Pentru oricine este familiarizat cu conferinţele TED, Sir Ken Robinson nu mai are nevoie de nicio prezentare, pentru că speech-ul său „Do schools kill creativity?“, înregistrat în 2006, este cel mai vizionat, cu 35,5 milioane de accesări. În ultimul deceniu, Robinson a devenit o voce influentă în educaţia mondială, insistând pentru modificarea sistemului de învăţământ, astfel încât creativitatea, însuşire de bază a omului, de oriunde ar fi acesta, din Nordul bogat sau Sudul sărac, să devină principalul pilon al pregătirii elevilor.
Aceasta într-o perioadă în care sistemul educaţional este dominat de standardizare şi de un soi de mecanicism care duce la apariţia de roboţei pentru complexul financiar şi industrial. „Şcoli creative“ vorbeşte despre schimbarea necesară a acestui sistem, o schimbare bazată pe pe credinţa în valoarea individualului, pe dreptul la autodeterminare, pe potenţialul oamenilor de a evolua şi de a trăi o vaţă decentă şi pe importanţa responsabilităţii civice şi a respectului pentru alţii. Pentru că toate cele enumerate sună prea sec, iar stilul lui Robinson este unul mult mai vioi şi mai degajat, cartea conţine istorioare din care poţi trage concluzii şi care pot fi folosite drept exemple, dar conspectează şi rapoarte guvernamentale sau studii academice legate de evoluţia şi problemele sistemului educaţional.
Sigur, lumea roboţeilor nu este obişnuită cu astfel de abordări, aşa că am văzut şi critici: pe goodreads.com, de exemplu, domnului Sean cartea i se pare o adunătură de „anecdote şi idei şi nu de cercetări şi rezolvări“, şi o ţine tot aşa, cu toate că la urmă de tot recunoaşte că şi-a însuşit ideea lui Robinson cum că sistemul educaţional trebuie să creeze oameni care ştiu ce să facă atunci când nu ştiu ce să facă. Sigur că numărul celor care nu sunt foarte încântaţi de carte este mult mai redus decât al celor care o apreciază, ceea ce înseamnă că sub metalul roboţeilor se află, totuşi, materie cenuşie şi sânge cald, omenesc.
Pentru Robinson predatul este o artă şi spune undeva în carte că educaţia este un proces viu, comparabil cu agricultura: grădinarii ştiu că nu ei fac plantele să crească şi nu ei prind rădăcinile, nu lipesc frunze şi nu colorează petale; planta creşte singură, iar un grădinar bun creează doar condiţiile cele mai bune pentru aceasta. Pare ceva simplu, logic şi elementar, dar vom putea lesne constata că în sistemul educaţional numărul profesorilor care creează condiţii propice pentru învăţare este muuult mai redus decât al celor care lucrează „la bandă“, încercând să lipească rădăcini, frunze şi petale. Programa convenţională se bazează pe un număr de materii distincte, despre care se crede că sunt, în mod evident, importante, iar aceasta este una dintre probleme şi un punct de plecare pentru schimbare: ce anume învăţăm şi cum folosim ceea ce învăţăm?
Ken Robinson vorbeşte de crearea de competenţe fundamentale, opt la număr: curiozitatea – abilitatea de a pune întrebări şi de a explora felul în care funcţionează lumea, creativitatea – abilitatea de a genera noi idei şi de a le pune în aplicare, critica – abilitatea de a analiza informaţii şi idei şi de a formula argumente şi raţionamente logice, comunicarea – abilitatea de a exprima gânduri şi sentimente, clar, într-o varietate de medii şi forme, colaborarea – abilitatea de a lucra constructiv cu alţii, compasiunea – abilitatea de a fi empatici cu alţii şi de a ne comporta în consecinţă, calmul – abilitatea de conectare cu viaţa interioară a simţirii şi dezvoltarea unei stări de armonie personală şi echilibru, dar şi spirit civic – abilitatea de implicare constructivă şi societate şi de participare la procesele care o susţin. O astfel de ordonare mi se pare esenţială, deşi greu de realizat, pentru că anii de domnie şi ecuaţiile şi anatomia mi se par incompatibile cu cele enumerate mai sus, iar a încadra astfel de principii într-o curriculă se poate dovedi o acţiune extrem de anevoioasă. Dar măcar şi încercăm, şi să cerem şi sistemului de învăţământ asta.