BusinessMagazin

Tag: computer

  • Cum să prosperi într-un mediu perturbator

    Parcă am mai spus odată: din când în când nu poţi să nu fii de acord că în engleză anumiţi termeni sună mai bine, mai inteligibil decât în română; este cazului „Deep Work Rules for Focused Success in a Distracted World“, de Cal Newport, care apare în româneşte cu titlul „Concentrat. Cum să prosperi prin muncă profundă într-un mediu perturbator“.

    „Deep Work“ este ceva destul de greu de obţinut în ziua de azi, în care telefonul, smartwatch-ul, laptopul, computerul, televizorul, copiii, colegii, şeful, taximetristul, administratorul blocului sau vecinul cu bormaşină încep să dinguie/clicăie/vibreze/huruie/vorbească tocmai în momentul în care vă gândiţi la Cel Mai Important Lucru din Lume pentru slujba voastră.

    Unii s-au retras în turnuri de fildeş, la propriu sau la figurat, pentru a munci cu spor. Alţii, cum este Woody Allen, au refuzat binefacerile tehnologiei moderne: regizorul a folosit de-a lungul a 44 de ani şi 44 de filme doar o maşină de scris nemţească şi niciun alt gadget electronic; un laureat de premiu Nobel pentru fizică munceşte atât de izolat, încât nu a fost de găsit nici după anunţul decernării permiului; iar Bill Gates este un fan al gadgeturilor, dar de două ori pe an se retrage din lumea reală undeva pe malul unui lac, unde rămâne doar cu cărţile şi gândurile sale.

    Avem câte ceva de învăţat de la fiecare dintre aceştia, în vremuri în care ajungi să te comporţi, fie că vrei, fie că nu vrei, ca un suferind de ADHD, tocmai pentru că vrei să răspunzi telefonului, smartwatch-ului, laptopului, computerului, televizorului, copiilor, colegilor, şefului, taximetristului şi administratorului de bloc.

    Cal Newport, asistent universitar şi blogger, încearcă să vă convingă că, unu, mama reuşitei este concentrarea şi doi, încearcă să vă antreneze mintea şi să vă transforme obiceiurile pentru a atinge acest obiectiv. Desigur, asta până începe vecinul cu bormaşină.

  • Cum arată Kviabryggja, închisoarea ocupată de bancheri

    Camera de interogatoriu în care s-a scris istoria recentă a Islandei este austeră, mobilată doar cu o masă, câteva scaune şi un computer. O cameră de luat vederi este prinsă de un perete, iar ferestrele duble blochează complet vuietul furtunilor care lovesc Golful Faxafloi şi Reykjavikul. 

    În această cameră procurorul special Olaf Hauksson, un om înalt şi bine făcut, cât un urs, şi-a petrecut ultimii şase ani cercetând tranzacţiile care au adus economia islandeză în pragul falimentului în toamna anului 2008. Pe aici s-au perindat unii dintre cei mai puternici bancheri din Islanda, executivi şi investitori pentru a răspunde întrebărilor lui Hauksson. În toamna anului 2008 cele mai mari trei bănci islandeze s-au prăbuşit în doar trei zile, în parte din cauza aranjamentelor ilegale făcute de executivii lor pe burse.

    „Manipularea pieţei“, explică Hauksson pentru Süddeutsche Zeitung. Întrebat ce s-a întâmplat până la urmă cu şefii celor trei bănci, Hauksson, fost poliţist într‑un oraş mărunt, obişnuit cu beţivii şi scandalagiii, schiţează un zâmbet sfidător: „Toţi sunt la închisoare. Au stat chiar aici“. Prin acest lucru este surpinzătoare Islanda. A condamnat la închisoare 29 de bancheri şi alte personaje din lumea financiară pentru infracţiuni care au condus la severa criză din 2008. Nicio altă ţară din lume nu are un astfel de palmares, nici măcar SUA, unde a izbucnit criza financiară mondială. De aceea Kviabryggja, închisoarea bancherilor, a căpătat o atenţie specială. Jurnaliştii de la Bloomberg i-au făcut o vizită.

    Kviabryggja nu este o închisoare clasică. Nu are nevoie de ziduri, de garduri de sârmă ghimpată sau de turnuri de observaţie pentru a-i împiedica pe puşcăriaşi să fugă. Izolată într-un peisaj bătut de vânturi, vechea fermă este străjuită de îngheţatul Atlantic de Nord pe de o parte şi de câmpurile de lavă acoperite de zăpadă pe de cealaltă. La est orizontul este dominat de Snaefellsjokull, un vulcan adormit sub acoperământul unui gheţar. Spre civilizaţie duce doar un drum.

    Kviabryggja este acum casa lui Sigurdur Einarsson, fostul preşedinte al băncii Kaupthing, şi a lui Hreidar Mar Sigurdsson, fost director financiar. Kaupthing este cea mai mare bancă islandeză. Bancherii îşi petrec acum timpul spălând rufe, făcând exerciţii în sala de gimnastică a închisorii şi navigând pe internet. Ei şi alţi doi colegi de breaslă întemniţaţi aici – Magnus Gudmundsson, fostul CEO al subsidiarei din Luxemburg a Kaupthing, şi Olafur Olafsson, acţionar important al băncii când aceasta s-a prăbuşit – pot face şi excursii afară, aşa cum au voie şi ceilalţi 19 „oaspeţi“ ai închisorii. Toţi au fost condamnaţi pentru infracţiuni fără violenţă.

    Pentru un om de rând s-ar putea să nu fie o viaţă prea grea, însă este ceva cu totul diferit faţă de zilele de dezmăţ când bancherii găzduiau petreceri pentru clienţi pe iahturi în Monte Carlo şi angajau cântăreţi legendari precum Tom Jones pentru a-şi încânta invitaţii la galele londoneze.

    Einarsson, Sigurdsson, Gudmundsson şi Olafsson s-ar putea să aibă noi colegi. Procurorul Hauksson va avea grijă de asta. În martie biroul său a pus sub acuzare cinci persoane pentru fraudă şi manipularea pieţei. Unul dintre ei este Larus Welding, fostul CEO al băncii Glitnir. Hauksson mai are în lucru încă vreo şase cazuri care au legătură cu criza financiară.

    Tragerea la răspundere a bancherilor vinovaţi ar fi trebuit să fie un rezultat satisfăcător pentru cei 333.000 de locuitori ai Islandei. Însă un scandal privind vânzări secrete de acţiuni de către cea mai mare bancă a ţării trezeşte temeri că încă nu a fost eradicat capitalismul de cumetrie, cel care a adus economia la dezastru. Ascensiunea unei formaţiuni politice antisistem denumite Partidul Piraţilor arată că furia persistă sub suprafaţa revenirii economice.

    „Societatea încă nu are încredere. Nu are încredere în politicieni, nici în instituţii şi nici în partide“, explică Stefan Olafsson, profesor de sociologie la Universitatea Islandeză. 

    O fi Islanda o ţară la capăt de lume cu o populaţie cât un oraş de mărime medie, dar ea trece prin acelaşi tip de revoltă populistă care zdruncină guvernele din Occident.

    „Politicienii au dezamăgit. Au permis să se întâmple aceste lucruri, tot acest exces şi toată această lăcomie, şi ca datoriile să se adune“, adaugă Olafsson.

    În urmă cu doar un deceniu, statu-quo-ul Islandei era foarte diferit. Cele mai mari trei bănci, după ce s-au scuturat de zeci de ani de disciplină financiară într-un spasm de dereglementare în anii 2000, au asaltat piaţa internaţională a datoriilor aşa cum n-au mai facut-o niciodată. Binecuvântate cu ratinguri maxime şi cu acces la Zona Economică Europeană, trioul s-a îndatorat cu 14 miliarde de euro doar în 2005, dublu faţă de 2004. Au plătit cu doar 20 de puncte de bază peste ratele de dobândă de referinţă, potrivit comisiei speciale de investigaţie a parlamentului. Băncile au devenit astfel maşini de făcut bani. Banii împrumutaţi erau daţi mai departe ca împrumuturi cu dobânzi mari. Capitalul propriu a ajuns în 2007 la o rentabilitate de invidiat, de aproape 20%. Inundate cu credite, familiile islandeze au început să-şi cumpere apartamente în Londra, să meargă în vacanţe de cumpărături la Paris şi au împânzit străzile din Reykjavik cu Range Rover-uri. În 2008 activele băncilor islandeze deveniseră de 10 ori mai mari decât economia ţării.

    Apoi a venit criza şi odată cu ea paralizia pieţelor din întreaga lume. Băncile şi-au pierdut accesul la finanţarea pe termen scurt şi nu şi-au mai putut gestiona propriile datorii. Valoarea coroanei islandeze s-a prăbuşit, făcând creditele denominate în monedă străină mult prea scumpe.

    Kaupthing, Landsbanki şi Glitnir au intrat în incapacitate de plată a unor datorii echivalente cu 85 de miliarde de dolari în octombrie 2008, iar gospodăriile şi-au pierdut mai mult de o cincime din puterea de cumpărare.

    Cetăţenii au atacat clădirea istorică parlamentului cu ouă şi pietre. Birna Einarsdottir, director de marketing al Glitnir, a fost numită în acea lună CEO al Islandsbanki, o bancă nouă creată din activele islandeze ale Glitnir după ce creditorii au preluat controlul ei.

  • „Generaţia Facebook” e tot mai bolnavă. De ce suferă cei care au înlocuit mişcarea cu computerul

    Tineri şi deja gârboviţi. Aşa putem descrie copiii care se uită ciudat la cei care le vorbesc despre jocuri în faţa blocului – raţele şi vânătorii, elasticul sau despre orele de sport cu a lor dificilă probă de rezistenţă.

    Îndrăgostiţi de tablete, mari fani ai scutirilor de la orele de sport şi certaţi cu aproape tot ce presupune efort fizic, copiii şi adolescenţii noştri se plâng de problemele bătrânilor. Claudia Drăgan, psihomotrician la Infant Kineto Clinicne vorbeşte despre probleme pe care nu avem voie să le ignorăm dacă suntem părinţi responsabili, transmite Mediafax.

    Doctorii americani se arată tot mai îngrijoraţi de numărul mare de copii care ajung la ei, plângându-se de dureri de spate. În cazul a peste două treimi dintre ei, analizele nu par să indice o cauză certă a durerilor. În România, ultimele statistici spun că 3 din 10 copii din România sunt supraponderali şi 8% obezi, ceea ce ne clasează pe locul 3 în Europa la capitolul de obezitate infantilă. Psihologii specializaţi în lucrul cu micii pacienţi au tot mai multe cereri, iar experţii în kinetoterapie pediatrică primesc numeroase solicitări de cazuri grave, nu de prevenţie aşa cum ar fi normal. Un tablou ca un semnal de alarmă. Ceva se întâmplă cu copiii noştri, tot mai lipiţi de ecrane şi mai feriţi de socializare şi de mişcare.

    Citiţi articolul integral pe www.csid.ro

  • Faţa de selfie şi creierul de selfie

    Una dintre ştirile de săptămâna trecută care a provocat ceva emoţie a fost faptul că un computer a pictat un tablou într-o manieră asemănătoare cu a lui Rembrandt. Noul Rembrandt a fost realizat după ce maşina a analizat 346 de portrete pictate de maestru, a centralizat 148 de miliarde de pixeli, dar şi 168.263 de fragmente din tablourile pictorului şi a printat 3D tabloul, pentru a replica tuşele pensulei. Totul a durat un an şi jumătate.

    Când am citit ştirea, am mormăit că nu-i nimic nou sub soare. Asta pentru că în urmă cu 19 ani un profesor de la Universitatea din Oregon a învăţat un computer să compună muzică într-o manieră asemănătoare cu aceea a lui Bach. Ceva mai târziu a apărut şi un CD care cuprindea nu numai imitaţia de Bach, ci şi imitaţii ale unei sonate de Beethoven, a unei mazurci de Chopen, a unei suite de Rachmaninoff, ba chiar şi creaţii ce imită stilul lui Mozart, Stravinsky sau Scott Joplin. Veţi putea găsi unele pe YouTube – unora le place, altora nu, ba unul spune că este o tortură şi că muzica respectivă ar trebui vândută CIA pentru a fi folosită la chinuirea teroriştilor.

    Şi mai există şi computere care scriu articole de presă şi computere care fac analize pentru Wall Street.

    Între 1997, anul în care computerul a încercat să compună muzică, şi 2016, anul în care computerul a încercat să picteze, a avut loc un alt experiment care are şi nu are legătură cu cele pomenite până acum. Un grup de studenţi de la universitatea din Plymouth a primit un grant de 2.000 de lire sterline; cu banii aceştia tinerii au luat un PC pe care l-au pus în cuşca maimuţelor din grădina zoologică Paington. Scopul lor a fost de a testa teoria care spune că o maimuţă care bate la nesfârşit, aiurea, la un computer va sfârşi prin a emite, la un moment dat, un text coerent, ba va putea rescrie o operă a lui Shakespeare. Studenţii de la Plymouth n-au avut un timp infinit, dar şi după numai o lună de zile teoria s-a dovedit a fi potenţial falsă: maimuţele, cinci macaci negri cu creastă, au distrus computerul, au făcut pipi pe tastatură şi nu au emis nici măcar un singur cuvânt coerent şi întreg; au bătut cinci pagini de text în care predomina litera „S“.

    Unde vreau să ajung? Înainte de a trage vreo concluzie, trebuie să precizez că proiectul Rembrandt, dincolo de componenta tehnologico-artistică, face parte dintr-o campanie publicitară sofisticată, pusă la cale de o agenţie olandeză.
    Acum: constat din ce în ce mai mult că oamenii nu îşi iau, puşi faţă în faţă cu tehnologia, doar „faţa de selfie“, ci şi „creierul de selfie“, în sensul că multitudinea de aparate şi de gadgeturi şi de aplicaţii de care ne folosim, creatorii lor şi evangheliştii tehnologici ne induc ideea că toate acestea vor rezolva mai toate problemele omenirii, de la încălzirea globală la spaţiile de locuit în oraşele supraaglomerate.

    Şi nu cred că este aşa; fac parte din categoria celor care spun că nu armele omoară oameni, ci oamenii omoară oameni. La fel, nu tehnologia ne va rezolva problemele, ci noi singuri, dacă o să avem suficientă materie cenuşie în ţeste încât să se declanşeze o reacţie în lanţ a inteligenţei planetare; dacă nu, o să fim nişte maimuţoi care fac pipi pe tastaturi şi batem pagini de text, în speranţa că o să scriem sonete de Shakespeare sau o să compunem ca Beethoven sau o să pictăm ca Rembrandt. Chiar, cum naiba s-au descurcat ăştia fără tehnologie?!

    Ilustrez, desigur, chiar cu capodopera computerului. În general cronicarii au remarcat lipsa de emoţie a tabloului, aşa că eu nu o mai repet; mai bine donau computerul şi tehnologia aceea într-o ţară din Africa.

  • Ea a fost primul programator din lume. Citeşte povestea fiicei celebrului poet Lord Byron

    Augusta Byron, cunoscută acum sub numele mijlociu de Ada, fiica celebrului poet Lordul Byron, avea să devină cunoscută ca fiind primul programator. Ada s-a căsătorit cu William King, care a ajuns conte de Lovelace şi cu care a avut trei copii. Dar ea nu era mulţumită de viaţa casnică şi voia să-şi urmeze pasiunea pentru matematică.

    L-a întâlnit pe inventatorul Charles Babbage, care petrecuse ultimele două decenii născocind aparate de calcul. Iar pe la mijlocul anilor 1830 a început să lucreze la un proiect care-i va ocupa tot restul vieţii: crearea unui computer cu adevărat programabil, capabil să execute secvenţe complexe de calcule: Motorul Analitic.

    Designul lui Babbage anticipa componentele majore ale computerelor moderne: noţiunea unei unităţi centrale de procesare (fabrică, o numise Babbage), a unei memorii cu acces aleatoriu (RAM) şi software-ului care va controla maşina.
    Colaborarea dintre cei doi va duce la unul dintre documentele fondatoare din istoria computerelor.  Un italian scrisese un eseu despre invenţia lui Babbage, Ada, la sugestia unu prieten, a tradus eseul în engleză şi la care a adăugat o serie de note extinse de subsol pe care le-a ataşat lucrării italianului. Aceste note se vor dovedi chiar mai valoroase şi influente decât textul original adnotat. Ele conţineau o serie de seturi de instrucţiuni elementare care puteau fi folosite pentru a realiza calculele Motorului Analitic. Acestea sunt considerate acum primele exemple de software funcţional publicate vreodată, deşi maşinăria care putea rula acest cod nu va fi construită decât abia peste un secol.

    „Multe persoane îşi imaginează că, deoarece motorul oferă rezultatele în limbaj numeric, natura proceselor sale trebuie neapărat să fie aritmetică ori numerică, în loc de algebrică şi analitică. Aceasta este o eroare. Motorul poate aranja cantităţile numerice ca şi cum ar fi litere ori orice alte simboluri generale“, a scris ea.  Mai mult de atât, Ada s-a gândit şi la artă. „Presupunând, de exemplu, că relaţiile fundamentale ale sunetelor în ştiinţa armoniei şi compoziţiei muzicale sunt susceptibile a fi exprimate şi adaptate astfel, motorul ar putea compune piese elaborate şi ştiinţifice de muzică, la orice grad de complexitate ori nivel.“

    Un salt de imaginaţie aproape de neînţeles în mijlocul secolului al XIX-lea.

    Ideea lui Babbage şi notiţele Adei Lovelace erau atât de mult înaintea vremurilor lor, încât nimeni nu a înţeles exact ce făcea maşinăria lui Babbage şi pentru un timp ideile celor doi au fost pierdute în istorie. Majoritatea conceptelor lui Babbage au fost redescoperite 100 de ani mai târziu, în anii 1940, când au fost construite primele computere funcţionale pe bază de electricitate şi tuburi vidate în loc de aburi. Noţiunea unui computer ca unealtă capabilă să producă cultură, pe lângă calcule, nu a devenit populară până în anii 1970.

  • Fii programator!

    Pe coperta revistei tipărite sau în fotografia care însoţeşte textul pe site sunt scrise 15 linii de cod. Reprezintă un program foarte simplu, a cărui singură menire este să găsească cel mai mare divizor comun a două numere. Dacă vreţi să vedeţi exact cum funcţionează programul, tot ce trebuie să faceţi este să recreaţi codul în compilatorul şi executorul online ideone (https://ideone.com/). În fereastra care se deschide, ştergeţi textul iniţial şi copiaţi codul. Apoi apăsaţi „Run“.

    Pentru a afla divizorul comun al altor numere, tot ce trebuie să faceţi este să înlocuiţi numerele de la linia 3 (ex. 44 şi 55) cu altele. Acesta este un exerciţiu simplu prin care încercăm să vă arătăm că programarea nu este magia pe care doar anumiţi oameni sunt capabili să o mânuiască, ci se află la îndemâna fiecăruia care este dispus să înveţe. Dacă, în urma acestui exerciţiu, aţi prins gustul programării, dar nu ştiţi ce limbaj de programare să alegeţi, noi vă recomandăm să urmăriţi graficul pe care vi l-am pregătit. Mai departe depinde doar de voi. Ţineţi cont: programarea devine noul tip de alfabetizare!

    Poate că programarea nu pare acum un subiect la fel de sexy, de la modă ca realitatea virtuală, dar impactul asupra vieţii oamenilor este major. Programarea a devenit o parte esenţială a vieţii cotidiene. Când spunem cod ne gândim doar la jocuri video sau soft pentru calculator, dar codul este prezent peste tot. Cu ajutorul codului avioanele ştiu pe unde să zboare, prin cod sateliţii transmit semnalul către televizoarele noastre, codul este prezent şi în automobile. Sistemele GPS, cuptorul cu microunde, laptopurile, lifturile şi multe alte obiecte din jurul nostru au linii de cod în spate.

    „În ziua de azi programatorii sunt adesea cei ce creează rutinele vieţii noastre de zi cu zi şi ale activităţilor profesionale, ce devin tot mai dependente de tehnologia informaţiei“, spune Răzvan Rughiniş, profesor la Facultatea de Automatică şi Calculatoare a Universităţii Politehnica Bucureşti.

    Înainte să explorăm mai departe programarea, poate ar fi bine să vorbim puţin despre obiectul programării: calculatorul.
    Computerele sunt „creaturi“ simple. Toate funcţionează la fel şi se bazează pe o matematică de clasa a doua. Iei un număr şi îl pui în prima cutie. Iei un al doilea număr şi îl pui în a doua cutie. Între cele două cutii are loc o operaţiune (adunare sau scădere), iar numărul rezultat este pus în prima cutie. Se verifică dacă rezultatul este egal cu zero, iar dacă este egal, atunci trece la următoarea cutie şi urmează un alt set de instrucţiuni şi aşa mai departe.

    Aceleaşi operaţiuni le poate face şi un om, numai că un computer le poate face de miliarde de ori mai rapid.

    Vrei să devii programator? Vezi ce limbaj de programare ar trebui să înveţi prima dată

    Dacă acum câteva zeci de ani calculatoarele cântăreau tone şi se întindeau pe zeci de metri pătraţi, acum poţi pune un computer în buzunar. La fel ca o epidemie, computerele s-au răspândit peste tot şi nimic nu le opreşte: sunt în ceasuri, telefoane mobile, jucării, avioane, aspiratoare, brăţări, camere video, televizoare, maşini şi multe altele.

    Computerele sunt lucruri extraordinare, care pot face lucruri extraordinare, dar nu fără ajutorul omului şi nici fără cod sau programare. Nu sunt forţe atotputernice, deşi poate ar părea aşa, ci au limitări de hardware sau de software.

    A trecut mult timp de la apariţia aşa-zisului prim computer, realizat de Charles Babbage în 1840, iar acum nu ne mai gândim exact cum funcţionează maşina, cum sunt afişate literele pe ecran sau cum e posibilă vizionarea unui film, navigarea pe internet, aceste operaţiuni sunt luate de-a gata. Şi ne mai şi înfuriem când pagina de web nu se încarcă pe cât de repede vrem sau atunci când procesorul munceşte din greu când edităm fotografii în Photoshop.

    V-aţi gândit vreodată exact ce se întâmplă când este apăsată o tastă? Dacă în momentul de faţă apăs X, tastatura sesizează mişcarea mea, primeşte un semnal pe care-l trimite în interiorul computerului, acesta caută să vadă cărei taste îi corespunde semnalul şi afişează pe ecran X. Staţi puţin. Am sărit un pas. Un computer nu ştie ce este litera X. El trebuie să scoată din memorie imaginea lui X dintr-un font, un X ce este compus din linii, linii care sunt trasate în pixeli. Parcă nu mai pare aşa de simplu. Iar aici vorbim despre afişarea unei singure litere pe ecran, nimic mai mult, nimic mai puţin. Cum o fi în cazul unui sistem de operare?

    Calculatorul tratează inputul uman (indiferent că este text, muzică, imagini sau filme) ca pe un set arbitrar de simboluri, în secvenţe. Când vorbeşti cu Siri sau Cortana şi îţi răspund, nu este datorită faptului că programele te înţeleg. Ele doar transformă cuvintele vorbite în text, apoi textul este tradus în simboluri, după care acele simboluri sunt potrivite cu alte simboluri din baza de date de termeni şi produc un răspuns.

    Ea a fost primul programator din lume. Citeşte povestea fiicei celebrului poet Lord Byron

    De la primele computere la tehnologia de azi s-au schimbat multe, însă un lucru a rămas constant – programatorii sunt tipii aceia care fac lucrurile să meargă. Le spun tipi pentru că IT-ul este încă o industrie dominată de bărbaţi, însă tot mai multe femei sunt atrase de programare şi sectorul IT în general. Şi nici nu e greu de înţeles această atracţie.Pe lângă compensaţia financiară generoasă, programatorii au o alură de supereroi în societatea actuală. Numai că aceşti eroi nu se îmbracă în latex şi nici nu-şi trag chiloţii peste pantaloni, ci fac lucrurile care fac lumea să meargă. Din spatele unui calculator.

    „Programatorii devin arhitecţii mediului nostru ambient şi constructorii infrastructurilor pe care ne clădim proiectele. Nu este la fel de fermecător (ca super-eroii – n.r.), poate, dar este real“, este de părere Rughiniş.

  • CGS România deschide al 6-lea sediu în România

    CGS (Computer Generated Solutions), cel mai mare furnizor de soluţii de outsourcing prezent pe piaţa din România îşi continuă extinderea capacităţii de suport în anumite limbi străine europene, deschizând un nou centru de suport în Miercurea Ciuc. Aceasta este cea de-a şasea locaţie CGS din ţară, alături de Bucureşti, Braşov, Sibiu, Târgu-Jiu şi Galaţi. Noua investiţie a venit în contextul creşterii cererii de servicii pe piaţa din Ungaria şi, implicit, a nevoii de angajaţi vorbitori de limba maghiară.

    „Adăugăm în fiecare an în schema de recrutare câteva sute de locuri noi de muncă. Fiecare post nou creează oportunităţi şi pentru oamenii din firmă: avem nevoie de şefi de echipă, manageri, specialişti în training, în IT, în resurse umane”, spune Vladimir Sterescu, Country Manager CGS România.

    Principala condiţie pentru angajare este cunoaşterea la nivel avansat a unei limbi străine, iar avantajul este stăpânirea a cât mai multe. „Ne concentrăm atenţia către candidaţii cu dorinţă de muncă, vârsta nefiind un criteriu. Căutăm absolvenţi de facultate sau cu studii în curs. Ei pot avea sau nu experienţă în domeniu, compania investeşte în pregătirea şi formarea lor. Oferim sesiuni de pregătire şi training intensive: multi dintre managerii CGS România au început cândva în compania noastră pe poziţii de entry-level”, a spus Vladimir Sterescu, Country Manager CGS România.

    Citiţi şi: Antreprenorul care conduce compania vândută americanilor este unul dintre cei mai mari angajatori din România

    Compania americană CGS (Computer Generated Solutions Inc.) este unul dintre cei mai importanţi furnizori de soluţii de outsourcing prezenţi încă din anul 2006 pe piaţa din România. Cei peste 3.000 de angajaţi ai companiei interacţionează zilnic cu clienţi din România, Germania, UK, Spania şi alte ţări europene, precum şi din US sau Canada. Principalele servicii oferite sunt customer care, suport tehnic, help desk, telesales şi alte servicii externalizate. În portofoliul CGS se regăsesc companii în Forbes Top 500, precum şi companii europene de top.

  • Un miliardar rus caută NEMURIREA prin încărcarea creierul său într-un calculator

    Prin iniţiativa lui, Dmitri Itskov vrea să facă posibilă, în următoarele trei decenii, viaţa asemeni unui “avatar” holografic nemuritor.

    Omul de afaceri rus şi-a făcut un scop din a rămâne în viaţă pentru totdeauna prin încărcarea creierul său pe un calculator.

    Dmitri Itskov are 35 de ani şi a creat fundaţia Iniţiativa 2045, o organizaţie care lucrează cu o reţea de oameni de ştiinţă pentru a dezvolta “nemurirea cibernetică” în următoarele câteva decenii.

    Itskov recunoaşte faptul că fără o astfel de tehnologie este destul de probabil ca el să fie mort până în 2050. Cu toate acestea, prin perfecţionarea cartografierii creierului uman şi transferului conştiinţei într-un computer, el ar putea “trăi” mult mai mult, sub forma unui calculator sau, după un transplantat, într-un corp de robot umanoid sau ca o hologramă.

    Cititi mai multe pe www.descopera.ro

  • „Vor trece zeci de ani până când un computer va învinge omul la acest joc”. Cât este scorul în meciul dintre un program creat de Google şi campionul mondial la Go

    Este AlphaGo de neoprit? Cu siguranţă aşa pare, după ce inteligenţa artificială creată de Google l-a ”zdrobit” pe cel mai bun jucător pe care îl poate oferi omenirea la cel mai complex board game creat vreodată de om: Go. Omul nu a fost nici măcar aproape de a învinge calculatorul, scrie revista de ştiinţă New Scientist.

    După înfrângerea istorică de ieri, când campionul mondial la Go a fost învins de un program de calculator creat de Google, în meciul doi lucrurile păreau să meargă în favoarea jucătorului Lee Sedol. În scurt timp însă, totul s-a întors împotriva sa. AlphaGo a preluat cu o ”mână de fier” controlul asupra jocului printr-o serie de mutări incisive şi total neortodoxe, pe care Lee nici nu a putut să le anticipeze.

    Spre finalul jocului doi, software-ul a părut că şi-a abandonat pentru o secundă natura rece şi calculată şi că ar fi comis o greşeală, care i-a permis lui Lee să cucerească câteva puncte. Totuşi, speranţa era falsă: AlphaGo nu era interesat de pierderile suferite, ci mai degrabă de mutările care îi maximizau şansele de câştig, indiferent cât de scump l-ar fi costat. Scorul a ajuns la 2-0 pentru inteligenţa artificială, într-un joc ce va avea cinci runde.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Iată cum se trimitea un e-mail în 1984 -VIDEO

    În 1984 un computer personal era un lux pe care foarte puţini oameni şi-l permiteau. Însă, cei care aveau unul şi deţineau şi un modem, puteau trimite e-mailuri. Procesul era unul destul de anevoios şi nu se compară cu modul facil în care trimitem mesaje electronice astăzi, scrie Go4IT.

    Televiziunea britanică Thames Television a publicat un clip din emisiunea „Database” de la jumătatea anilor ’80 în care este detaliată, printre altele, procedura de trimitere a unui e-mail.