Un ins inteligent a împărţit, la un moment dat, evoluţia puterii aşa cum o percep şi folosesc oamenii, astfel: prima epocă a fost cea a muşchilor şi armelor; a doua epocă este a banilor, cotelor de piaţă şi a gândirii. A treia etapă ar trebui să vă facă să ridicaţi sprânceana, pentru că puterea, în următoarea perioadă, se va traduce prin „mai amabil, mai blând, mai bun“.
Într-o primă fază mi-a sunat cam ca dictonul creştin cu oferitul celuilalt obraz sau ca proverbul, discutabil, care ne asigură că sabia nu taie capul plecat. Am mers un pic pe firul ideii, îmi suna a înţelepciune budistă transferată în lumea occidental-corporatistă, şi am descoperit articolul unui profesor universitar de la Berkeley, The Power Paradox, care a inspirat cele de mai sus şi care a lansat următorul concept: puterea este abilitatea de a influenţa oamenii să îşi atingă scopurile şi interesele, folosindu-şi propriile abilităţi într-un mod responsabil. Paradoxul este că puterea deteriorează numitele abilităţi.
Universitarul invocă trei mituri ale puterii în lumea modernă. Primul este că puterea înseamnă bani, voturi şi muşchi, al doilea că un individ definit drept machiavelic va câştiga oricum în jocul puterii şi al treilea că puterea este dobândită în urma aplicării unei strategii. Fiecare din aceste mituri este demontat în articol, cu exemple practice ce merg de la puterea ţipătului copilului ce vrea o bomboană asupra părinţilor la ierarhiile din dormitoarele universităţilor, unde modestia este la mare preţ, sau la manifestările unor şefi de companii. Un bun exemplu este şi modul în care outsiderul a câştigat cursa prezidenţială în România, nu insist.
În esenţă puterea adevărată are nevoie de modestie şi de empatie, nu de forţă şi de teama de pedeapsă; dar ceea ce vor cu adevărat oamenii de la liderii lor, aşa-numita inteligenţă socială, este distrusă chiar de experienţa puterii.
Este aceasta o poziţie contrară celei a fostului director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling: „Tot ceea ce contează sunt banii… cu bani cumperi loialitate. Nicio emoţie nu este mai importantă decât banii. Cu asta obţii performanţă“.
Bazându-se pe astfel de credinţe, Enron a fost puternică: şase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, iar New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA. Banii totuşi nu au contat, pentru că Enron a falimentat, iar acum Skilling este în puşcărie, iarăşi nu insist.
Timp de două decenii şi jumătate puterea din România s-a bazat pe crearea de temeri şi pe identificarea de vinovaţi – cutare vinde ţara sau cutare vă ia pensiile sau pământul.
Dacă vom fi în stare să depăşim astfel de spaime, putem încerca să ne recuperăm ţara. Dar în micul ghid al recuperatorului de ţară trebuie musai să apară câteva reguli: unu, să încerci să îţi croieşti planurile privind spre viitor şi nu spre trecut; doi, să ai timp, să ai timp pentru orice, să te gândeşti, să îi asculţi pe ceilalţi cu toată atenţia şi cu emisfera dedicată şi nu cu jumătate de ureche, să încerci să-i înţelegi, să ai timp pentru privit/discutat cu tine în oglindă, pentru cultură sau pentru muncă în folosul societăţii; trei, să depăşeşti zona retorică şi să te implici.
Dumnezeu a distribuit inteligenţa în mod uniform, nu există naţii superinteligente şi altele tâmpe, diferenţa este în modul în care oamenii aleg să îşi folosească înzestrarea. Alegerile au dovedit că se poate, acum ne mai trebuie doar consecvenţă.
Cândva în anii ‘70 un pictor japonez, Ogawara Shu, îşi expunea viziunea asupra societăţii, pe care o vedeţi în imaginea alăturată: un grup de dulăi încăieraţi, un tablou violent, dar desenat într-un mod copilăresc şi lipsit de un punct central. Artistul spunea că a reprezentat mentalitatea poporului japonez, care a adoptat atât cultura militaristă a guvernului din perioada celui de-al doilea război mondial, cât şi politicile proamericane de după. Ogawara şi-a asumat el însuşi faptul că a fost un soi de colaboraţionist, fiind unul din cei doi „pictori de război“ oficiali ai armatei japoneze din timpul conflagraţiei mondiale, pentru că a părăsit comunitatea artistică din Tokio, refugiindu-se într-un mic orăşel de provincie.
