevoile de sănătate ale oamenilor

    Cu o experienţă de peste un secol în producţia de medicamente, Terapia – o companie SUN PHARMA a găsit în mod constant modalităţi noi pentru a dezvolta produse şi soluţii farmaceutice inovatoare care continuă, astăzi, să îmbunătăţească vieţile a milioane de oameni.

    Bazele companiei au fost puse acum peste 100 de ani, în 1921, când doi biochimişti Prof. Dr. Reinbold Adalbert şi asistentul său Dr. Stern Wilhelm au înfiinţat un mic laborator chimico-farmaceutic la Cluj-Napoca.

    Acesta a fost punctul de plecare al Terapia – o companie SUN PHARMA care este, astăzi, cea mai importantă companie de medicamente generice şi produse OTC din România, dar şi parte a grupului SUN PHARMA, o organizaţie bazată pe cercetare şi dezvoltare care reuneşte 42 de situri de producţie, în care se fabrică peste 2.000 de medicamente inovative, generice şi OTC ce se regăsesc în peste 100 de ţări.

    „Pentru oameni, pentru viaţă” este mai mult decât un slogan, noile soluţii terapeutice şi de prevenţie sunt create pentru a păstra intactă misiunea în slujba oamenilor şi a vieţii. Angajamentul companiei Terapia de a pune pacienţii şi consumatorii pe primul loc combinat cu capacitatea de adaptare la condiţiile unei industrii în continuă schimbare şi la nevoile de sănătate ale oamenilor, au stat la baza longevităţii acestei companii care a evoluat continuu şi care distribuie în prezent preparate farmaceutice în peste 25 de ţări şi produce anual 93 de milioane de cutii de medicamente în peste 300 de forme farmaceutice.

    Terapia – un brand de încredere cu o prezenţă de peste 100 de ani în viaţa oamenilor. Pentru mai mult de 100 de ani, Terapia s-a dedicat nevoilor de sănătate ale oamenilor cu mărci puternice şi produse inovatoare. Activităţile de cercetare şi dezvoltare au jucat întotdeauna un rol vital pentru Terapia. Astfel, o parte din reţetele produselor au fost păstrate şi în prezent, însă, multe dintre ele au fost îmbunătăţite de-a lungul timpului într-un mod inovator în funcţie de diversificarea nevoilor de sănătate ale oamenilor.

    De mai bine de un secol, produsele Terapia au oferit accesibilitate şi calitate, devenind mărci de încredere pentru susţinerea medicinei în multiple arii terapeutice: sistemul cardiovascular, sistemul nervos central, sistemul musculo-scheletic, antiinfecţioase de uz sistemic, antineoplazice şi imunomodulatoare, sistemul respirator, tract digestiv şi metabolism, dermatologie etc.

    Pentru a consolida şi mai mult această încredere, Terapia va continua să realizeze investiţii importante în cercetare şi tehnologii inovatoare pentru a crea produse ce contribuie la un viitor mai sănătos, rămânând totodată o forţă motrice pentru inovaţia din domeniul farmaceutic.

     

    Ştiaţi că:

    • Terapia este prima companie din România care a obţinut din partea Agenţiei Naţionale a Medicamentului (ANM) Certificatul de Bună Practică de Fabricaţie (GMP) pentru produse medicamentoase de uz uman, în anul 1999.
    • Terapia este primul producător român de medicamente generice care a înfiinţat un Centru de Studii Clinice de Bioechivalenţă, în anul 2002. Calitatea activităţilor Departamentului de Bioechivalenţă/Biodisponibilitate a fost confirmată de succesul inspecţiilor Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale (ANMDM) şi Agenţiei Americane pentru Alimente şi Medicamente (FDA).
    • Terapia a finalizat un amplu proiect de decontaminare a apei şi a solului aferent site-ului de producţie din Cluj, în anul 2010, după o investiţie de aproximativ 3 milioane de dolari.
    • Terapia a devenit, în anul 2015, parte din Sun Pharma, a patra cea mai mare companie farmaceutică de produse generice şi specializate din lume şi liderul pieţei farmaceutice din India.

     

  • Ziua Naţională: Momente cheie ale Marii Uniri. Evenimentele care au dus la întregirea României

    Despre Marea Unire s-a scris enorm în ultimii peste 100 de ani, iar ceea ce iese cel mai uşor în evidenţă din vasta literatură este că a existat un cumul de factori, externi şi interni, şi o serie de decizii din partea politicienilor români care au determinat formarea României Mari.

    Neutralitatea României

    În momentul izbucnirii Primului Război Mondial, când Austro-Ungaria a declarat război Serbiei pe 28 iulie 1914, România Mică, fără Transilvania, Basarabia şi Bucovina, se afla într-o poziţie delicată. Proverbialul „ciocan şi nicovală” se referea atât la poziţia geografică, între Puterile Centrale la vest şi Rusia Ţaristă la est, cât şi la situaţia politică, între alianţa (neoficială) cu Puterile Centrale şi acordul ţărilor Antantei (Anglia, Franţa şi Rusia) privind unirea Transilvaniei cu România, dacă ţara va participa la război împotriva Puterilor Centrale, scrie Descoperă.

    Tratatul secret cu Puterile Centrale exista încă din 30 octombrie 1883 şi stipula, printre altele, ieşirea din izolarea diplomatică a României şi sprijinul armat împotriva Rusiei. Acesta era cunoscut de foarte puţine persoane, dar este adus în atenţia preşedinţilor marilor partide din ţară în cadrul Consiliului de Coroană din 3 august 1914, întrunit la Sinaia. Cei 18 politicieni, Regele Carol I şi principele moştenitor, Ferdinand, au sarcina extrem de dificilă de a alege. Aveau trei opţiuni: (1) să păstreze alianţa cu Puterile Centrale, care deşi avea avantaje enorme, însemna renunţarea la Transilvania şi Bucovina, (2) să se alieze cu Antanta, chiar dacă Rusia anexase Basarabia în 1878 sau (3) neutralitatea, varianta cea mai prudentă. În aceeaşi perioadă, Italia îşi declarase neutralitatea, lucru care a contribuit la luarea deciziei finale.

    La scurt timp, pe 1 octombrie 1914, există o convenţie secretă cu Rusia (Acordul Sazonov-Diamandi), prin care aceasta promite să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşte drepturile asupra teritoriilor austro-ungare locuite de români. La schimb era o neutralitate binevoitoare a României.

    Pe 11 octombrie 1914 ajunge pe tron Ferdinand I, odată cu moartea lui Carol I de pe 10 octombrie.

     

    Intrarea României în război

    Perioada de neutralitate durează circa doi an. Pe 17 august 1916 se semnează la Bucureşti alianţa dintre România şi Antanta, la care se alăturase şi Italia în 1915. Condiţia cea mai importantă a intrării României în război era ca, după încheierea conflictului, să se discute despre drepturile istorice asupra teritoriilor Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

    Guvernul liberal condus de Ionel Brătianu şi Regele Ferdinand au discutat apoi intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale în cadrul Consilul de Coroană de la Cotroceni, la 26 august 1916. Germania, patria monarhiei româneşti, a avut o reacţie radicală: Ferdinand a fost şters din arborele genealogic al familiei.

    Planurile de luptă iniţiale erau acelea că trupele ruseşti şi cele române trebuiau să înceapă ofensiva. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic pentru a opri trupele bulgare de a ataca România. Planul nu s-a realizat pentru că germanii şi bulgarii au pornit o ofensivă puternică în Balcani, iar trupele ruseşti au ajuns târziu.

    Trupele germane au ocupat astfel două treimi din teritoriul României, trupele ruseşti reuşesc să stabilizeze frontul abia în ianuarie 1917.

    Moldova rămânea singurul teritoriu liber al României, conducerea (Guvernul, Parlamentul şi familia regală) retrăgându-se la Iaşi. Din ianuarie până în mai, armata română s-a reorganizat şi s-a echipat cu ajutorul unei misiuni franceze condusă de Henri Mathias Berthelot. Au fost create două armate române care aveau circa 400.000 de oameni, alături de care se mai aflau şi 3 armate ruseşti ce însumau aproximativ un milion de oameni.

    De aceea, ofensiva românească din vara lui 1917 de la Mărăşti (11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie), condusă de generalii Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, şi de la Oituz (în perioada 8-22 august) a înregistrat succese şi a distrus planurile germanilor de ocupare a Moldovei şi a portului Odessa.

     

    Condiţiile grele ale Tratatului de Pace de la Bucureşti

    La sfârşitul lui 1917, bolşevicii ajung la putere în Rusia. A urmat Armistiţiul de la Focşani între conducerile României şi Rusiei pe de o parte şi guvernele Puterilor Centrale, pe de cealaltă parte, care aveau în vedere încetarea ostilităţilor pe Frontul Român la data de 9 decembrie 1917. Până în 18 februarie 1918, se încheie la Brest-Litovsk tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Puterile Centrale. Pe 7 mai se încheie tratatul de pace de la Bucureşti dintre România şi Puterile Centrale după ce se semnase tratatul preliminar de la Buftea pe 5 martie 1918. Prin Pacea de la Buftea-Bucureşti, România era obligată să cedeze Dobrogea şi să accepte condiţii economice grele.

    Între timp, după Revoluţia din Octombrie din 1917, Basarabia şi-a declarat independenţa faţă de Rusia, iar cu această independenţă, la 27 martie 1918, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, a decis unirea Basarabiei cu Regatul României.

    Cu ajutorul întăririlor, reorganizării şi intrării în război de partea Antantei a Statelor Unite, armatele din Balcani sparg frontul bulgar în septembrie 1918 şi înaintează spre Sofia, iar pe 16 septembrie la Salonic este semnat actul de capitulare al Bulgariei.

     

    Înfrângerea Puterilor Centrale

    Victoria Antantei începea să se contureze pe toate fronturile. La 10 noiembrie 1918, România reintră în război, dar care a doua zi încetează odată cu semnarea armistiţiului de la Compiegne din 11 noiembrie 1918.

    Înfrângerea militară a Puterilor Centrale aduce cu sine şi destrămarea imperiilor, iar în ceea ce priveşte România, destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi eliberarea Transilvaniei de hegemonia acestuia. Împăratul Carol al austro-ungarilor doreşte transformarea monarhiei într-un stat federal, dar era prea târziu, iar singura salvare ar mai fi venit de la vechii inamici şi de la decizia învingătorilor. Lucrurile nu au stat aşa, pentru că popoarele din imperiu au luat-o înaintea diplomaţiei şi a deciziilor politice şi şi-au hotărât singure destinul.

    Contextul din perioada imediat anterioară Marii Uniri este evidenţiat de multe personalităţi ale vremii. Spre exemplu, scriitorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea spunea: ,,Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina. Noi nu croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim”.

     

    „Motivul care determină România să intre în război este satisfacerea aspiraţiilor ei naţionale”

    Cauza României împotriva Austro-Ungariei a fost susţinută şi înţeleasă şi de opinia publică din Europa. Cotidianul Britanic ”The Evening Star” susţinea: „Motivul care determină România să intre în război este satisfacerea aspiraţiilor ei naţionale. România are o ambiţie de mult cultivată de a încorpora provincii locuite de români (Transilvania şi Banatul, n.a.) şi, în acelaşi timp, să elibereze pe românii ce sunt acum sub dominaţia austriacă”. Şi ziarul rusesc ”Novoie Vremia” preciza că „trei milioane de români trăiesc în Transilvania sub puterea habsburgilor, fiind supuşi deznaţionalizării”, ajungând la concluzia că „salvarea neamului românesc de distrugerea naţională constituie tocmai scopul direct al intrării României în rândurile aliaţilor europeni”.

    Astfel, la 13 noiembrie, Consiliul Naţional din Bucovina îşi asumă conducerea noului stat, iar Iancu Flondor devine şef al guvernului, iar la 28 noiembrie, la Cernăuţi, congresul, format din 100 de persoane, votează ”Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Deputaţii români (74), germani (7), polonezi (6) au votat pentru, iar cei 13 deputaţi ucraineni s-au retras din sală înainte de supunerea la vot.

    Anterior, în 12 octombrie, la Oradea, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptase ceea ce s-a numit Declaraţia de autodeterminare, scrisă de Vasile Goldiş: „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”. La 6 zile distanţă, Declaraţia era citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, iar la Viena, Iuliu Maniu aduna 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară cu care porneşte spre Transilvania. Acest regiment va avea un rol cheie de apărare al Adunării.

    La sfârşitul lunii octombrie, Maniu se află la o reuniune a ofiţerilor români din armata austro-ungară, la restaurantul Dreher Park din Schonbrunn. Ocazia a dus la întemeierea Comitetului Naţional al românilor din Transilvania, unde Maniu a ocupat funcţia de preşedinte. Apoi a urmat crearea Senatului Central. Soldaţii şi ofiţerii români erau subordonaţi superiorilor militari români şi jurau credinţa steagului tricolor.

    Iuliu Maniu i-a cerut generalului Stoger-Steiner, ministrul de Război austriac, transferul comenzii regimentelor româneşti către Sfatul Militar român, iar generalul Ion Boeriu a fost desemnat comandant al trupelor române.

    Reşedinţa Comitetului a fost stabilită chiar în clădirea Ministerului de Război al Austriei, iar pe sediul acestei cazărmi a fost arborat tricolorul.

    Înfiinţat pe 3 noiembrie 1918, din membri ai Partidului Social Democrat şi ai Partidului Naţional Român, Consiliul Naţional Român Central (CNRC) preia controlul Transilvaniei, pe fondul dezorganizării administraţiei austro-ungare, cu sediul la Arad, după ce a fost câteva zile stabilit la Budapesta.

    Aceasta este şi perioada menţionată anterior unde România reintră în război, ce se remarca prin trecerea Carpaţilor a doua oară, reprezentând aceeaşi manifestare a dorinţei de întregire a ţării.

     

    Negocierile între români şi unguri, fără rezultat

    Abia la data de 10 noiembrie, CNRC comunica Ungariei decizia de preluare a guvernării Transilvaniei, iar a doua zi, împăratul Carol I Habsburg abdică. Sarcina de negocieri avea să-i revină lui Iászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor maghiare. Întâlnirile dintre acesta şi Iuliu Maniu trebuiau să rezolve relaţiile dintre cele două naţiuni. Iászi Oszkar dorea realizarea unei confederaţii transilvănene, dar Maniu susţinea că vrea despărţirea totală a Transilvaniei de Ungaria.

    Negocierile, purtate la Arad între 13-15 noiembrie, nu au avut niciun rezultat. Tot în ziua de 13 noiembrie, guvernul ungar semnează armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey. Astfel, este stabilită o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa în autoritatea conducerii de la Budapesta oraşe precum Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiunile istorice Banat (care a fost încredinţată sârbilor), Crişana şi Maramureş.

    Din acest motiv, Consiliul Naţional a publicat la 18 noiembrie manifestul „Către popoarele lumii„ – în ediţie trilingvă (română, engleză şi franceză), inspirat din Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, care convoca la Alba Iulia, Adunarea Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria. Urmau să fie aleşi prin vot universal 600 de deputaţi şi 628 de reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale care urmau să voteze unirea tuturor teritoriilor locuite de aceştia cu Regatul României

    Cei 1228 de delegaţi s-au reunit în Cazinoul din Alba Iulia, iar în oraş s-au adunat circa 100.000 de oameni care aşteptau hotărârile. În Marea Adunare de la Alba Iulia, organizată la 1 decembrie 1918, erau prezente toate categoriile sociale şi membrii celor două biserici.

    La 1 decembrie 1918, se decide astfel în unanimitate unirea Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului cu România, dar cu păstrarea unei autonomii locale, dar pe baze democratice, cu egalitate între naţionalităţi şi religii. „Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungurene a primit rezoluţiunea prezentată prin Vasile Goldiş în întregimea ei şi astfel unirea acestei provincii româneşti cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”, anunţa Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări.

    La Alba Iulia, aşa cum a fost şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost o adunare a tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot aici, la Alba Iulia, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, care este format din 200 de membri aleşi şi încă 50 cooptaţi. În următoarea zi, Consiliul numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care îl are în frunte pe Iuliu Maniu. La 11 decembrie se ratifică Marea Unire de către Guvernul României, iar declaraţia de la Alba Iulia este înmânată regelui Ferdinand. Regele promulgă în aceeaşi zi decretul de sancţionare a unirii (inclusiv a Basarabiei şi Bucovinei). Un an mai târziu, în 29 decembrie 1919, Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România.

     

    Organizarea Adunării, o miză colosală

    Organizarea Unirii la Alba Iulia nu se putea realiza fără ajutorul României. Printre eşecurile negocierilor cu maghiarii şi convacarea Adunării, au avut discuţii cu autorităţile române, pe atunci încă stabilite la Iaşi. Primul ministru liberal Ionel Brătianu a pus condiţiile, în 1916, ca România să intre în război numai dacă obţine unirea cu Transilvania. Era esenţial totuşi ca argumentele pentru Marea Unire să nu fie numai militare, ci şi democratice.

    De aceea, a fost nevoie de Adunarea de la Alba Iulia, pentru a arăta că întreaga populaţie îşi doreşte întregirea ţării.

    Între autorităţile române aflate la Iaşi şi liderii români din Transilvania au existat contacte înainte de Marea Adunare de la Alba Iulia deoarece, potrivit lui Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii Alba-Iulia, se dorea ca Armata Română să nu înainteze în Transilvania până când nu avea loc actul plebiscitar. Era foarte important pentru conferinţa de pace ce avea să urmeze războiului (Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 – 1920), să se demonstreze că „Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost o ocupaţie militară” (în argumentarea acestei afirmaţii, delegaţia română de la Paris avea să prezinte şi fotografiile făcute de Samuilă Mârza la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918).

    Aspectele acestea au fost transmise de către Ionel Brătianu liderilor din Ardeal prin mai mulţi mesageri, chiar şi printr-un zbor Bacău-Blaj, denumit şi „zborul Unirii” cu un avion în care se aflau piloţii Victor Precup şi Vasile Niculescu. Blajul a fost ales pe considerentul că acolo era cel mai puternic centru al românismului şi exista şi o zonă destul de bună pentru a putea ateriza, în zona Câmpiei Libertăţii.

    Totodată, o altă delegaţie care se întorcea de la Iaşi menţiona nevoia urgentă de operaţiuni militare cerute Armatei Române. Situaţiile din sudul Ucrainei şi Maramureş se puteau deteriora din cauza pagubelor făcute de trupele bolşevice. Armata Română trebuia să intervină la vestul teritoriului pentru a restabili ordinea, astfel că nu putea sta un timp mai îndelungat la sud de Mureş pentru desfăşurarea Adunării.

     

    „Era un haos, dar un haos ţinut sub control”

    Performanţa logistică a Adunării este cu atât mai semnificativă cu cât Transilvania trecea prin dezintegrarea administrativă, odată cu ruperea de Imperiul Austro-Ungar. Potrivit lui Gabriel Rustoiu, era „un haos, dar un haos ţinut sub control pentru că existau gărzi naţionale atât româneşti, cât şi maghiare”. Totodată, existau românii care conduceau Comitetul Reunit al Gărzilor Române şi Maghiare, în contextul vidului de putere generat de destrămarea Imperiul Austro-Ungar.

    Realizarea Adunării de la Alba Iulia într-un timp atât de scurt a avut ramificaţii sociale (şi nu numai) extrem de importante care merită luate în considerare şi astăzi, în contextul actual. Un oraş ca Alba Iulia, având pe atunci o populaţie de doar 10.000 de locuitori, a primit în adăpost 100.000 de oameni, care s-au deplasat pe o vreme vitregă de început de iarnă, cu mijloacele de atunci, pe distanţe de sute de kilometri. Pe drum (vorbim despre o ţară care mai putea fi considerată în război) au fost hrăniţi, găzduiţi şi informaţi. Ce se poate spune după 100 de ani este că, cel puţin, România a început bine.

    Adunarea de la Alba Iulia poate fi rezumată şi altfel, printr-un fragment al declaraţiei lui Iuliu Maniu: „Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor (…) Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa a cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pentru vecie România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru totdeauna adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.

     

    „A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră”

    Seria de lucruri bune a continuat. Tot pe 1 decembrie, Regina Maria şi Regele Ferdinand s-au întors la Bucureşti, după doi ani de exil la Iaşi. „Parcă îmi venea ameţeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. (…) Apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în Bucureşti”, scria Regina Maria în „Povestea vieţii mele”. Prin ochii Reginei vedem şi situaţia dificilă a României de dinainte de 1 decembrie şi semnificaţia care nu poate fi supraestimată pentru această dată: „Doi ani, dar ce ani! (…) Şi în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâşietoare înşirare de nenorociri, o situaţie de un tragic aproape fantastic şi cu sorocul împotriva noastră. (…) Pot să numesc aceşti doi ani chiar binecuvântaţi, căci m-au apropiat de tot, de inima poporului meu, m-au învăţat să nu mă dau în lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbiciune şi să fiu gata zi şi noapte, la orice eveniment. Acum s-a sfârşit visul cel rău şi lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea (…)! Nando (Regele Ferdinand n.r.) se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari şi înfricoşătoare! (…)”

    Regina Maria descrie şi reintrarea în Capitală: „a fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Oraşul înnebunise de tot. Aveai impresia că până şi casele şi pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea. Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. (…) Ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţei, iar visul de veacuri al României era acum împlinit”.

     

    Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri

    Recunoaşterea internaţională a unirii Bucovinei cu România s-a făcut la 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria. Recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a făcut prin Tratatul de pace de la Trianon, încheiat la 4 iunie 1920, de Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria.

    În 28 octombrie 1920, s-a semnat Tratatul de la Paris, pe de-o parte de România şi pe de cealaltă parte de Puterile Aliate (Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia) şi a avut ca scop recunoaşterea unirii României cu Basarabia. Dar acesta nu a intrat în vigoare pentru că Japonia nu l-a ratificat. De asemenea, Uniunea Sovietică nu a recunoscut această unire, iar acţiunile Japoniei au venit ca rezultat al unui protocol secret care a făcut parte dintr-un tratat între Japonia şi Uniunea Sovietică din 1925.

     

  • Averea lui Elon Musk, creştere de 36 mld. dolari într-o singură zi. CEO-ul Tesla valorează acum 289 mld. dolari, mai mult decât capitalizarea unor companii ca Toyota, Pfizer şi Nike

    Averea personală a lui Elon Musk a crescut luni cu 36,2 miliarde de dolari după ce compania de închiriat maşini Hertz a comandat 100.000 de automobile Tesla, scrie Bloomberg.

    Evenimentul marchează cea mai mare creştere zilnică din istoria indicelui Bloomberg Billionaires, depăşind cei 32 de miliarde de dolari câştigaţi de magnatul chinez Zhong Shanshan când compania sa, Nongfu Spring, şi-a făcut debutul pe piaţa de capital.

    Cu o avere netă de 289 de miliarde de dolari, Musk valorează mai mult decât companii precum Nike, Exxon Mobil, L’Oreal, Pfizer şi Toyota.  

    Acţiunile Tesla s-au apreciat cu aproape 13% în urma veştilor oferite de Hertz, firma lui Musk devenind astfel primul producător auto din lume care atinge o valoare de piaţă de 1.000 de miliarde de dolari. Două treimi din averea lui Musk se datorează acţiunilor şi opţiunilor din cadrul companiei de maşini electrice.

    De la începutul anului, acţiunile Tesla au crescut cu 40,4%, înregistrându-se un plus de 144% de-a lungul ultimelor 12 luni.

    Musk continuă să se îndepărteze de ceilalţi mega-miliardari din punct de vedere al averii. În prezent, al doilea cel mai bogat om din lume, fondatorul Amazon Jeff Bezos, valorează 193 de miliarde de dolari, conform datelor agregate de publicaţia americană.

    Creşterile masive raportate de Musk vin într-o perioadă în care parlamentarii Partidului Democrat, având susţinerea preşedintelui Joe Biden, schiţează un plan prin care intenţionează să impună o serie suplimentară de taxe celor mai bogaţi cetăţeni din Statele Unite.

    Deţinerile lui Musk i-au permis să câştige miliarde de dolari pe hârtie şi să devină cea mai bogată persoană la nivel mondial, deşi CEO-ul are puţine active lichide. El nu încasează niciun salariu la Tesla şi un anumit procent al participaţiilor sale este rezervat creditelor personale.

    În 2019, Musk a declarat în faţa instanţelor federale de judecată că, în ciuda statului său de miliardar, deţine puţini bani cash. Anul trecut, şeful Tesla a anunţat pe Twitter că plănuieşte să îşi vândă toate casele şi „aproape toate” bunurile fizice.

     

  • (P) Nescafe Dolce Gusto şi istoria cafelei instant

    Nescafe este o marcă specială de cafea instant făcută de compania Nestle, care oferă în ziua de azi numeroase tipuri de cafea, de la cafea clasică la capsule Dolce Gusto.

    De unde a venit numele Nescafe?

    Termenul Nescafe provine dintr-un amestec de două cuvinte Nestle şi Cafe. A pornit în 1938, când Nestle şi-a introdus pentru prima dată produsul de cafea praf.

    Acest lucru a avut loc în Elveţia, după şapte ani de cercetare şi dezvoltare de către un om pe nume Max Morgenthaler împreună cu Vernon Chapman.

    Cât de popular este Nescafe?

    Ca să dăm un număr, aproximativ trei mii de căni de cafea Nescafe sunt consumate în fiecare secundă în întreaga lume.

    Care sunt diferitele produse oferite de Nescafe?

    Există Nescafe Original împreună cu Nescafe Classic şi, de asemenea, Classico, Nescafe Gold Blend şi Nescafe Gold Blend Half Caff.

    Alte produse Nescafe includ Nescafe Black Gold, Blend 43, Deaff, Half Caff şi Nescafe Fine Blend. Un produs Fairtrade este Nescafe Partners Blend, iar „The Paris Experience” se găseşte cu produsul Cafe Parisien Nescafe.

    În cele din urmă există Nescafe Suraya, Nescafe Alta Rica şi Alta Rica Decaff, precum şi Nescafe Cap Colombie, Nescafe Espresso, Nescafe Red Cup (în Europa) şi Nescafe Green Blend (în Suedia).

    Există, de asemenea, câteva produse de specialitate Nescafe, inclusiv Nescafe Cappuccino (şi un soi neîndulcit, un soi slab şi un soi decofeinizat). De asemenea, Nescafe Latte (slab), Nescafe Latte Macchiato, Nescafe Ice Java Coffee Sirop şi Nescafe Excella.

    Aromele Nescafe includ Irish Cream, Vanilla, Mocha, Double Choca Mocha şi Mocha Skinny.

    Brandul Nescafe a început ca cafea instant

    Iniţial, marca Nescafe a fost utilizată pentru cafea instant (cafea solubilă), dar mai târziu a fost utilizată ca o marcă de umbrelă pentru a acoperi o întreagă varietate de produse de cafea instant, cum ar fi cafele Blend 37 şi Gold Blend liofilizate.

    Prima „ cafea instant ” a fost făcută în Marea Britanie în 1771 şi a primit un brevet de la guvernul britanic. În America, primul produs de cafea instant a fost creat în 1853 şi „prăjituri” de cafea instant au fost date soldaţilor în războiul civil.

    Abia în 1901, chimistul Dr. Sartori Kato din Chicago a creat prima pudră de cafea solubilă, asemănătoare cu cafeaua instant de astăzi. Kato a obţinut un brevet pentru produsul său în 1903.

    Prima producţie în masă de cafea instant a avut loc după ce inventatorul George Constant Louis Washington, în 1909, a văzut pulberea, ceea ce l-a inspirat să fabrice produsul pe care a început să îl comercializeze în 1909.

    În 1930, Institutul brazilian al cafelei i-a cerut preşedintelui companiei Nestle să creeze un produs solubil de cafea foarte gustos cu scopul de a ajuta Brazilia să facă faţă surplusului său mare de cafea din acel moment.

    Nestle a derulat apoi ani de cercetare care au condus la o nouă tehnică de preparare a cafelei instant descoperită în laboratorul centrului de cercetare din Elveţia, Nestle. Au numit acest produs Nescafe, nume pe care l-au obţinut prin combinaţia dintre Nestle şi Cafe. Produsul a început să se vândă în Elveţia în 1938.

    În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata Statelor Unite cumpăra chiar şi producţia anuală totală a fabricii Nestle din SUA.

    Nescafe lansează aparatul de fabricare de cafea Dolce Gusto

    Nescafe şi-a introdus sistemul de preparare a cafelei cu capsule Dolce Gusto în 2006 şi acum acesta este vândut în toată lumea. Dolce Gusto înseamnă „gust dulce” în italiană.

    Aparatele de cafea Dolce Gusto permit utilizatorilor să pregătească diferite tipuri de cafea, cum ar fi Espresso, Cappuccino, Latte Macchiato, Espresso Lungo şi multe altele. Aparatele Dolce Gusto pot fi folosite şi pentru prepararea de ciocolată caldă şi băuturi reci.

    Pentru a ne bucura de aroma completă a capsulelor Dolce Gusto avem nevoie de dispozitive compatibile. În prezent, aparatele de cafea Melody, Circolo, Piccolo şi Fontana sunt comercializate în întreaga lume.

     

  • Destinaţia de vacanţă mai puţin frecventată de români, dar unde se găsesc obiective din lista celor mai frumoase şi încărcate locuri de istorie ale lumii

    Astăzi, pe lista UNESCO World Heritage – ce găzduieşte cele mai frumoase sau încărcate de istorie locuri din lume – se găsesc peste 1.000 de destinaţii – de la oraşe la castele şi de la parcuri naţionale la biserici ori mănăstiri. Când a început totul, în 1978, erau doar 12 astfel de puncte de atracţie, iar două dintre ele se găseau în Polonia – centrul istoric al Cracoviei şi mina de sare Wieliczka. Între timp, lista s-a extins pentru a cuprinde aproape 20 de locuri din această ţară, în frunte cu lagărul de exteerminare Auschwitz şi cu castelul de la Malbork, dar cele două au fost şi rămân primele din toate punctele de vedere.

    Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune, ascunde – de fapt găzduieşte – între graniţele sale o suită de oraşe colorate mai ceva ca bomboanele Skittles, castele istorice ce par să-i fi inspirat chiar pe creatorii Disney şi, pe lângă toate acestea, o istorie recentă extrem de dureroasă. Pentru a începe să descoperi câte ceva din ce are această ţară de oferit, trebuie să porneşti incursiunea de undeva din sud, nu departe de graniţa cu Cehia şi Slovacia, unde se află trinitatea – Cracovia – Auschwitz – Wieliczka.

    Sunt puţini cei care nu au auzit de Cracovia. Este unul dintre cele mai frumoase oraşe din regiune şi chiar din Europa. În 2019, înainte de pandemie, se afla în top 100 cele mai vizitate oraşe din lume, într-un clasament realizat de compania de cercetare de piaţă Euromonitor, cu aproape 3 milioane de vizitatori străini. În total, 18 milioane de oameni veniseră să vadă acest oraş în anul de dinaintea pandemiei, cei mai mulţi fiind localnici. Spre comparaţie, niciun oraş din România – nici măcar Bucureştiul – nu reuşise să îşi facă loc în acest top.

    Astfel, Cracovia este, fără drept de apel, perla coroanei pentru turismul polonez. Şi nu degeaba. Inima oraşului este piaţa principală, cea unde trebuie să ajungi dis-de-dimineaţă pentru a o vedea în toată splendoarea. Altfel, de cum orologiul a bătut ora 9:00, încep să apară hoardele de turişti, dar şi comercianţii care vor încerca să vândă vizitatorilor de la magneţi la flori şi de la călătorii cu caleaşca trasă de cai la covrigi. Cei mai mulţi vânzători sunt imigranţi. Localnicii spun că sunt ucraineni sau moldoveni (din Republica Moldova). Şi tot ei adaugă că localnicii nu vin în centru, nu în piaţa principală şi în arealele inundate de turişti, unde şi preţurile sunt pe măsură.

    Dar ca vizitator, nu poţi să nu ajungi în piaţa principală, ce datează din secolul al XIII-lea. Nu poţi să nu admiri bazilica care se înalţă semeaţă peste toate celelalte clădiri. Nu poţi să nu bei o cafea aici, în timp ce te minunezi la arhitectura locului sau în timp ce urmăreşti oamenii care se perindă prin zonă în căutarea amintirii perfecte. Cea mai bună lumină pentru fotograţii o ai dimineaţa “pe răcoare” sau seara la apus, când o aură gălbuie inundă piaţa. Singura diferenţă e că atunci când soarele se pregăteşte să meargă la culcare, turiştii sunt mai treji ca niciodată. Ah, şi tot atunci, spaţiul e împânzit de trăsuri trase de cai îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Caii nu par a fi prea matinali, aşa că dimineaţa chiar şi ei lipsesc din poză.

    În piaţa principală, obiectivele nu sunt doar cele pe care le vezi cu ochiul liber. Mai exact, sub piaţă se “ascunde” un muzeu ce dezvăluie câte ceva din istoria acestui loc.

    “În Cracovia, tot ce există la suprafaţă, există şi sub pământ. Dacă ai trei niveluri «supraterane» ai tot atâtea şi în subteran”, explică Marcin Grodzki, un profesor polonez care m-a însoţit în această (a doua) incursiune în Cracovia.

    După o plimbare agale pe străduţele din centru, unde poţi să admiri arhitectura, poţi să descoperi ceva din istoria locului sau poţi să susţii o suită de artişti autohtoni care transpun Cracovia în imagini vii, ia o pauză bine-meritată la Miod Malina (în traducere miere şi zmeură), un restaurant istoric unde mergi nu doar pentru mâncare şi atmosferă, ci şi pentru decor şi design. O experienţă similară găseşti şi la Kogel Mogel, dar cred că aici e mai bine să ajungi seara, când zecile de lumânări din local fac atmosferă.

    Cu bateriile încărcate, poţi porni mai departe către castelul Wawel şi catedrala gotică din imediata apropiere. Aici, ai opţiunea să te urci în turn şi să vezi cum arată oraşul de sus sau ai şansa să faci o plimbare prin castel (care astăzi e de fapt muzeu) pentru a admira colecţia istorică de tapiţerie. Dar le poţi face şi pe amândouă, iar apoi merită să te premiezi cu o cafea.

    Există multe locuri de “bifat” în Cracovia, ca de altfel în toate marile oraşe ale lumii, dar cred că cel mai bine simţi un loc atunci când mergi fără ţintă şi te pierzi pe străduţe. Un loc perfect pentru a face asta este cartierul evreiesc Kazimierz. Şi aici există locuri iconice, destinaţii must-see – muzee, sinagogi sau pieţe –, dar această zonă încărcată de istorie s-a reinventat complet astăzi. Zeci sau poate sute de artizani şi antreprenori au găsit în acest spaţiu inspiraţia pentru a-şi deschide un atelier de bijuterii, o cafenea sau un magazin cu haine vintage. Astfel, este un loc încărcat de istorie, dar care a primit şi un suflu nou.

     

    Nu e vorba de a uita trecutul, pentru că, e de fapt imposibil să faci asta mai ales într-o ţară ca Polonia, unde cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat cicatrici adânci. Dar e important să poţi trăi cu ele şi să mergi mai departe. E important să înveţi din ce a fost şi să nu repeţi.

    Cea mai dură lecţie de istorie, dar atât de necesară, ţi-o predă Auschwitz. La mică distanţă de Cracovia din punct de vedere geografic, dar la ani lumină din punctul de vedere al impresiei pe care ţi-o lasă, se află poate cel mai cunoscut lagăr de exterminare din lume, Auschwitz-Birkenau.

    E un loc apăsător, din care nu ai cum să pleci altfel decât pe gânduri. Şi totuşi, e o lecţie de istorie şi de lipsă de umanitate atât de necesară în orice moment, dar cu atât mai mult acum, când mulţi par să fi uitat ce s-a întâmplat atunci. Şi astfel, istoria riscă să se repete.

    E greu să pui în cuvinte trăirile din acest loc, aşa că o să merg mai departe cu povestea, de această dată “sub pământ SRL” la Wieliczka.

    Prima dată am auzit de acest loc acum vreo şase-şapte ani, în Vietnam, într-o discuţie cu doi australieni trecuţi bine de prima (chiar şi a doua) tinereţe. Vorbeam despre lume şi viaţă, despre călătorii şi locuri care au ceva special. Văzuseră în cele mai bine de şapte decenii de viaţă o bună parte din lumea asta mare. Călătoriseră din Australia şi Noua Zeelandă în diferite colţuri din Europa, iar Asia şi America păreau că nu mai păstrează niciun secret făţă de ei.

    Şi totuşi, atunci când i-am întrebat ce i-a impresionat cel mai mult de-a lungul acestor peregrinări au răspuns la unison Wieliczka, o mină de sare din sudul Poloniei. 

    Cu 18 biserici subterane, cu tunele mai întortocheate ca un labirint (poate e doar o senzaţia dată de faptul că te afli undeva peste 100 de metri sub pământ) şi cu o sală de evenimente la fel de somptuoasă ca a unui palat, Wieliczka este o destinaţie care pe bun motiv şi-a făcut loc pe lista UNESCO World Heritage încă de la început.

    Această mină de sare, ce are o vechime de 740 de ani, este structurată pe nouă niveluri, ajungând la o adâncime de 327 de metri. Turiştii nu ajung să viziteze însă decât trei “etaje”. Sunt în total 300 de camere şi 300 de kilometri de coridoare (cam cât distanţa Cracovia-Varşovia), aşa că ai nevoie cam de nouă luni să vezi tot.

    Un milion de vizitatori sunt aşteptaţi în 2021, faţă de circa două milioane înainte de pandemie. Turiştii care ajung la Wieliczka sunt întâmpinaţi de 500 de ghizi dintre care 300 vorbesc limbi străine. Ei sunt actuali sau foşti mineri, oameni de-ai locului care ştiu povestea mai bine ca oricine. Astăzi sunt încă
    400 de mineri care lucrează aici în trei ture. Nu se mai extrage sare din mină din 1996, dar se produce în continuare. Cum? În subteran sunt mai multe lacuri şi ape curgătoare care topesc sarea. Apa este colectată, iar din această “saramură” se extrage sarea, în total 10.000 de tone pe an.

    Mina a fost transformată astfel într-o atracţie turistică, găzduind printre altele cea mai mare capelă subterană din lume. În total sunt 18 lăcaşuri de cult aici, săpate în sare şi cu sculpturi din acelaşi material. Duminică de duminică se ţine slujbă sub pământ. Ba chiar, se pot organiza şi nunţi la 100 de metri adâncime. Tot în subteran poţi să şi dormi, minele de sare fiind cunoscute ca destinaţii pentru tratarea astmului sau a alergiilor. Pentru cei care preferă cazările convenţionale, există un hotel clasic construit la câţiva paşi de intrarea în mină. Întregul complex este deţinut de statul polonez, care dezvoltă continuu noi facilităţi, pe măsură ce destinaţia devine tot mai populară.

    Cea mai înaltă cameră de la Wieliczka are 36 de meri, iar tot aici poţi vizita trei lacuri subterane. Este impresionant ce au reuşit să facă polonezii într-o mină de sare, un exemplu fiind un candelabru de şase pe trei metri, cu 3.000 de cristale. Din sare, bineînţeles.

    Acest loc, inclus pe lista patrimoniului UNESCO acum 43 de ani, ce atrage anual oameni din toată lumea, are şi el o istorie zbuciumată. Relativ recent, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii au fost coborâţi în mină pentru a munci. Produceau piese de aeronave pentru armata germană.

    “Era locul ideal pentru asta pentru că era greu de descoperit”, spune Michal, ghidul acestei vizite în mină. El este miner încă, aşa că însoţeşte turiştii ca un job part-time.

    Există puţine locuri în Polonia unde istoria să nu fie dură ori zbuciumată. Şi e bine să o cunoşti. Dar e important şi să descoperi prezentul şi să vezi ce planuri au oamenii locului pentru viitor.

    La o plimbare agale pe străduţele din centru, poţi să admiri arhitectura, poţi să descoperi ceva din istoria locului sau poţi să susţii o suită de artişti autohtoni care transpun Cracovia in imagini vii.

    Pentru a incepe să descoperi cate ceva din ce are Polonia de oferit, trebuie să porneşti incursiunea de undeva din sud, unde se află trinitatea – Cracovia – Auschwitz – Wieliczka.

    Mina de sare Wieliczka are 18 biserici subterane, tunele mai intortocheate ca un labirint, trei lacuri subterane şi cu o sală de evenimente.

  • Cu aproximativ 670.000 de decese, coronavirusul va depăşi în curând Gripa Spaniolă şi va deveni cea mai mortală pandemie din istoria Statelor Unite

    Până vineri, 17 septembrie, circa 670.000 de oameni au murit în Statele Unite după ce au fost infectaţi cu SARS-CoV-2, fiind consemnate în ultima săptămână peste 11.000 de decese cauzate de coroanvirus, potrivit datelor agregate de covid.cdc.gov.

    Numărul de decese provocate de Covid-19 depăşise deja de anul trecut bilanţul gripei din 1968 (aproximativ 100.000). Conform site-ului oficial al Centrului pentru Prevenirea şi Controlarea Bolilor din SUA (CDC), Gripa Spaniolă a omorând aproximativ 675.000 de oameni în Statele Unite.

    Deşi decesele atribuite coronavirusului au depăşit bilanţul pandemiei din 1918-1919, Gripa Spaniolă – cauzată de virusul H1N1 – a omorât un procent mult mai mare din totalul cetăţenilor SUA prin comparaţie cu pandemia de Covid-19. În 1920, populaţia ţării era de 106 milioane de oameni, faţă de 331,5 milioane în 2020.

    Deoarece nu exista un vaccin sau un tratament pentru Gripa Spaniolă, rata de mortalitate a fost mult mai mare prin raport cu virusul SARS-CoV-2, afectând în mod egal aproape toate categoriile de vârstă, spune CDC.

    „Numărul mare de decese din rândurile persoanelor sănătoase de 20-40 de ani a marcat o caracteristică unică a pandemiei din 1918”, adaugă instituţia.

    Potrivit datelor agregate de Universitatea Johns Hopkins, Gripa Spaniolă a omorât la nivel global aproximativ 50 de milioane de oameni, faţă de 4,7 milioane de decese generate de Covid-19.

    Numărul de cazuri de Covid-19 continuă să crească în rândurile copiilor din SUA, unde şcolile sunt deschide deja de câteva săptămâni

    Totuşi, trebuie menţionat faptul că bilanţul pandemiilor din 1918 şi 1968 reprezintă estimări brute, notând în acest sens procesele slabe de raportare a cazurilor şi numărului de morţi din perioadele respective.

     

  • Cu aproximativ 670.000 de decese, coronavirusul va depăşi în curând Gripa Spaniolă şi va deveni cea mai mortală pandemie din istoria Statelor Unite

    Până vineri, 17 septembrie, circa 670.000 de oameni au murit în Statele Unite după ce au fost infectaţi cu SARS-CoV-2, fiind consemnate în ultima săptămână peste 11.000 de decese cauzate de coroanvirus, potrivit datelor agregate de covid.cdc.gov.

    Numărul de decese provocate de Covid-19 depăşise deja de anul trecut bilanţul gripei din 1968 (aproximativ 100.000). Conform site-ului oficial al Centrului pentru Prevenirea şi Controlarea Bolilor din SUA (CDC), Gripa Spaniolă a omorând aproximativ 675.000 de oameni în Statele Unite.

    Deşi decesele atribuite coronavirusului au depăşit bilanţul pandemiei din 1918-1919, Gripa Spaniolă – cauzată de virusul H1N1 – a omorât un procent mult mai mare din totalul cetăţenilor SUA prin comparaţie cu pandemia de Covid-19. În 1920, populaţia ţării era de 106 milioane de oameni, faţă de 331,5 milioane în 2020.

    Deoarece nu exista un vaccin sau un tratament pentru Gripa Spaniolă, rata de mortalitate a fost mult mai mare prin raport cu virusul SARS-CoV-2, afectând în mod egal aproape toate categoriile de vârstă, spune CDC.

    „Numărul mare de decese din rândurile persoanelor sănătoase de 20-40 de ani a marcat o caracteristică unică a pandemiei din 1918”, adaugă instituţia.

    Potrivit datelor agregate de Universitatea Johns Hopkins, Gripa Spaniolă a omorât la nivel global aproximativ 50 de milioane de oameni, faţă de 4,7 milioane de decese generate de Covid-19.

    Numărul de cazuri de Covid-19 continuă să crească în rândurile copiilor din SUA, unde şcolile sunt deschide deja de câteva săptămâni

    Totuşi, trebuie menţionat faptul că bilanţul pandemiilor din 1918 şi 1968 reprezintă estimări brute, notând în acest sens procesele slabe de raportare a cazurilor şi numărului de morţi din perioadele respective.

     

  • A nins pentru prima oară în istorie în „cel mai uscat loc din lume”. Localnic: „Am 30 de ani şi este prima dată când văd zăpadă”

    Imaginile din zonă arată vehicule acoperite cu gheaţă. Deşertul Atacama, din Chile, este considerat a fi cel mai uscat loc din lume.

    A nins pentru prima oară în istorie în oraşul El Salvador, situat adânc în deşertul Atacama, Chile. Pentru localnici, este prima oară când văd zăpada.

    Unul dintre localnici a mătrurisit următoarele: „Sunt fericit pentru că ai noştri copiii se pot distra o vreme în aer liber. Pentru mine este minunat, am 30 de ani şi este prima dată când văd zăpadă.”

    Imaginile din zonă arată vehicule acoperite cu gheaţă şi copii care se joacă în zăpada de 15 centimetri. Deşertul Atacama este considerat cel mai uscat deşert din lume, cu o medie de 12 până la 16 milimetri de ploaie pe an.

    Cititi mai multe pe www.alephnews.ro

  • A nins pentru prima oară în istorie în „cel mai uscat loc din lume”. Localnic: „Am 30 de ani şi este prima dată când văd zăpadă”

    Imaginile din zonă arată vehicule acoperite cu gheaţă. Deşertul Atacama, din Chile, este considerat a fi cel mai uscat loc din lume.

    A nins pentru prima oară în istorie în oraşul El Salvador, situat adânc în deşertul Atacama, Chile. Pentru localnici, este prima oară când văd zăpada.

    Unul dintre localnici a mătrurisit următoarele: „Sunt fericit pentru că ai noştri copiii se pot distra o vreme în aer liber. Pentru mine este minunat, am 30 de ani şi este prima dată când văd zăpadă.”

    Imaginile din zonă arată vehicule acoperite cu gheaţă şi copii care se joacă în zăpada de 15 centimetri. Deşertul Atacama este considerat cel mai uscat deşert din lume, cu o medie de 12 până la 16 milimetri de ploaie pe an.

    Cititi mai multe pe www.alephnews.ro

  • O decoperire MAJORĂ făcută în Canada rescrie în totalitate istoria omenirii

    Un geolog afirmă că fosile de burete de mare, vechi de 890 de milioane de ani, descoperite în munţii din nordul Canadei, ar putea schimba cunoştinţele despre evoluţia animalelor.

    Un om de ştiinţă canadian crede că a găsit dovezi ale celei mai vechi urme animale cunoscute. Descoperirea făcută pe un munte îndepărtat din nord-vestul Canadei datează de 890 de milioane de ani, potrivit unei lucrări publicată în revista Nature.

    Geologul Elizabeth Turner a descoperit ceea ce crede că sunt fosilele unor bureţi antici, una dintre cele mai primitive forme de viaţă, fiind cu 350 de milioane de ani mai vechi decât orice alte fosile de bureţi găsite până acum.

    Dacă oamenii de ştiinţă îi vor confirmă cercetările, care au fost realizate într-o zonă a Teritoriilor de Nordvest, care au fost la un moment dat sub apă şi unde accesul se face doar cu elicopterul, descoperirea ar putea transforma radical perspectivele asupra evoluţiei vieţii pe Terra.

    Ce a descoperit geologul?
    Elizabeth Turner, profesoară la Şcoala de Ştiinţe ale Pământului din cadrul Universităţii Laurentiene din Canada, a găsit  structuri buretoase într-un recif vechi de 890 de milioane de ani. Ea a prezentat dovezi ale structurilor în formă de tub realizate din cristale de calcit.

    „Natura materialului este cunoscută din corpurile unor fosile de bureţi mult mai tinere”, a spus Turner.

    Cititi mai multe pe www.descopera.ro