Percepţia noii generaţii şi modul cum se raportează la o companie sunt surprinzător de socialiste, comuniste: firmele ne exploatează, ne muncesc, ne ţin peste program, directorii ţin cu cei din vârf, ne dau salarii de nimic, iar rezultatul final, profitul companiei, este făcut prin exploatarea noastră.
În acest caz, companiile care raportează profit vor fi privite negativ, cu ură, şi mai puţin pozitiv.
Când Petrom a raportat pentru anul 2014 un profit de un miliard de euro, cel mai mare din România, cred că 90% din cei care au interacţionat cu această ştire au înjurat compania, conducerea, acţionarul principal, OMV – austriecii scot profitul din România şi noi le-am dat petrolul ţării gratis.
Dacă o bancă raportează profit, care până la urmă este şi o măsură a sănătăţii businessului, are parte numai de înjurături. Banca a făcut profit pe seama mea, pe dobânzile pe care le plătesc, pe comisioanele pe care ni le impun etc.
Nimeni nu priveşte cu respect, cu admiraţie profitul, mai ales noua generaţie, care a intrat şi va intra în câmpul muncii.
Într-o discuţie la ASE, profitul unei companii este văzut de studenţi ca formă de exploatare a lor. Surprinzător, nu? Pentru cei care sunt învăţaţi despre activitatea companiilor, despre bilanţ, despre contul de profit şi pierderi, despre sănătatea firmelor prin prisma unor indicatori de cash flow, lichiditate, solvabilitate etc.
Dacă şi cei de la ASE se uită cu ură la profit, puteţi să vă închipuiţi cum se uită studenţii de la alte facultăţi care nu au treabă cu cifrele!
Mă gândesc cum priveşte noua generaţie pierderile raportate de o companie. Cred că cu mai mare îngăduinţă, cu o înţelegere că viaţa e grea, că este greu de făcut afaceri în România.
Acest lucru se duce mai departe atunci când se discută despre salarii. Poate companiile care raportează pierderi au şanse mai mari la recrutare, cine ştie? Iar acesta este un paradox.
Mai degrabă ai înţelegere când nu ţi se măreşte salariul la o companie care are pierdere, şi poate te simţi vinovat că şi tu ai produs o parte din acea gaură, decât la o companie care obţine profit, pe care îl afli din ziare, şi lucrează cu marjă mare.
Profitul este văzut de angajaţi în corelaţie cu salariile. Dacă firma obţine profit, încep cererile salariale. Dacă profitul este în creştere, revendicările sunt mai mari. Când câştigurile firmei sunt în scădere, cererile se mai temperează.
De multe ori mă gândesc dacă nu sunt firme care deliberat raportează câştiguri mai mici pentru a nu înfuria angajaţii. Asta, bineînţeles, după optimizarea fiscală aferentă.
Tema profiturilor obţinute de multinaţionale, deşi ele raportează câştiguri mai mici decât companiile româneşti, este adusă în discuţie de politicieni şi prinde la noua generaţie, care vrea să împartă tot, începând de la maşină, casă, mâncare, vacanţe.
Va fi foarte greu pentru firme, pentru CEO, să jongleze între acţionari, profit şi noua generaţie de angajaţi, care vine cu alte pretenţii decât cea veche, care are alte aşteptări, care nu vrea să stea peste program, care vrea salarii mai mari an de an, care îşi schimbă jobul după culoarea birourilor, care consideră munca, jobul, o formă de exploatare.
Probabil că noua generaţie – millennials sau Z – ar prefera un capitalism cu faţă umană în care să nu existe ţinte, targeturi, monitorizare, ierarhii, şefi, în care totul să fie o experienţă. Aşa cum se întâmplă acum, când jobul este văzut mai mult ca o experienţă şi mai puţin ca o necesitate sau ca o obligaţie.
Însuşi faptul că pleacă mai târziu de acasă, de lângă părinţi, arată faptul că vor să aibă cineva grijă de ei, fie că sunt părinţii, statul sau companiile.
Nu va trece mult timp în care solicitarea de apartament de serviciu să intre în cotidian, în cererile salariale frecvente, aşa cum sunt abonamentele la clinicile private, sălile de sport sau de dans.
Deci, atenţie la profit, pentru că dacă este mare, s-ar putea să vă înfuriaţi angajaţii şi să considere că îi exploataţi şi ei nu câştigă nimic din acest lucru.