În seara zilei în care ruşii au început operaţiunile militare în Siria a fost cât pe ce să stric butoanele telecomenzii pentru că toate televiziunile repetau întruna că „Rusia bombardează Siria“, iar eu încercam să aflu ce bombardează ruşii, despre ce obiectiv este vorba. Avusesem de scris toată ziua şi eram cam rupt de realitate; prinşi în delirul „breaking news-ului“, redactorii televiziunilor de ştiri uitau unu, să răspundă la cele câteva întrebări de bază în jurnalism – cine, ce, unde, cum, de ce -, şi doi, să remarce că ursul a ieşit din bârlog spre orientul mijlociu după o bună bucată de vreme.
Iniţial s-a spus că ruşii atacă Statul Islamic, apoi pe insurgenţii sirieni şi nu pe ISIS; la zece seara cei de la Casa Albă însăşi anunţau că nici la ei nu ştiu ce au bombardat ruşii (era în schimb anunţat un număr exact de morţi, 36 de civili, desigur). Peste noapte ţinta ruşilor, tot neprecizată, era uitată, pentru că intraseră pe rol negocieri ruso-americane urgente. În cele din urmă ruşii au anunţat că au bombardat obiective ISIS şi că nu au avut de-a face cu civili (mai ţineţi minte loviturile chirurgicale dintr-un alt conflict?!). La ora când scriu acest material, BBC anunţa al doilea val de bombardamente, iar Washington Post citează un oficial american care este convins că atacurile ţintesc nu statul islamic, ci grupările care se opun regimului Assad, grupări finanţare de CIA.
Interesat este şi modul în care ruşii au procedat pe plan diplomatic: a început cu un telefon pe care un diplomat rus l-a dat omologului său american din Bagdad, pentru a-i spune că „avem ceva interesat să vă spunem“. După discuţia telefonică, un general rus cu trei stele a ajuns la ambasada SUA şi a cerut să se întâlnească cu ataşatul militar. Generalul l-a înştiinţat pe american că peste exact 60 de minute vor începe bombardamentele şi că ar fi bine ca Statele Unite să retragă şi avioanele şi orice alte efective au la sol; iar peste exact 60 de minute atacul a început.
O sincronizare ceva mai bună decât a japonezilor în 1941: în timp ce avioanele atacau deja Pearl Harbour, diplomaţii niponi se chinuiau încă să bată la maşină textul declaraţiei de război. Dar până la urmă ce caută ruşii, Vladimir Putin de fapt, în Siria? Pai, prima la mână, anulează o parte din efortul diplomaţiei vestice, întins pe un secol şi mai bine, de a ţine Orientul Mijlociu şi sudul Asiei departe de influenţa rusească. În timp, de la războiul Crimeei, trecând prin primul război mondial şi nu numai, limitarea influenţei ruseşti în zonă a fost o preocupare pentru anglo-saxoni.
Astăzi o Europă slăbită nu numai de mersul economiei, ci chiar de liderii săi şi o Americă care şi-a adandonat/uitat rostul nu mai au forţa să riposteze; mi-ar fi plăcut să am un ochi şi o ureche în interiorul Kremlinului după anunţul lui Obama privind acordul cu Iranul, doar pentru a-mi da seama care a fost intensitatea hohotelor de râs. Acum ruşii îl provoacă pe Obama, după ce acesta şi-a trădat aliaţii tradiţionali şi a adoptat o atitudine cât se poate de defensivă. Şi joacă la două capete, o carte cu Iranul, ajutând la construcţia centralelor nucleare, dar şi sporindu-şi influenţa în Arabia Saudită şi Israel, aici din raţiuni economice. Adică pentru a construi un OPEC cu Rusia la cârmă. În final, Rusia ar trebui să iasă din jocul lui Vladimir Putin cu o imagine nouă de superputere, cu aripi protectoare peste bucăţi bune din lume.
În acest timp Europa va primi nu putere, influenţă şi bani, ci populaţii de refugiaţi. Şi, poate, ceva gaze la iarnă.
De fapt nici nu contează aşa de mult pe cine bombardează Putin. Ăştia de la televiziunile de ştiri îs nişte genii!
Ilustrez cu Cei patru cavaleri ai apocalipsei, de Victor Vasneţov (1848 – 1926).
