Prima ediţie a apărut în 2006, iar dacă ne uităm la traiectoriile celor care au fost prezentaţi atunci, considerăm că am avut intuiţie bună. În cele 11 ediţii am strâns până acum 1.100 de manageri, care reprezintă pariul nostru peste timp. Cine ştie, poate unul dintre ei va deveni preşedintele României, guvernatorul Băncii Naţionale, premier, ministru (secretari de stat am avut deja – Cristian Sporiş, vicepreşedinte Raiffeisen, la Ministerul Finanţelor sau Mihai Ghyka, fost şef al Bergenbier şi Vodafone şi până acum două săptămâni la Ministerul Culturii) sau vor ocupa alte funcţii publice, având posibilitatea să schimbe ceva în modul de funcţionare a statului.
Faţă de acum zece ani, multe lucruri s-au schimbat în privinţa perspectivelor de viitor ale noii generaţii. Dacă în 2006-2007 şi chiar 2008 lumea era a lor, aveau mai multe oferte de joburi pe masă sau credeau că pot face afaceri din care să câştige bani repede, acum lucrurile s-au schimbat dramatic. Noua generaţie este prinsă între o Românie care nu încurajează antreprenoriatul, care încurajează prea puţin afacerile, se uită prea puţin în viitor şi între o Românie corporatistă unde lucrurile s-au aşezat, posibilităţile de promovare s-au redus, creşterile salariale cu două cifre nu mai sunt la tot pasul, poziţiile de top se restrâng, odată ce pieţele se consolidează şi nu mai vin jucători noi.
Conform unui studiu la nivel european, România se află printre ultimele locuri (penultimul) la companii nou înfiinţate la 1.000 de locuitori, cu numai 30. Media europeană este de 54. Pe primele locuri se află Portugalia, Austria şi Olanda, cu câte 200. Datele arată că România, ca stat, nu încurajează o economie antreprenorială, unde opţiunea de a-ţi face o afacere după ce termini şcoala să fie pe primul loc. Birocraţia instituţională şi cea a hârtiilor sunt la un nivel ridicat în România: sunt peste 100 de taxe şi impozite, iar pentru completarea tuturor „căsuţelor“ îţi trebuie zile întregi.
Gândiţi-vă la celebra declaraţie de TVA. În Marea Britanie îţi deschizi o firmă în zece minute, iar completarea tuturor hârtiilor legate de taxe şi impozite durează tot atât, spune Alina Andrei de la firma de consultanţă fiscală Cabot Transfer Pricing. În România IMM-urilor lucrează numai 2,5 milioane de oameni, iar numărul job-urilor care apar în acest sector nu este mai mare de 50.000 pe an, pe lângă faptul că a-ţi deschide o afacere nu este prima opţiune decât dacă eşti extrem de determinat şi a lucra într-un IMM nu reprezintă o opţiune pentru un tânăr. Pentru cei care termină şcoala în oraşele mari precum Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov sau Sibiu prima opţiune este de a-şi găsi un job într-o multinaţională cu nume, dacă se poate în IT este perfect, care să le aducă un mediu de lucru prietenos, colorat, multe traininguri şi plecări în afară, cafetăria la parter, abonamente la clinici medicale private, sală de fitness, reduceri la shopping şi cursuri de dans (tangoul este la modă).
Dacă într-un IMM românesc salariul se duce între 1.000 şi 1.500 lei net, fără beneficii, într-o multinaţională porneşti de la 2.000, plus beneficii. Pentru 30 de judeţe din România unde afacerile private sunt la pământ, opţiunea unui tânăr este de a lucra la stat, de a lucra de la 8:00 dimineaţa până la 4:00 după-amiază, unde lucrările se efectuează (ce ai de făcut) în săptămâni, luni, ani şi unde probabilitatea de a fi dat afară este destul de redusă. Dacă jobul implică şi acordarea de avize, de a lucra cu mediul privat este perfect; banii pe care îi primeşti de la stat nici nu contează. Mai mult de-atât, în companiile de stat salariul net se duce spre 2.200-2.400 lei. Deci întrebarea unui tânăr este de ce să lucreze într-un IMM, într-o companie mică sau mijlocie antreprenorială, dacă la stat salariul este dublu? De ce să lucreze cu un patron care vrea să mişte lucrurile când poate să lucreze la stat, unde nimeni, pe cale ierarhică, nu vrea să mişte nimic?
Dacă ne ducem puţin mai în jos, vom constata că România, aşa cum este condusă de la Palatul Cotroceni, Palatul Parlamentului, din birourile liderilor politici, nu încurajează munca. Salariul minim brut este de 1.250 lei, ceea ce înseamnă un net de 1.000 lei. Pe de altă parte, ajutoarele sociale se învârt între 300 şi 500 lei, un ajutor de şomaj fiind chiar mai mare. Are sens să îţi baţi capul să lucrezi? Să te scoli dimineaţa, să fii atent la produsul pe care îl faci? Companiile din vestul ţării sunt disperate să găsească forţă de muncă, ajungând chiar să caute oameni în biserici şi penitenciare. Iar bazinul s-a redus atât de mult, chiar şi pentru poziţiile de muncă necalificată.
În România sunt cel puţin un milion de oameni pentru care a munci, a-şi găsi un job, nu reprezintă o soluţie. În acelaşi timp, poate există o jumătate de milion de tineri pentru care România nu reprezintă o variantă de a-şi deschide şi de a face afaceri. Treptat, noile generaţii vor fi strivite între stat şi mediul privat, care se consolidează (din două companii faci una singură pentru a rezista) şi care va oferi din ce în ce mai puţine opţiuni de joburi, de promovare, de creşteri salariale. Acest lucru va naşte treptat un comportament „socialist“ de statu-quo, de a intra într-un loc şi a-ţi apăra poziţia sau de a schimba joburile la prima nemulţumire faţă de angajator.
Cei 1.100 de tineri manageri pe care Business Magazin i-a adunat de-a lungul celor 11 ani fac parte dintr-o generaţie norocoasă care a avut mult mai multe opţiuni. Asta dacă cei care fac parte din generaţia celor 1.100 nu vor prelua puterea şi vor schimba lucrurile.
