BusinessMagazin

Tag: casa

  • Care sunt cele mai la modă tendinţe de amenajare, potrivit fondatoarelor Lemon Interior Design


    O lumină ambientală concentrată pe zona de lucru, pe zona în care se serveşte masa sau unde se stă la discuţii când se pune un proiect la cale, precum şi o separare a spaţiului fără ajutorul pereţilor, doar prin lumină şi diferenţe de niveluri ale mobilei sunt câteva dintre elementele care caracterizează biroul studioului de arhitectură Lemon Interior Design. „Este un spaţiu care oferă atât intimitate, dar şi senzaţia că nu eşti izolat. Am vrut să fie un spaţiu lucrativ în care toţi să ne vedem, am vrut să fie un spaţiu elegant, ca şi abordările noastre în ceea ce priveşte designul, să fie un spaţiu plin de căldură, să ai o senzaţie bună când intri în el, fără să fie ostentativ”, descriu surorile Elena Oancea şi Cristina Căpitanu, completându-se, filosofia biroului lor, unde ne-am întâlnit pentru a discuta „ce se poartă” în materie de design interior.
    Departe de a sugera liniile de design „în tendinţe”, ele spun că acestea trebuie să poarte în ADN personalitatea proprietarului sau identitatea unui brand, dacă vorbim despre segmentul office, unde Lemon Interior Design a intrat în luna aprilie. Astfel, dacă iniţial discutau doar cu proprietarii locuinţelor pe care le amenajau şi dezvoltau proiecte după chipul şi asemănarea acestora, acum cele două surori-antreprenoare trebuie să desluşească şi personalităţile companiilor. Totuşi, în ambele situaţii, spun ele, e greu de vorbit despre tendinţe. „Noi tot timpul am spus şi spunem: contează momentul din viaţa clientului, fiindcă ceea ce îi place astăzi, poate mâine nu îi va mai plăcea, şi atunci folosim tendinţele doar ca accente în amenajările pe care le folosim”, spune Cristina Căpitanu.
    În rest, explică Elena Oancea, folosesc mai ales produse atemporale, cu linii care oarecum nu se demodează, culori calde, de pământ, folosesc şi destul de multe materiale naturale, cum sunt lemnul, marmura, care se regăseşte mult în amenajările lor şi în zona de birouri. Din rândul elementelor „la modă”, Elena Oancea menţionează însă elementele aurii, lemnul afumat şi multă piatră. 
    „S-a renunţat la acest trend industrial, în sfârşit oamenii de la noi din ţară au început să înţeleagă că nu este OK ca ceea ce vezi în toate barurile şi restaurantele să ai şi acasă. Industrialul rămâne foarte la modă, dar în locurile publice; casa este un loc unde te simţi bine, te relaxezi, trebuie să sugereze căldură”, spune Cristina Căpitanu. De asemenea, observă Oancea, natura este din ce în ce mai prezentă în amenajări, tiparele care te duc cu gândul la natură sunt la modă şi în Europa, dar şi în România. De asemenea, „în Europa şi în România există stilul acesta în care sunt combinate elemente din trecut cu cele din prezent, nu mai există limite de design, clasicul se îmbină cu modernul şi cu minimalismul, ceva foarte glam poate fi combinat cu un stil puţin industrial – este cumva o definiţie a stilului eclectic, nu mai suntem în timpurile în care totul este foarte definit – toate se întrepătrund”, adaugă Cristina Căpitanu.
    În ceea ce priveşte zona de office, aceasta începe din ce în ce mai mult să se apropie de atmosfera de acasă şi devine mai călduroasă, mai relaxantă: „Se întrepătrunde viaţa personală şi din timpul liber cu cea de muncă – atunci aceste limite încep să dispară şi să se întrepătrundă”.
    De altfel, povesteşte Elena Oancea, aşa le-a venit şi lor ideea să intre pe zona amenajărilor de birouri. „Am observat tendinţa aceasta din ce în ce mai mare în Europa, în America, peste tot în lume, ca zona de birouri să nu mai fie atât de comercială, rece, sterilă, să devină mai personală – un loc în care interacţionezi mai bine şi cu ceilalţi membri ai comunităţii în care tu lucrezi şi nu doar un locuşor rece, gri, cu pereţi albi. Atunci, ne-am gândit că poate implicarea noastră din rezidenţial îşi va găsi un loc bine definit şi în zona de birouri.”
    Cristina Căpitanu subliniază şi ea că pe piaţa de office există această tendinţă de a face spaţiile mult mai confortabile, mai prietenoase. „Eu cred că tendinţa este ca toţi cei care lucrează să aibă două familii: una a lor şi una la birou, să vii cu plăcere şi să te simţi printre prieteni când vii la muncă, nu ca fiecare să fie în pătrăţica lui”, crede şi Cristina Căpitanu. Elena Oancea observă de altfel că şi companiile mari pun din ce în ce mai mult preţ pe spaţiul de lucru, mizând pe acesta pentru a-i atrage pe angajaţi într-o piaţă a muncii din ce în ce mai competitivă.
    Din luna aprilie a anului curent, de când a intrat pe segmentul amenajărilor de birouri, Lemon Interior Design a lucrat la un proiect de 3.000 de metri pătraţi, dar şi la alte câteva mai mici, de câteva sute de metri pătraţi pe care le vor finaliza până la sfârşitul anului, astfel că apreciază că vor încheia 2019 cu o cifră de afaceri de 1 milion de euro.

     


    Clienţii de pe acest segment sunt deopotrivă multinaţionale, cât şi companii locale. „De obicei, multinaţionalele care o pornesc pe drumul acesta al amenajărilor apelează la companii cu istoric în piaţă. Recunosc că, spre uimirea şi marea noastre bucurie, am fost şi noi solicitaţi să ne prezentăm la pitch-uri, la care ni s-a spus că suntem pe lista scurtă a unor proiecte destul de mari, care sperăm să se concretizeze la anul”.
    „Aducem acest concept nou; înţelegem foarte bine cerinţa nouă de a face birourile mai apropiate de atmosfera de acasă, faţă de alte companii cu care au lucrat în care totul era standardizat, astfel cred că avem o şansă destul de mare să acaparăm o bună parte din piaţă”, spune Elena Oancea referindu-se la modul în care se diferenţiază pe piaţa amenajărilor de birouri.
    În prezent, lucrează la finalizarea proiectului One North Gate, despre care spun că, deşi trebuia terminat în câteva luni, vor reuşi să îl finalizeze în două luni şi jumătate.
    În ceea ce priveşte preţurile pentru amenajare, cele două surori spun că variază foarte mult, standardul de piaţă pe segmentul office fiind, în situaţia unei amenajări de bază, la aproximativ 250 de euro/mp.
    Când vine vorba despre spaţiile de locuit, pe care Lemon Interior Design s-a concentrat, de la începutul businessului, aprilie, şi până în prezent, au amenajat 7 penthouse-uri, cu între 350 şi 1.000 de metri pătraţi fiecare, la care s-au adăugat alte câteva zeci de apartamente doar anul trecut. Au făcut proiecte şi în Viena şi spun că sunt în discuţii să realizeze unele şi în Spania, Paris şi chiar şi Dubai. Cristina Căpitanu spune că clienţii din această zonă cunosc deja brandul lor şi au început să le urmărească, inclusiv pe reţelele sociale: „Dacă faci bine ce faci şi eşti serios şi îţi vezi de treaba ta, până la urmă, în timp, munca ta este recompensată”, crede Cristina Căpitanu. Odată cu creşterea businessului Lemon Interior Design, au crescut şi cunoştinţele clienţilor în materie de amenajare: „Spre deosebire de anul 2007, când conceptul de design interior era aproape inexistent, deja lumea a înţeles că este o meserie pe care trebuie să o facă o persoană specializată în acest domeniu şi apelează din ce în ce mai mulţi la un designer de interior; este ca atunci când te duci la doctor, nu iei pastile după capul tău, te duci la doctor că el are specializarea în direcţia aceasta, se informează, caută, verifică, îşi face temele”. Cele două surori se feresc de recomandări şi în situaţia amenajărilor de locuinţe, fiindcă „scopul nostru este să îi arătăm clientului ceva frumos pe stilul lui, cum îşi doreşte”, spune Cristina Căpitanu. Totul pleacă de la discuţia cu acesta: „Punctul de pornire este să cunoaştem clientul, să cunoaştem ceea ce îşi doreşte el de la acea casă, care este funcţionalitatea spaţiului, care este componenţa familiei, să ne dăm seama, pe lângă ce ne povesteşte el, care este de fapt stilul pe care ar trebui să îl abordăm”, explică Elena Oancea. Poate să fie vorba despre un client care spune că vrea un stil modern în toată casa şi descoperă, din discuţia cu el, că acel stil nu îl reprezintă.
    Cristina Căpitanu precizează că primul lucru la care trebuie să fie atente în discuţia cu clientul se referă la funcţionalitate: „Ce îşi doreşte, câte dormitoare, dacă iau masa împreună sau nu – de la funcţionalitate trebuie să porneşti în amenajarea unei locuinţe, apoi ajungi la discuţii despre cum combinăm acele proiecte, despre cum le facem să arate bine şi să ajungem la spaţiul pe care şi-l doresc”. Deseori, rolul designerului interior împrumută şi din înţelegerea unui psiholog: „Activitatea noastră are o componentă psihologică destul de mare, pentru că nu este uşor să ghiceşti ceea ce nu îţi spune clientul; de multe ori, nici ei nu ştiu sau poate sunt două caractere diferite, soţ – soţie, şi cumva trebuie să vii şi să combini tot ce este în casă astfel încât să se regăsească gusturile amândurora şi să se întrepătrundă astfel încât, până la urmă, amândoi să convieţuiască într-o casă care e pe placul amândurora”, explică şi Elena Oancea. 
    „La partea de concept, noi putem să ne dăm seama şi dintr-o imagine ce le place clienţilor. Practica este definitorie – altfel nu am fi ajuns aici – este mama tuturor învăţăturilor”, punctează Cristina Căpitanu. Apoi, ordinea firească a unei amenajări, spune ea, este funcţionalitatea, realizarea conceptului, apoi execuţia şi punerea în practică.

     


    Conceptul de „less is more“ este valabil şi în situaţia amenajărilor interioare, precizează şi Elena Oancea: „Cumpăraţi-vă mai puţine lucruri, de calitate, în care să vă regăsiţi, să vă simţiţi bine – important este nu să ceri ceva strălucitor şi să nu îţi placă sau să ceri ceva normal şi tu să vrei ceva strălucitor: este important să ştii ce vrei, ce îţi place, asta este cel mai important”.
    Cum arată însă locuinţele celor două surori? „Sunt ambele spaţii contemporane, cu accente glam, lumini arhitecturale, au şi accente clasice – sunt case confortabile, nu case muzeu, sunt case confortabile, în care şi prietenii noştri dacă ar veni, s-ar simţi tot la fel de confortabil ca şi noi, te îmbie să îţi petreci timpul cu familia, cu prietenii, nu sunt case în care nu îţi vine să te atingi de nimic.” De altfel, ele spun clienţilor care îşi doresc „case muzeu” că, dacă o casă nu este practică, nu te simţi confortabil în ea şi eşti permanent stresat că se strică, „atunci înseamnă că nu ne-am făcut treaba”.
    Orientarea din ce în ce mai mare a clienţilor spre spaţii confortabile, apropiate de mediul familial, chiar şi atunci când este vorba despre birouri, se potriveşte mănuşă surorilor din spatele afacerii Lemon Interior Design. „Deşi suntem foarte diferite ca structură, în acelaşi timp suntem şi foarte complementare, ne uităm una la cealaltă şi ştim ce vrem să spunem”, descrie Elena Oancea munca alături de sora sa. Originare din Bacău, au venit în Bucureşti la facultate şi s-a ivit oportunitatea de a cumpăra businessul care, la început, se axa pe retailul cu decoraţiuni şi mic mobilier. „Nu am făcut asta fiindcă a venit peste noapte ideea – au venit clienţii, ne-au cerut sfatul, ni s-a părut că este un domeniu foarte interesant şi frumos”, povesteşte Elena Oancea despre începuturile afacerii. Spun că în copilărie, de pildă, şi chiar şi în facultate, când s-au orientat pe discipline diferite, nu se gândeau că vor ajunge într-un astfel de business: „Nu ne imaginam în copilărie că vom ajunge aici, aveam un recamier, cu două birouri masive, cu dulapuri care ne picau în cap, cu afişe cu Melrose Place şi abţibilduri puse pe mobilă. Erau lipite pe toate dulapurile”, îşi amintesc ele, glumind. „Am pornit de jos, perseverenţa, determinarea şi munca bat orice. Probabil trebuie să ai şi un fler pentru aşa ceva, dar dacă nu e în combinaţie cu celelalte, degeaba ai flerul”, spune Cristina Căpitanu. 
    Şi în ceea ce priveşte rezidenţialul sfaturile lor sunt foarte personale: „Ce putem să le transmitem clienţilor este să se informeze, să încerce să descopere ce le place”. Referindu-se la sărbătorile care se apropie, de asemenea, îi sfătuiesc pe clienţi ca fiecare să amenajeze în funcţie de personalitatea sa: „Fiecare îşi trăieşte clipele acestea cum este el clădit – nu există o regulă pentru toată lumea, pe alb sau roşu”.
    „Cunoaşte-te pe tine însuţi, acesta este cel mai important sfat pe care noi îl dăm”, concluzionează ele, aceasta fiind regula principală şi când vine vorba despre designul interior.

    Carte de vizită
    –
    Lemon Interior Design

    Înfiinţat în 2004 de surorile Cristina Căpitanu şi Elena Oancea, businessul Lemon Interior Design s-a axat pe furnizarea de servicii integrate de design şi management al amenajărilor interioare. Printre cele mai cunoscute proiecte pe care cele două surori le-au gândit şi implementat se numără lobbyurile unor clădiri rezidenţiale cunoscute din Bucureşti, precum One Herăstrău Park sau One Charles de Gaulle, dar şi o serie de apartamente şi penthouse-uri. Anul acesta, Lemon Interior Design a anunţat şi lansarea diviziei office, axată pe soluţii complete de proiectare, design şi implementare pentru configurarea spaţiilor de birouri, într-un mod personalizat. În 2018, businessul a avut o cifră de afaceri de aproximativ 3,5 milioane de euro, iar creşterea businessului s-a tradus atât în mărirea echipei (14 angajaţi), cât şi în dezvoltarea diviziei office şi diversificarea portofoliului. Previziunile fondatoarelor Lemon Interior Design sunt optimiste şi pentru anul în curs, cu o ţintă pentru cifra de afaceri la final de an (pentru ambele divizii, rezidenţial şi office) cuprinsă între 4,5 şi 5 milioane de euro. 

    TENDINŢE ÎN DESIGN INTERIOR
    –
    LA BIROU ŞI ACASĂ

    1. Contează momentul din viaţa persoanei sau a unei companii care face o amenajare, fiindcă „ceea ce îţi place astăzi poate mâine nu îţi va mai plăcea”.
    2. Punctul de pornire: cunoaşte-te pe tine astfel încât să ştii ce stil trebuie să abordezi.
    3. Funcţionalitatea spaţiului trebuie decisă înainte de realizarea conceptului.
    4. S-a renunţat la trendul industrial, oamenii preferă să îl regăsească în retail şi HoReCa, nu la birou sau acasă.
    5. În Europa şi în România se mizează pe combinaţia între elemente din trecut şi cele din prezent, nu mai există limite de design, clasicul se îmbină cu modernul şi cu minimalismul.
    6. Natura este din ce în ce mai prezentă în stilurile de amenajare.
    7. Zona de birouri iese dintr-un stil rece, steril şi se îndreaptă către unul personal, mai călduros, apropiat de stilul unei locuinţe.
    8. „Less is more”: cumpăraţi-vă mai puţine lucruri, de calitate, în care să vă regăsiţi, să vă simţiţi bine.

  • Cum a ajuns un oraş cu o istorie întunecată să devină casa sărbătorilor de Crăciun

    Atunci când zăpada îl transformă într-un peisaj de vis, oraşul Roveniemi atrage vizitatori din toate colţurile lumii, în principal pentru că este cunoscut drept capitala Laponiei şi casă pentru Moş Crăciun.

    Cu toate că luna decembrie e una festivă pentru Roveniemi, acesta este un loc cu o istorie întunecată, scriu cei de la CNN.

    Povestea trecerii de la un loc marcat de conflicte la destinaţia veselă de astăzi stă mărturie spiritului extraordinar al unui oraş aflat, la propriu, la marginea lumii.

    Roveniemi era, cândva, doar o grupare de sate de lângă cercul Arctic unde câţiva localnici trăiau din agricultură şi din creşterea renilor, singurii lor “prieteni”. Cu toate acestea, la momentul începerii celui de-al doilea război mondial, Roveniemi devenise un punct de atracţie în goana după aur şi un hub de transport ce conecta Rusia de Europa.

    Acesta a fost motivul pentru care trupele germane au distrus aproape în întregime oraşul atunci când au atacat Finlanda. Casele de lemn, şcolile şi bisericile au fost arse, doar 10% din oraş rămânând în picioare.

    După încheierea războiului, Alvar Aalto, unul dintre marii arhitecţi finlandezi, a primit sarcina de a reconstrui oraşul.

    Inspirat de natură şi viaţa sălbatică a Finlandei, Aalto a luat ca model cel mai iubit animal finlandez; văzut de la înălţime, oraşul modern are forma unui ren.

    În 1950, în timpul procesului de reconstrucţie, Roveniemi a primit o vizită neaşteptată: Prima Doamnă a Statelor Unite, Eleanor Roosevelt, a venit să îşi arate susţinerea faţă de localnici. A fost un moment de cotitură pentru localitate, care a devenit repede cunoscută în lume drept “Casa lui Moş Crăciun”.

    La scurt timp a fost inaugurat Oficiul Poştal al lui Moş Crăciun, unde se primesc anual sute de mii de scrisori de la copii şi nu numai.

    Sursă foto: visitromaniemi.fi

  • Povestea omului străzii care a devenit milionar iar acum angajează in compania lui doar oameni fără adăpost şi persoane cu nevoi speciale

    Drew Goodall şi-a dorit dintotdeauna să devină actor. După ce a studiat actoria, la vârsta de 20 de ani a reuşit să obţină roluri secundare în filme precum Snatch şi About a boy, unde a întâlnit actori precum Brad Pitt şi Hugh Grant. Cu toate acestea, o critică despre modul în care juca avea să-i schimbe viaţa decisiv.

    Devastat, Goodall a renunţat la actorie şi, deoarece nu mai avea niciun venit, lucrurile au început să se înrăutăţească şi în scurt timp a rămas fără niciun ban. Nu a vrut să le spună însă părinţilor despre situaţia sa şi să se întoarcă în casa familiei sale, deoarece a perceput acest lucru ca pe o înfrângere.

    Nemaiavând bani să îşi plătească chiria, proprietarul său l-a dat afară din casă, aşa că Drew a ajuns să trăiască pe străzi. De multe ori, a fost bătut de persoane bete sau de alţi oameni ai străzii, şi dormea de obicei în cutii de carton. A fost cea mai grea perioadă a vieţii sale – era falit şi în depresie.

    Cu toate acestea, viaţa lui s-a schimbat când i-a venit idea de a  lustrui pantofii oamenilor pentru a face câţiva bani. Trebuia să fie atent, ca poliţia să nu îl prindă. După şase luni de lustruire a pantofilor pe marginea şoselei, unul dintre clienţii săi obişnuiţi i-a spus că ar putea să facă acelaşi lucru într-o clădire de birouri.

    Odată ce Goodall a făcut mai mulţi bani, a decis să înfiinţeze propria companie, numită „Sunshine Shoeshine”. Astăzi colaborează cu companii importante din Londra, ale căror directori consideră că e foarte important ca pantofii lor să fie lustruiţi.

    Drew câştigă peste 250.000 de euro pe an şi oferă cele mai multe dintre aceste fonduri fundaţiilor pentru caritate. Celălalt lucru care îl face mândru este că nu a uitat niciodată prin ce a trecut înainte de a deveni om de afaceri.

    Cititi mai multe pe www.businessmagazin.ro

  • Linie de producţie semi-automatizată pentru panouri prefabricate cu structură din cadre de lemn şi izolaţie din paie

    Descrierea inovaţiei:
    Pentru ca prefabricatele din lemn să poată fi folosite eficient la construcţia unei case, trebuie să ajungă la o calitate ridicată standardizată, deci să menţină o constantă raportată la întreaga producţie, spun reprezentanţii producătorului de case pasive Biobuilds. Compania a proiectat şi implementat o linie de producţie pentru case pasive cu acest tip de panouri prefabricate, la un grad de automatizare care, conform studiilor interne realizate, nu a fost atins până acum în lume.

    Cadrele de lemn sunt realizate automatizat, cu roboţi. Paiele trec în procesul de presare în cadre, la o densitate uniformă de 105 kg/mc. Tunderea baloţilor are un nivel de automatizare care asigură planeitatea pe ambele feţe ale panourilor, acestea putând fi placate în mod ermetic în procesul de fabricare. Astfel, creşte factorul de protecţie la umiditate, dar şi faţă de dăunătorii uzuali ai paielor. Modul de lucru este gândit ca o celulă completă: toate departamentele implicate, de la arhitectură la şantier, au un flux de lucru eficient.

    Elementul de noutate:
    Fabrica Biobuilds  este prima din lume care produce acest tip de panouri la gabarite de pereţi, cu lungime maximă 12 metri, realizate printr-un proces semi-automatizat. Acesta implică mai multe categorii de operaţiuni şi este gândită integral de echipa Biobuilds. Factorul uman este programat să intervină mai puţin, conlucrând cu procesele automatizate. La sfârşitul ciclului de fabricare, panoul, închis şi compact, devine parte integrantă dintr-un perete, care va fi montat direct pe şantier, semi-finisat. 

    Efectele inovaţiei:
    Eficienţa energetică pasivă este întâmpinată de surse de energie regenerabilă şi sisteme de instalaţii eficiente, astfel încât costurile de încălzire şi răcire se reduc cu până la 95% pe an, investiţia iniţială mai mare fiind amortizată în timp. Pe lângă standardul de casă pasivă, aceste case întrunesc principii pentru creşterea sănătăţii aerului interior de până la 5 ori mai mult decât aerul exterior, în acelaşi timp având o amprentă de carbon a construcţiei şi utilizării apropiată de zero. În contextul încălzirii globale şi al unui sector de construcţii responsabil cu aproximativ 40% din emisiile globale de carbon, acest lucru are un impact major asupra protejării mediului natural. Automatizarea aduce o calitate incomparabil mai bună faţă de orice operaţiune făcută manual. Nivelul ridicat de prefinisare permite o calitate sporită a execuţiei de pe şantier şi o rapiditate de montare a panourilor de două-trei zile, realizarea casei la stadiul semifinisat fiind posibilă în maximum o lună de la finalizarea fundaţiei. 

  • Povestea creatorului de modă care le-a îmbrăcat pe Grace Kelly, Ava Gardner, Audrey Hepburn şi Jackie Kennedy

    Cristóbal Balenciaga Eizaguirre s-a născut pe 21 ianuarie 1895 în Getaria, o provincie din Ţara Bascilor, Spania, într-o familie simplă; tatăl său, care a murit pe când Balenciaga avea o vârstă fragedă, era pescar, iar mama sa, croitoreasă. Încă din copilărie, în loc să meargă la joacă alături de alţi copii,  designerul prefera să o ajute pe mama sa, dar şi să înveţe tainele croitoriei.

    La vârsta de 12 ani, el s-a angajat ca ucenic în atelierul unui croitor. Ulterior, în adolescenţă, a fost descoperit de marchiza de Casa Torres, care nu doar că a devenit clienta sa, ci, vrând să îl ajute, l-a trimis la Madrid pentru a urma un curs de specialitate. În 1919 tânărul designer şi-a deschis un butic în San Sebastián, pe care l-a extins ulterior cu alte două locaţii în Madrid şi Barcelona. Familia regală spaniolă şi alţi aristocraţi din ţară au început să îi poarte creaţiile, însă când războiul civil spaniol l-a forţat să îşi închidă magazinele, Balenciaga a decis să se mute la Paris, unde şi-a deschis o casă de modă couture pe Avenue George V, în august 1937. Cu toate acestea, abia după încheierea războiului creaţiile sale au devenit cu adevărat cunoscute. În 1960 el a realizat rochia de mireasă a Fabiolei de Mora y Aragón, la nunta acesteia cu regele Baudouin I al Belgiei. Regina şi-a donat ulterior rochia de mireasă fundaţiei Cristóbal Balenciaga.

    El a predat, de asemenea, cursuri de design vestimentar, inspirând alţi designeri, printre care Oscar de la Renta, André Courrèges, Emanuel Ungaro, Mila Schön şi Hubert de Givenchy.

    Cele mai faimoase cliente ale sale au fost Mona von Bismarck, Grace Kelly, Ava Gardner, Audrey Hepburn şi Jackie Kennedy. La 74 de ani, după ce a lucrat la Paris timp de trei decenii, designerul a decis să se retragă şi şi-a închis casele de modă din Paris, Barcelona şi Madrid. Balenciaga a murit pe 23 martie 1972 în Xàbia, Spania. Creaţiile sale au fost considerate adevărate opere de haute couture în anii 1950 şi 1960. Christian Dior l-a numit „un maestru pentru noi toţi”, iar Coco Chanel, „singurul couturier în adevăratul sens al cuvântului”, afirmând, în completare, că „ceilalţi sunt simpli designeri de modă”. La moartea sa, evenimentul a fost relatat de revista Women’s Wear Daily sub titul „The King is Dead” („Regele a murit”).

    În 1986, Jacques Bogart SA a cumpărat drepturile de producţie ale Balenciaga. Pe 7 iunie 2011, în oraşul natal al designerului a fost inaugurat Muzeul Balenciaga, în prezenţa lui Hubert de Givenchy, preşedintele onorific al Fundaţiei Balenciaga. Muzeul are o colecţie de peste 1.200 de piese create de artist. În prezent, casa de modă este deţinută de grupul francez Kering SA. şi are o echipă de peste 1.300 de angajaţi.

  • Un brancardier din Gorj se spală la lighean, după ce un vecin „deranjat de design” a tăiat ţevile de apă

    Nicolae Sandu, un brancardier de la spitalul din oraşul Târgu-Cărbuneşti, spune că se spală la lighean din octombrie, după ce vecinul său de la parter a tăiat ţevile de apă din baia sa. Dacă s-ar spăla la duş, brancardierul l-ar inunda pe vecin.

    Brancardierul a declarat, pentru MEDIAFAX, că la un moment dat s-a trezit cu vecinul de la parter peste el: „zicea că îl inund. Ştiindu-mă nevinovat, m-am dus să văd despre ce e vorba. A început cu injurii. Mi-a permis accesul în apartament şi m-am uitat. În baie am constatat lipsa celor două ţevi, pe care le ştiam că le avea, pentru că mai fusesem în 2015 la el. Am constatat că ţevile erau retezate şi i-am reproşat cum a putut să taie ţevile. Zicea că nu-i trebuie aşa ceva prin casă, că îl deranjează ca design şi că l-am inundat tot timpul. Deşi eu nu locuisem acolo, am document de la Aparegio că din aprilie 2017 până în prezent eu nu am folosit apa, deci este o minciună. Oricum, el nu avea voie să taie ţevile. Ce design, domnule? Am întrebat. Ai galerie de artă? Spune că le-a tăiat că nu îi plăceau, din punct de vedere estetic. Ba că sunt degradate, nici el nu ştie sigur”.

    Din ziua în care vecinul i-a reproşat că l-a inundat, brancardierul s-a spălat doar la lighean.

    „Trăim în secolul 19 spre 20, nu trăim în secolul 21, din păcate. Mă spăl la lighean, pentru că vreau să aplanez conflictul cu el, pentru că, dacă mă spăl în capul lui, cum au zis prieteni, colegi, să îi curgă apa în apartament, vine, mă deranjează, mă înjură, cum m-a înjurat atunci, deşi eram nevinovat, nu aveam de unde să ştiu eu ce se întâmplă în apartamentul lui, pentru că le retezase. Ca să aplanez conflictul, să nu am balamuc, stau şi rabd şi aştept ca autorităţile să-şi facă datoria, ceea ce nu se întâmplă, de atâta şi atâta timp”, a spus Nicolae Sandu.

    Acesta susţine că a depus sesizări la mai multe instituţii, dintre care două au fost la primărie. Pe 11 noiembrie, a primit un răspuns oficial în care se precizează că o comisie a mers la apartementul celui reclamat şi a constatat că ţevile de preluare a apelor uzate au fost tăiate, pe motiv că îi este inundată locuinţa.

    Mai mult, bărbatul care a tăiat ţevile a fost înştiinţat să ajungă cât mai urgent la un acord pentru reparaţii.

    Bărbatul a sesizat şi Inspectoratul de Stat în Construcţii. O echipă din cadrul instituţiei a mers, miercuri, la faţa locului, însă cel reclamat a spus că nu mai este el proprietarul locuinţei.

    „Autorităţile nu mişcă un deget, absolut. Îmi zâmbesc în faţă, întorc spatele. Pe mine mă interesează să am condiţii minime civilizate în casa mea, care ţin de igiena personală”, a mai declarat Nicolae Sandu.

    Acesta a spus că i-a propus vecinului său, pentru a rezolva problema, să aducă un instalator pe care să îl plătească el, pentru a monta din nou ţevile, însă a fost refuzat, tot pentru că „l-ar încurca la design”.

  • Cine sunt „ăştia”: Povestea tinerei din România care lucrează la descifrarea misterelor Universului. A plecat din Covasna, iar acum lucrează într-o echipă internaţională de cercetători

    Cătălina Oana Curceanu s-a născut la Braşov, a locuit apoi în copilărie în Covasna, iar liceul şi facultatea le-a terminat la Bucureşti – la Măgurele mai exact – unde a studiat Fizica şi unde a absolvit ca şef de promoţie.

    În urmă cu circa trei decenii a plecat cu o bursă în Italia, unde locuieşte şi astăzi şi unde este prim-cercetător la Institutul Naţional de Fizică Nucleară de lângă Roma. Tot aici, conduce de câţiva ani un grup de cercetare care efectuează experimente în fizica nucleară şi cuantică.

    Din grupul pe care-l conduc fac parte 20 de persoane – cercetători, ingineri, doctoranzi. Nu coordonez un business propriu-zis, ci proiecte fundamentale de cercetare cu o valoare vizibilă – adică aparatele pe care le construim şi folosim – de milioane de euro”, spune cercetătorul român. Însă valoarea reală a ceea ce fac Cătălina Oana Curceanu şi echipa sa este mult mai mare, ţinând cont de faptul că tehnologiile şi metodele pe care le inventează pentru a descoperi cum funcţionează universul ar putea produce în viitor noi tehnologii care ar avea o valoare de business de zeci sau chiar sute de milioane de euro, după cum precizează chiar ea.

    Cum a ajuns Cătălina Oana Curceanu să studieze şi să încerce să înţeleagă universul? E o poveste care începe în copilărie, povesteşte ea.
    „M-am născut la Braşov, însă părinţii s-au mutat când aveam doar câteva luni la Sfântu Gheorghe (judeţul Covasna).” A studiat până în clasa a VIII-a la Sfântu Gheorghe, la actualul Colegiu Naţional  „Mihai Viteazu”, după care liceul l-a făcut la Măgurele, lângă Bucureşti, „la excepţionalul Liceu de Matematică şi Fizică nr. 4 – faimos în toată România întrucât pregătea intens copii din toată ţara în fizică şi matematică de vârf”. Ulterior a studiat fizica la facultatea de la Măgurele, absolvind în 1989 ca şef de promoţie, cu specializarea în fizică nucleară şi fizica particulelor elementare.

    „În 1991 am venit cu o bursă de studiu la institutul de fizică de la Frascati, cel mai mare institut de cercetare italian în fizică nucleară, Laboratori Nazionali di Frascati dell’Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (LNF-INFN), în cadrul unui grup care efectua un experiment, OBELIX, la CERN-Geneva.” În acest experiment şi-a realizat teza de doctorat. Între timp, după mai multe concursuri, a ajuns prim-cercetător la LNF-INFN, unde de câţiva ani conduce un grup de cercetare care efectuează experimente în fizică nucleară şi cuantică.

    „Am plecat din ţară în 1991, cu o bursă de studiu în Italia, întrucât mi s-a oferit această posibilitate. Mai mult, în cadrul ştiinţei nu există bariere – întreaga lume este «casa ta».”
    A început cu experimente de fizică nucleară la CERN (Geneva), după care a propus ea însăşi experimente la acceleratorul DAFNE de la Frascati, la laboratorul subteran de la Gran Sasso şi în Japonia, la KEK şi J-PARC.

    „Mi-am făcut propriul grup de cercetare şi am mai multe proiecte finanţate de ministere din Italia, proiecte europene şi internaţionale, în special în cadrul fizicii nucleare şi cuantice.”
    Ţine să precizeze că în cercetarea de vârf, în special în fizică, este absolut normal să pleci din propria ţară, oricare ar fi aceasta. „Am în grupul meu tineri din toată lumea, care lucrează cot la cot pentru a descoperi misterele universului. Faţă de univers, Terra este oricum extrem de mică şi noi, cercetătorii, ne simţim oriunde acasă.”

    Cum arată o zi obişnuită pentru un om care caută să descifreze o serie de secrete care au fascinat dintotdeauna omenirea? Răspunsul e simplu. Nu există o zi obişnuită. „Fiecare zi este altfel întrucât în fiecare zi facem ceva în plus faţă de ieri: o nouă descoperire (mai rar) sau o nouă bucăţică pentru aparatul pe care-l construim pentru a măsura ceva ce nimeni nu a reuşit s-o facă până acum; un nou proces al quarcilor, o nouă proprietate cuantică.”

    Cătălina Oana Curceanu are mai multe proiecte finanţate de statul italian sau de diferite instituţii – StrangeMatter, finanţat de MAECI; SICURA, finanţat de Regione Lazio şi, evident, proiecte finanţate de INFN (institutul pentru care lucrează ca prim-cercetător) –, de Europa şi de instituţii internaţionale (FQXi). „Îmi petrec parte din timp cu procedurile necesare pentru a duce mai departe aceste proiecte, dar şi propun altele pentru viitor.”
    Ceea ce face cercetătoarea româncă împreună cu grupul său sunt proiecte care studiază lumea quarcilor „stranii” la acceleratoarele DAFNE de la Frascati şi J-PARC din Japonia şi eventuale procese care nu sunt prevăzute de actuala mecanică cuantică, la laboratorul subteran de la Gran Sasso şi în cadrul proiectului TEQ.
    „Pe lângă cercetarea de bază, avem şi proiecte care aplică ceea ce învăţăm. Studiem de exemplu quarcii în domeniul social, cum ar fi performanţele detectoarelor de radiaţie extremă ce pot fi folosite în aeroporturi sau în evenimente publice pentru a preveni un eventual atac cu surse nucleare.” Pentru un om obişnuit, munca Cătălinei Oana Curceanu pare mai complicată ca o limbă străină necunoscută, însă de rezultatele ei se bucură direct sau indirect o lume întreagă.
    Cercetătorul român a plecat din ţară acum aproape trei decenii, însă revine frecvent acasă. Mai mult, colaborează cu IFIN-HH – un grup de la institutul de la Măgurele – participând la experimentele pe care aceştia le conduc.
    „E ca şi cum ţara mea – România – este mereu cu mine. În rest, la ora actuală, nu mă gândesc să mă întorc în ţară întrucât am proiecte multe aici în Italia şi în alte laboratoare din lume, pe care vreau să le văd realizate.”
    În viitor nu exclude posibilitatea de a reveni în România – poate cu un proiect de cercetare. Nu taie de pe listă nici alte oportunităţi, cum ar fi cea a antreprenoriatului.
    „Dacă, şi când va fi cazul, voi considera toate posibilităţile – inclusiv aceea de a deveni antreprenor cu proiecte de vârf în domeniul tehnologiilor moderne, precum cele cuantice. Este însă cineva în România gata să investească în aceste proiecte în mod serios?”
    Până atunci, revine periodic în ţară pentru a-şi vizita familia, de care recunoaşte că îi e cel mai dor. Ultima dată a fost în România în aprilie.
    „De când am plecat, în 1991, s-au schimbat atât de multe încât mi-e greu să fac o listă. Cel mai vizibil lucru este că de când am plecat s-a născut o nouă generaţie! La oră actuală, în România, există o nouă populaţie de adulţi care s-a născut după ce am plecat eu din ţară. Viitorul este al lor!”
    Familia Cătălinei Oana Curceanu a rămas în România, mai exact surorile Luminiţa şi Mona, alături de familiile lor. Nepoţii Adina, Eric, Anastasia şi Sara, pe care îi menţionează cercetătorul român, sunt principalul imbold pentru fiecare vizită nouă.
    „Îmi mai este dor câteodată şi de Sfântu Gheorghe şi de centrul Bucureştiului, care, în ciuda aglomeraţiei, îmi place mult. Şi, dacă mă gândesc bine, mi-e dor de un anumit mod de a gândi şi de a vorbi, specific, foarte specific, Ardealului (te gândeşti înainte să vorbeşti – de multe ori te gândeşti de două ori) – este modul care m-a ajutat să devin ceea ce sunt.”
    La polul opus, cel mai puţin dor îi e de cei care vorbesc şi vorbesc, şi se plâng, şi iar vorbesc (de multe ori doar despre bani), de cei care-şi etalează bogăţia cu maşini de lux şi alte obiecte de lux, dar care nu au citit o carte de ani de zile. „Nu mi-e dor nici de «lasă că ne înţelegem noi», de şefii autoritari fără autoritate, de (încă) un mod de gândire tipic anilor ’80 (din secolul trecut! Da, mai există încă!). Nu mi-e dor de cei care «se dau mari» – şi sunt mulţi – mai ales la Bucureşti, de cei fără suflet şi fără idealuri.” Recunoaşte că ar mai fi multe de adăugat, dar se opreşte aici.
    Astfel, dacă ar fi să aleagă doar trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România, ar merge pe educaţie în toate formele ei. Mai exact, pe o şcoală care să fie preţuită şi respectată, inclusiv prin salarii mai mari, care să-i atragă pe cei mai buni spre cariera de profesor. „E necesar respectul pentru şcoală şi educaţie – începând de la politicieni. Sunt necesare investiţiile în şcoala publică.”
    Cercetătorul român vorbeşte apoi despre utilitatea unor investiţii mai mari în cercetare şi atragerea cercetătorilor străini în România. Pentru acest lucru trebuie să existe şi un sistem de selecţionare a proiectelor în care să fie implicate comisii internaţionale prestigioase care să aleagă cele mai competitive idei.
    „Nu în ultimul rând, trebuie să existe o alianţă între industrie şi cercetare, între dezvoltarea tehnologică şi cercetare – cu posibilitatea de a inventa, breveta şi aplica invenţiile, cu oferte avantajoase pentru tineri.”
    Pentru că viitorul e al lor, al celor tineri!

  • Povestea tânarului care a reuşit să speculeze una dintre cele mai arzătoare probleme ale societăţii şi să facă bani din asta

    După ce s-a confruntat cu momente în care ar fi vrut să iasă din casă dar nu găsea niciun prieten disponibil, programatorul Andrei Stoiculescu a „scris codul” pentru problema sa: a dezvoltat o aplicaţie care îi ajută pe utilizatori să găsească în oraşul în care locuiesc oameni cu pasiuni comune, alături de care să ia cina, să meargă la teatru sau la o simplă plimbare în parc.

    „Cumva este amuzant că apelăm tot la tehnologie şi tot la o aplicaţie pentru a-i scoate din casă. Asta e unealta, e un cal troian”, spune fondatorul businessului. Ideea de a dezvolta aplicaţia Jummpi, lansată anul acesta în luna mai, i-a venit în 2016. „Acum câţiva ani eram în casă, era vară, era frumos şi mă gândeam că aş face ceva amuzant dar nu ştiam exact ce şi nici cu cine.

    Tocmai apăruse în România Tinder. Eu sunt programator şi am fost şocat de ideea că există o aplicaţie care arată atât de simplu. Deci, coroborat cu ideea mea, am spus că aş putea să fac şi eu asta. Şi la puţin timp m-am apucat de aplicaţie”, povesteşte Andrei Stoiculescu.

    La acea vreme lucra într-o multinaţională, aşa că şi-a dat demisia pentru a se concentra pe crearea aplicaţiei, însă când a realizat că nu o poate termina aşa de repede pe cum credea, s-a întors la job. Pe parcurs, investiţia în crearea şi lansarea platformei s-a ridicat la aproximativ 15.000 de euro din fonduri proprii, „pentru că aveam nevoie de consultanţi şi de branding, adduri, hosting”, menţionează fondatorul businessului.

    La început a lucrat singur la crearea platformei, dar după ce a făcut un demo a început să caute noi parteneri pe LinkedIn. „Uşor, uşor am început să găsesc oameni şi aşa am strâns echipa actuală de şase persoane – patru programatori, un designer şi un şef al departamentului de marketing şi comunicare”, adaugă el.

    Rolul de CMO (chief marketing officer) a fost preluat de Irina Leca, antreprenoarea care i-a fost alături lui Andrei Pitiş la fondarea brandului Vector Watch, achiziţionat de Fitbit. Ea este şi cofondator al Jumppi şi s-a alăturat echipei în urmă cu o lună, însă momentan lucrează pentru aplicaţie, ca şi ceilalţi membri, doar în timpul liber sau în weekenduri, în contextul în care toţi sunt angajaţi în prezent în alte companii. „Cred că îţi rămâne în sânge antreprenoriatul şi îmi place foarte mult ideea de a aduna şi de a găsi modelul de business câştigător.

    CITITI ARTICOLUL INTEGRAL AICI 

     

     

     

     

     

     

     

  • Un lider îşi iubeşte oamenii, chiar şi pe cei care nu îl iubesc

    „Am 50 de ani, am trăit şapte ani în Elveţia, apoi în Franţa, Marea Britanie, Germania şi mă aflu în România de cinci ani”, povestea Dimitrios Drisis la începutul evenimentului Meet the CEO, adăugând că a luat în 2014 decizia de a veni pe piaţa locală. „E un loc minunat în care să trăieşti, simt că România e acum prima mea casă, singurul lucru cu care trebuie să mă mai pun la punct e limba”, spune grecul râzând.

    Dimitrios Drisis ocupă de aproape şase ani postul de director general al Adama Agricultural Solutions pentru România şi Republica Moldova, iar recent a preluat afacerile companiei şi în Polonia, ajungând astfel să coordoneze un business de peste 110 milioane de euro. Cu o experienţă de peste 25 de ani în domeniul agriculturii, chimiei şi biotehnologiei, el şi-a petrecut întreaga carieră în agribusiness în funcţii de top management. Odată cu preluarea funcţiei de director general al Adama Polonia, grecul a ajuns să coordoneze un business de trei ori mai mare, Polonia fiind o piaţă de două ori mai mare decât România.

    Cota de piaţă de 13% deţinută de Adama România şi Republica Moldova este una dintre cele mai bune pentru companie la nivel mondial şi cea mai bună la nivel european.

    Grupul Adama Agricultural Solutions a fost fondat în 1945 în Tel Aviv, Israel. Adama Agricultural Solutions este unul dintre cei mai importanţi jucători din industria de protecţia plantelor la nivel mondial. Compania se concentrează pe crearea unor soluţii simple pentru agricultură, oferind fermierilor din peste 100 de ţări soluţii pentru controlul buruienilor, dăunătorilor şi bolilor şi pentru creşterea recoltelor, precum şi alte produse şi servicii care să îi ajute să se dezvolte.

    Produsele comercializate de Adama sunt fabricate în mare parte în China, Israel şi Polonia, dar şi în alte ţări. Afacerea grupului se bazează mai mult pe producţia proprie decât pe produsele cumpărate pentru revânzare.  Adama Ltd este listată la bursa din Shenzhen, iar acţionarul majoritar al companiei este China National Agrochemical Co Ltd, cu 78,9%. La rândul ei, China National Agrochemical este deţinută integral de ChemChina, una dintre cele mai mari corporaţii din Asia, cu vânzări de 58 mld. dolari şi 140.000 de angajaţi. În prezent, echipa Adama este formată din peste 7.000 de persoane.

    Potrivit reprezentanţilor companiei, în prezent, valoarea pieţei de soluţii de protecţie a plantelor (erbicide, fungicide, insecticide) din România este de aproximativ 400 milioane euro, iar cea din Polonia are o valoare de peste 700 milioane euro. În momentul de faţă, în Polonia, Adama se situează pe locul 4 pe o piaţă extrem de competitivă şi fragmentată, cu multe companii locale.

    O alegere neaşteptată

    Dimitrios Drisis a absolvit în 1992 Facultatea de Agricultură a Universităţii din Atena şi are un MBA pe care l-a obţinut în 1997 în Marea Britanie. „A fost o mare surpriză că am ales Facultatea de Agricultură, atât pentru familie, cât şi pentru colegii de liceu. A fost neobişnuit, pentru că majoritatea celor din jurul meu lucrau în finanţe”, îşi aminteşte grecul. Există însă o poveste personală frumoasă în spatele deciziei. „Tatăl meu este economist şi credea că teoria lui Malthus este corectă (populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică – n.red.), anume că Pământul nu va putea să hrănească populaţia în creştere. Prin urmare, doar războiul, foametea sau bolile ar putea să modereze populaţia. Când aveam 12 sau 13 ani, încercam să îi demonstrez că nu are dreptate şi că ştiinţa poate rezolva problema creşterii populaţiei.” Spune că 37 de ani mai târziu încearcă să facă acelaşi lucru, iar asta e ceea ce l-a adus în postura de a lucra în agricultură, deşi nu este persoana „pe care o vezi la o fermă. Sunt însă persoana aflată în spatele a ceea ce numim siguranţă alimentară şi securitate alimentară”.

    În Grecia, toţi băieţii trebuie să urmeze serviciul militar; prin urmare, din 1993 până în 1995 a fost în armată. Ulterior, a decis că cea mai bună variantă pentru el în ceea ce priveşte cariera e cercetarea în cadrul universităţii. „La un moment dat, un profesor m-a chemat la el în birou şi mi-a explicat că am o serie de talente care pot fi extrem de utile în alte domenii. Am crezut iniţial că făcusem ceva greşit, mi-a spus că nu e cazul, dar că ceea ce ştiu să fac s-ar aplica mai bine în alte zone.” Trei luni mai târziu a demisionat şi a plecat în domeniul vânzărilor, într-o companie mică din Grecia.

    După alţi doi ani a luat o pauză şi a urmat un curs de MBA în Marea Britanie, pentru că îşi dorea să avanseze în carieră; s-a întors apoi la aceeaşi companie în Grecia, preluând un post cu mai multe atribuţii pe zona de marketing şi pe cea de exporturi.

    Al doilea job al său a fost în cadrul unei companii din sectorul chimiei, aflată în Salonic. A fost o provocare diferită, pentru că nu mai era responsabil de vânzări, ci de dezvoltarea unui proiect. Dincolo de salariul mai bun şi poziţia superioară, spune grecul, a fost şi o bună ocazie de a testa abilităţi diferite. „E foarte greu să porneşti ceva de la zero, pentru că atunci când există o dovadă că modelul de business e unul eficient, trebuie doar să generezi creştere; dacă nu există o confirmare a businessului, atunci trebuie să convingi pe toată lumea: managementul, potenţialii investitori şi oamenii pe care îi angajezi“, spune Dimitrios Drisis. „Imaginaţi-vă că aveţi doar o hârtie cu nişte calcule şi ar trebui să convingeţi pe toată lumea că afacerea va merge. A fost o provocare pe care nu o mai întâlnisem.“

    Dimitrios Drisis îşi aminteşte că primul său salariu, în 1995, a fost de 250.000 de drahme (aproximativ 700 de euro), dar şi că a primit cărţi de vizită, „ceea ce era extraordinar pentru un tânăr de 25 de ani”. El mai spune că e un calcul simplu pe care toată lumea ar trebui să îl aibă în minte: atunci când nu mai eşti mulţumit de salariul actual, e timpul să faci o schimbare. „În prezent, sunt mulţumit cu ceea ce primesc. Pentru ceea ce fac, pentru viaţa pe care o duc, nu am de ce să mă plâng.” Dincolo de bani, însă, Drisis spune că nu ar putea accepta un job care nu ar fi pe placul său: „Trebuie să simţi ceva, trebuie să ai pasiune, să crezi în ceea ce faci”.

    E foarte uşor să îţi dai seama ce valori au tinerii care vin la un interviu, spune CEO-ul Adama. „Unii vor să câştige bani foarte repede, vor doar să aibă maşină de serviciu; alţii sunt dedicaţi şi poţi să îţi dai seama de asta încă din primele zile de muncă. Unii cred că e important să te dezvolţi, să îţi îmbunătăţeşti constant abilităţile, în vreme ce alţii cred că e suficient să ai relaţii. Eu consider că dezvoltarea personală este extrem de importantă. Trebuie să înveţi tot timpul lucruri noi –, şi poţi face asta fie prin educaţia formală, fie prin experienţă în muncă.”

    Un alt lucru important pe care îl menţionează Drisis este faptul că „nu poţi fi diferit în viaţa personală faţă de cum eşti în cea profesională, iar asta înseamnă că atunci când vii la muncă, aduci cu tine valorile în care crezi.”

    Îşi aminteşte că unul dintre managerii cu care a lucrat i-a spus că un angajat trebuie să petreacă cel puţin trei ani într-o companie – în primul an înţelege businessul, în al doilea an face schimbările pe care le consideră necesare, iar în cel de-al treilea an trăieşte cu haosul pe care l-a creat. „În România sunt în cel de-al şaselea an la conducere, e cea mai lungă perioadă în care am ocupat aceeaşi poziţie. În mod normal, între anii 3 şi 4 trebuie să reflectezi, să vezi dacă mai poţi să adaugi ceva sau să faci pasul înainte”, spune grecul. „Dacă se întâmplă să accepţi jobul greşit, jumătate din vină e a ta şi jumătate a managerului care te-a recrutat. Perioada dintre 28 şi 35 de ani e cea a disponibilităţii, e perioada în care majoritatea managerilor tineri fac paşii importanţi.”

    Managerul pe care îl suni când ai probleme

    După alţi trei ani, a plecat la Monsanto (companie internaţională, actual „concurent” al Adama, cumpărată recent de Bayer), unde a petrecut o perioadă mai lungă, respectiv opt ani. A început iniţial ca manager pe zona comercială şi a ajuns să preia, la 33 de ani, funcţia de general manager pentru Grecia, Israel, Cipru şi Malta. „În Lyon m-am distrat de minune, dacă aş putea să călătoresc în timp m-aş întoarce la acea perioadă”, râde CEO-ul Adama. „Eram mai tânăr, ambiţios, îmi plăcea viaţa bună – şi cred şi acum că Lyon e unul dintre cele mai bune oraşe din lume în care poţi trăi. Am locuit doar un an şi jumătate acolo, pentru că sediul s-a mutat apoi într-un mic oraş de lângă Lausanne, în Elveţia.” Cea mai înaltă poziţie pe care Drisis a ocupat-o în cadrul Monsanto a fost cea de marketing manager pentru Europa.

    A urmat un moment de cumpănă, când Monsanto i-a propus să se mute în Statele Unite, în St. Louis, Missouri, în Brazilia, la Sao Paolo, sau în India. Din motive personale, şi-a dorit să rămână aproape de Grecia, aşa că a luat decizia de a trece la echipa de marketing global din Basel. „Mulţi m-au întrebat ce ar fi bine pentru cariera mea, dar eu cred că nu poţi separa complet cariera de viaţa personală. Lucrurile trebuie să aibă sens, să se lege de ceea ce crezi în sinea ta.”

    În 2009, un telefon din partea unui manager avea să îl aducă, pentru prima oară, în România. Îşi aminteşte că acesta i-a spus: Avem probleme mari în România: pierdem bani, pierdem oameni, nu ştim ce se întâmplă. Vreau să mergi acolo. Grecul spune că avea deja „reputaţia unui manager pe care îl suni atunci când există o problemă, după care îl trimiţi să repare următoarea problemă”; prin urmare, a acceptat provocarea.

    „Atunci când am venit în România, cei de aici m-au întrebat dacă mă mut singur; le-am spus că da, iar ei m-au întrebat dacă vreau un apartament mic sau unul mare. Am spus că vreau unul mic, dar ei au insistat să îl iau pe cel mare. Am început să râd, dar ei au continuat: «Cu tot respectul, aveţi grijă la fetele din Moldova». Un an mai târziu, eram căsătorit cu o fată din Moldova, probabil că nu am luat în serios avertismentul.”

    A revenit apoi în Basel pentru o perioadă, după care a preluat un alt job în Germania, pentru ca în 2014 să primească un telefon de la un headhunter care l-a întrebat dacă vrea să revină în România. „I-am spus că pentru mine nu e atât de important, dar soţia mea, Iulia, va accepta cu siguranţă în locul meu”, îşi aminteşte el amuzat. Ca business, revenirea în România părea de asemenea alegerea corectă – „compania era una cunoscută, o companie israeliană numită Makhteshim Agan (denumirea anterioară a Adama – n.red.), cumpărată ulterior de ChemChina”.

    În prezent, veniturile globale ale Adama se ridică la aproximativ 4 miliarde dolari, iar cele din România la circa 50 de milioane de euro.

    Mişcare pe piaţa de agribusiness

    La începutul lunii octombrie, Adama a cumpărat 10% din acţiunile companiei Agricover, principalul distribuitor de inputuri agricole din România. Compania Agricover, subsidiară a Agricover Holding, un grup controlat de omul de afaceri Jabbar Kanani, a ajuns în 2018 la afaceri de peste 1,64 miliarde de lei şi un profit de 13,2 mil. lei din distribuţia de inputuri pentru agricultură, servicii de însilozare şi comerţ cu cereale şi oleaginoase şi activităţi de abatorizare, procesare şi comercializare a cărnii de porc. Grupul Agricover Holding  este format din companii precum Agricover SA, Agricover Credit IFN SA, Agricover Broker de Asigurare SRL şi Abatorul Periş SA, înfiinţată în acest an. Jabbar Kanani nu este la prima tranzacţie cu un investitor de calibru, el a mai semnat un acord de vânzare a 13% din Agricover Holding SA către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) în 2017, acţiuni în valoare de 32 de milioane de lei (7 mil. euro), potrivit ZF.

    În urma tranzacţiei cu Adama, structura acţionariatului companiei Agricover SA este următoarea: Agricover Holding SA (86,75%), Adama (10%), acţionari minoritari (3,25%). Înaintea acestei tranzacţii Agricover SA era controlată integral de Agricover Holding, firmă în care Jabbar Kanani deţine 87% din titluri, iar BERD are o deţinere de 13%, potrivit datelor de pe platforma confidas.ro. Tranzacţia reprezintă al doilea pas important pe care investitori care au în spate capital din China îl fac pe piaţa locală, după ce fondul de investiţii chinez CEE Equity Partners a semnat un parteneriat strategic cu Brise Group (Marius Bucur).

    „Cu Agricover avem ceea ce se numeşte o alianţă strategică, una care are de-a face cu transferul de cunoştinţe. Susţinem proiectele pe care le au cei de la Agricover”, spune Dimitrios Drisis.

    A doua venire în România

    „Cred că mediul de afaceri local e mult mai sănătos astăzi decât era în trecut, pot să fac o comparaţie cu anul 2009, când era mult mai dificil”, spune grecul. „Astăzi, mediul de business e mult mai stabil, mult mai predictibil, există mai multe surse de finanţare. Văd foarte mult progres în ultimii 10 ani, dar şi extrem de multe oportunităţi pentru viitor. Generaţia tânără joacă un rol foarte important, pentru că vezi că sunt ambiţioşi, vor să creeze lucruri – aceştia sunt oamenii care vor duce ţara la un nivel superior.”

    Care sunt, din punctul său de vedere, calităţile agriculturii româneşti? „În primul rând, aveţi un soi de calitate; pe vremuri, România era «grânarul Europei». În al doilea rând, aş spune apropierea de porturi, şi în al treilea rând, calitatea superioară a produselor faţă de cele ale altor state, nu doar din Uniunea Europeană, ci chiar din zona Mării Negre. Principala provocare, în prezent, este că agricultura din România nu e considerată ca fiind parte a sectorului agricol din Uniunea Europeană, ci a sectorului agricol din zona Mării Negre. Prin urmare, competitorii sunt Ucraina sau Rusia; Rusia are 132 milioane de hectare, Ucraina are 32 milioane de hectare, iar România are 9 milioane de hectare.“ Diferenţa este foarte mare, dar stabilitatea politică şi economică din România, faţă de ceea ce se întâmplă în celelalte două state, este extrem de importantă, explică Dimitrios Drisis. Mai mult, apartenenţa la Uniunea Europeană şi accesul pe piaţa europeană, pe lângă stabilitatea politică faţă de restul statelor din zona Mării Negre, reprezintă un avantaj important pentru România.

    Preţul unui hectar de teren arabil a sărit în 2019 de pragul de 10.000 de euro, însă rămâne departe de celelalte state din UE, motiv pentru care investitorii străini vin în număr tot mai mare în România să facă achiziţii, scriu cei de la ZF. Ei se orientează către piaţa locală în contextul în care în Olanda, spre exemplu, preţul unui hectar este de şase ori mai mare, adică 60.000 de euro, potrivit biroului european de statististică, Eurostat. Tot despre Olanda există informaţii că ar avea cea mai bună productivitate la hectar, acesta fiind de altfel motivul pentru care preţurile sunt atât de mari. Prin comparaţie, agricultura românească este puternic fragmentată, cu mulţi proprietari care operează ferme de subzistenţă, de sub 50 de hectare. Investitorii mari care vin să cumpere caută terenuri comasate, cu suprafeţe ce sar de 1.000 de hectare. România este însă un mare producător agricol – numărul 1 la producţia de porumb şi floarea-soarelui în UE şi pe locul 4 la grâu – şi totodată unul dintre principalii exportatori de cereale, acestea fiind câteva dintre motivele datorită cărora există interes pentru tranzacţii în domeniu, mai notează ZF.

    CEO-ul Adama opinează că piaţa muncii va reprezenta o problemă în România peste 5 sau 10 ani. Veţi avea tot mai puţini oameni care să lucreze în agricultură, tot mai puţini oameni în mediul rural, iar asta înseamnă că sectorul va trebui modernizat prin aducerea de noi tehnologii. O altă provocare pe care o vedem este cea a lanţului valoric, care este extrem de instabil. O să vă dau un exemplu simplu: porumbul românesc trebuie exportat în Belgia, porcii belgieni trebuie hrăniţi cu acel porumb şi apoi exportaţi către România. Lanţul valoric din interiorul ţării nu e cu totul operaţional: acest lanţ înseamnă să ai materie primă, adică ceea ce obţinem din agricultură, apoi o serie de produse cu valoare adăugată, cum ar fi animalele sau laptele, iar apoi produse procesate.“ Acest lanţ valoric nu funcţionează aşa cum ar trebui, explică grecul, unul dintre motive fiind sistemul tradiţional de a obţine produse de valoare scăzută care să fie apoi trimise către porturi. Pentru a schimba acest sistem, Drisis crede că trebuie implementate noi politici, noi tipuri de investiţii şi chiar o nouă cultură.
    Dimitris Drisis spune că echipa sau subordonaţii nu sunt acolo pentru a te servi, ci pentru a te ajuta să ai succes şi pentru a avea ei înşişi succes. „E un mod de gândire foarte comun – «tu îmi raportezi mie», «tu trebuie să faci asta pentru mine» – vei putea să faci asta o dată, dar nu mereu. Nu vei ajunge niciodată singur într-un anumit loc, trebuie să fie şi alţii care să te ajute.” Pe de altă parte, nu ştie dacă a concediat mai mulţi oameni decât a angajat, „dar eu nu consider că se pune problema concedierii unui om; mai curând, cred că îi prezinţi o altă perspectivă a carierei. Nu sunt ironic, aceasta este realitatea. Îi întrebi: «Chiar vrei să faci asta? Este acesta jobul potrivit pentru tine? Crezi că poţi face altceva mai bine?» Am avut doar doi oameni pe care i-am pierdut, după ce am discutat cu fiecare dintre ei, pentru că aveam relaţii foarte bune. Nu cred că poate spune nimeni dacă am concediat sau am angajat mai mulţi oameni”, încheie CEO-ul Adama.

    Dimitrios Drisis este CEO al companiei Adama Agricultural Solutions din România din iunie 2014, după ce anterior a lucrat la compania Dow Agrosciences în Germania (doi ani), la Syngenta şi la Monsanto, ocupând diverse funcţii de conducere în companii. Astfel, cu o experienţă de peste 25 de ani în domeniul agriculturii, chimiei şi biotehnologiei, Dimitrios Drisis şi-a petrecut întreaga carieră în agribusiness în funcţii de top management. CEO-ul Adama este licenţiat în ştiinţe agronomice la Universitatea Agricolă din Atena, Grecia, şi a efectuat un MBA (program de tip masterat în administrarea afacerilor) şi un DBA (doctorat în administrarea afacerilor) la Universitatea Notthingham din Marea Britanie. La începutul lunii octombrie, Dimitrios Drisis a preluat afacerile companiei şi în Polonia, ajungând astfel să coordoneze un business de peste 110 milioane de euro. Odată cu preluarea funcţiei de director general al Adama Polonia, grecul ajunge să coordoneze un business de trei ori mai mare, Polonia fiind o piaţă de două ori mai mare decât România. În momentul de faţă, valoarea pieţei de soluţii de protecţie a plantelor (erbicide, fungicide, insecticide etc.) din România este de aproximativ 400 milioane euro, iar a celei din Polonia de peste 700 milioane euro.

    Sfaturi pentru tinerii manageri
    1. Nimeni, în afară de tine, nu va fi preocupat de cariera ta. Tu faci singur alegerile, tu decizi cine îţi va fi mentor, tu alegi când vrei să pleci şi ceea ce vrei să faci în continuare.
    2. „Să nu pui niciodată şefului întrebări legate de cariera ta, pentru că el nu ştie ce va fi în a lui“ – este un sfat pe care l-a primit, la rândul său, de la un şef.
    3. Abilitatea de a avea încredere în alţii şi de a colabora cu ei înseamnă totul în business.
    4. Echipa sau subordonaţii nu sunt acolo pentru a te servi, ci pentru a te ajuta să ai succes şi pentru a avea ei înşişi succes. E un mod de gândire foarte comun – „tu îmi raportezi mie“, „tu trebuie să faci a. sta pentru mine“ – vei putea să faci asta o dată, dar nu mereu. Nu vei ajunge niciodată singur într-un anumit loc, trebuie să fie şi alţii care să te ajute.
    5Toate relaţiile de afaceri funcţionează pe baza quid pro quo – dacă oferi ceva, aştepţi ceva la schimb. Şi nu e vorba doar de relaţiile de afaceri, ci şi de cele personale; dacă doar oferi şi nu primeşti nimic, nu poate funcţiona foarte mult timp. Trebuie să ştii ce să oferi astfel încât să obţii loialitatea celuilalt.
    6. Începe având în minte finalitatea. Cred că aceasta este una dintre cele mai importante calităţi ale unui lider.
    7. Dacă nu vei reuşi să echilibrezi viaţa personală şi cea profesională, la un moment dat asta te va afecta. Viaţa personală este extrem de importantă pentru modul în care oamenii vin la serviciu.
    8. Fii autentic – oamenii te urmează pentru cine eşti, nu pentru ceea ce pretinzi că ai fi.
    9. Încearcă să fii din ce în ce mai bun. Mediul se schimbă, viaţa se schimbă, competiţia se schimbă – trebuie să găseşti moduri de te schimba în bine, altfel vei deveni irelevant.
    10. Nu poţi fi manager dacă nu îţi pasă de oameni, chiar de cei care nu te iubesc sau de cei cărora le eşti indiferent. Oamenii trebuie să se simtă protejaţi, să simtă că eşti acolo. Totul se rezumă la oameni.

  • Locul inedit în care vă puteţi refugia când nu vreţi să mai daţi ochii cu restul familiei

    Cine are şopron îl transformă, cine nu, poate să-şi cumpere unul de-a gata care să se potrivească activităţilor care urmează să se desfăşoare în el. Şopronul poate fi amenajat cât de luxos se doreşte şi proiectat de un arhitect sau birou de arhitectură. Se pot şi refolosi o parte din materialele recuperate de la şopronul vechi din grădină împreună cu unele noi la construcţia celui modern. Astfel de construcţie oferă suficientă izolare cât să le permită utilizatorilor să le folosească drept spaţiu de lucru, în timp ce alţii aleg să le folosească drept loc în care să lucreze la punerea în practică a viselor de scriitori, drept atelier de pictură sau muzică ori chiar minisală de fitness. Diverse şoproane sunt echipate chiar şi cu chicinetă şi duş, pentru ca ocupanţii lor să nu mai trebuiască să dea o fugă până în casă când vor să ia masa sau să se spele. Ca arhitectură, unele şoproane păstrează linia tradiţională, în timp ce altele seamănă cu clădirile moderne; indiferent de design, amenajarea unui astfel de spaţiu costă câteva zeci de mii de euro.