Liderii celor mai puternice 20 de state ale lumii, reuniti in
Coreea de Sud in urma cu cateva zile, au convenit sa fie “vigilenti
fata de miscarile excesive de pe piata valutara”, sa limiteze
deficitele de cont curent si sa se abtina de la devalorizari ale
monedelor nationale cu scopul de a stimula artificial
competitivitatea economiilor. Pe cat de vagi si de seci par
deciziile de mai sus, pe atat de graitoare au parut ele pentru
pietele financiare: aurul s-a scumpit, petrolul a urcat la 82 de
dolari pe baril, monedele din economiile emergente, inclusiv din
Europa de Est, au crescut, iar dolarul a scazut in continuare,
trecand de 1,40 dolari/euro.
Desigur, nu e chiar ceea ce s-ar fi asteptat de la liderii G20,
care au facut tot posibilul sa lase impresia ca vor coopera, ca se
inteleg bine si ca nu exista niciun “razboi al valutelor” –
expresia lansata de ministrul brazilian de finante Guido Mantega,
cu referire la SUA, Europa si Japonia si la eforturile lor de
devalorizare a propriilor monede, in dauna economiilor emergente.
Acestea din urma, cu notabila exceptie a Chinei, care continua sa
reziste presiunilor SUA de a-si lasa moneda sa se deprecieze, raman
sa traga ponoasele crizei, sugera Mantegna, pentru ca nu sunt atat
de puternice nici ca sa-si protejeze propriile monede, la infinit
de speculatiile valutare, nici sa foloseasca ele insele de parghia
devalorizarii ca sa-si mareasca exporturile in felul in care o fac
SUA sau Germania.
Pietele financiare insa au luat declaratia G20 asa cum este,
respectiv drept o declaratie a imposibilitatii si a lipsei de
dorinta de a face mai mult, si si-au continuat natural jocul contra
dolarului, mutandu-si atentia asupra reuniunii din aceasta
saptamana a Rezervei Federale a SUA, de unde toata lumea asteapta o
noua runda de masuri de “relaxare cantitativa” (cumpararea de
titluri de stat de pe piata cu scopul de a creste lichiditatea si
deci de a stimula creditarea in economie – in fapt, incercarea de a
iesi din recesiune prin tiparirea de moneda). Cat despre China, de
aici nu e de asteptat nicio schimbare – cu alte cuvinte, Beijingul
va continua sa cumpere dolari, ca sa impiedice aprecierea yuanului,
desi va face concesii de moment menite sa mai taie din avantul SUA
de a contraataca prin alte mijloace. Mai exact, administratia Obama
a amanat pana dupa urmatorul summit al G20, din noiembrie, o
decizie pe raportul Congresului care cere instituirea de tarife
punitive la import pentru “tarile ce isi manipuleaza monedele”,
adica pentru China.
Din iunie si pana joia trecuta, yuanul a pierdut treptat 1,92%
in valoare fata de dolar, ceea ce pentru Beijing e suficient ca sa
scape de sanctiunile vamale ale SUA, dar pentru Washington nu e,
mai ales ca la 4 noiembrie sunt alegerile partiale din State, unde
cea mai importanta miza e tot cea economica – poate iesi America
din recesiune, intre altele si prin silirea Beijingului sa accepte
o apreciere mai mare a yuanului?Prin urmare, razboiul valutelor e
in plina desfasurare, desi sefii de state si guvernatorii bancilor
centrale isi dau osteneala sa-l minimalizeze (“e doar o chestiune
de semantica” si “nu as califica situatia obiectiva ca fiind
reflectata de aceasta sintagma, razboi valutar”, spunea
guvernatorul Bancii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet).
Poate nimeni nu l-a mai aratat atat de evident cu degetul ca
brazilianul Mantegna, insa razboiul valutar este o realitate de ani
de zile, inca dinainte de inceputurile actualei crize economice din
2008, iar miza sa este suprematia pe graficul exporturilor mondiale
si, mai nou, iesirea din recesiune cu ajutorul unor exporturi mai
competitive. Tensiunea valutara a ajuns insa in ultimele luni
aproape de punctul de fierbere pentru ca, mai mult decat pana acum,
bancile centrale si-au asumat misiunea de a devaloriza propriile
monede pentru a-si face marfurile mai atractive la export si a
descuraja importurile, iar ceea ce nu au facut bancile centrale au
desavarsit fondurile speculative in cautare de instrumente
rentabile in care sa-si plaseze banii.
Intr-un mare joc mondial de suma nula, in care castigurile unora
sunt obligatoriu pierderile usturatoare ale altora, si pe fondul
unui climat economic deteriorat de criza, cei care au avut la
dispozitie bani de plasat au inundat cu lichiditati pietele.
Bancile centrale au cumparat titluri emise de propriile state sau
de cele din aria lor de actiune (cazul Bancii Centrale Europene,
care initial a justificat aceasta prin intentia de a sustine
Grecia, Portugalia sau Spania in fata speculatorilor internationali
ce atacau euro); uneori au facut-o explicit cu scopul de a evita
crize noi de lichiditate de genul celei care a paralizat piata in
contextul caderii Lehman Brothers din 2008. Masura, cunoscuta sub
numele de “quantitative easing” (“relaxare cantitativa”), trebuia
sa fie in principiu una extraordinara, dar treptat toti actorii
implicati au devenit dependenti de ea – bancile centrale, statele,
bancile comerciale si fondurile de investitii -, ba mai mult, s-a
conturat ideea periculoasa ca daca acest joc nu mai continua,
economiile recad in criza, in temuta varianta in forma de W.