“Astăzi, ambasadorii unor state europene au fost convocaţi la Ministerul iranian de Externe şi li s-a transmis că Iranul va diminua volumul exporturilor de petrol către aceste ţări”, precizează postul citat. Însă unul dintre diplomaţii acestor ţări a declarat că nu a fost abordată această problemă. De altfel, Iranul avertizează că ar putea întrerupe exporturile de petrol către Uniunea Europeană, dând asigurări că nu va face acest lucru deocamdată din raţiuni umanitare, conform postului de televiziune Al-Alam.
Tag: petrol
-
Cotaţia petrolului în urcare, după ce Iranul a anunţat oprirea exporturilor în şase ţări din UE
“Iranul opreşte exporturile de petrol către şase state europene”, a anunţat postul iranian de televiziune în limba engleză Press TV. Potrivit Press TV, cele şase ţări sunt Olanda, Grecia, Franţa, Portugalia, Spania şi Italia. Preţul petrolului Brent, tranzacţionat pe bursa de la Londra, se afla în urcare cu un dolar, la 118,35 dolari pe baril la scurt timp după anunţ. Cele 27 de state membre UE au decis să oprească importurile de petrol iranian începând cu 1 iulie, din cauza controversatului program nuclear al Iranului, despre care statele ocidentale afirmă că are scopuri militare. Iranul neagă aceste acuzaţii.
-
Atenţie la submarine! Strâmtoarea Ormuz, poartă a petrolului şi spaţiu generator de conflict
De unde vine importanţa strâmtorii?
Ormuz asigură legătura dintre Golful Persic şi Golful Oman şi este mărginită de Iran la nord şi de Emiratele Arabe Unite şi Oman la sud.
În punctul cel mai îngust strâmtoarea are numai 54 de kilometri şi, drept urmare, navele se pot deplasa numai în baza unui program special de trafic, pe nişte benzi de circulaţie prestabilite. Activitatea navală din zonă se desfăşoară sub incidenţa United Nations Convention on the Law of the Sea, pentru că navele pătrund în apele teritoriale ale Iranului şi Omanului.Petrolie
Într-o singură zi în jur de 14 petroliere ce pot transporta 17 milioane de barili trec din golful Persic spre restul lumii; cantitatea reprezintă 35% din petrolul trasportat pe mare şi 20% din volumul petrolului comercializat în lume. Mai mult de 85% din respectivul petrol merge spre ţările asiatice – Japonia, India, Coreea de Sud şi China.
În continuare, un scurt istoric al conflictelor şi evenimentelor care s-au petrecut în strâmtoare:
Operaţiunea Praying Mantis
Este un scurt conflict armat purtat în aprilie 1988 între forţe americane şi iraniene, după avarierea fregatei americane Samuel B Roberts de către o mină iraniană. Forţele americane au scufundat o fregată şi o serie de ambarcaţiuni mai mici şi au avariat serios o a doua fregată iraniană.
Zborul Iran Air 655
La 3 iulie 1988 crucişătorul american Vincennes a doborât cu o rachetă un Airbus al companiei Iran Air deasupra strâmtorii Ormuz. Americanii au spus că a fost o eroare, dar confuzia a cauzat moartea a 290 de oameni. Ulterior comandantul Vincennes a fost decorat de guvernul american.Ciocnire pe mare
În ianuarie 2007 submarinul nuclar Newport News, aflat în imersie, a lovit petrolierul japonez Mogamigawa de 300.000 de tone. Nu au fost nici răniţi nici scurgeri de petrol. -
Neagra moştenire a lui Gaddafi
Deutsche Bank a estimat că nici în 2014 nu va fi restabilită integral capacitatea de producţie, însă Libia ar putea să-şi dubleze producţia actuală (estimată la circa 350.000 de barili pe zi) relativ repede, ceea ce ar însemna, la preţurile de acum, venituri de circa 80 de milioane de dolari pe zi.
Topul companiilor petroliere cu afaceri in Libia
Capacitatea totală de producţie, dinainte de declanşarea războiului cu forţele NATO, este de 1,6 milioane de barili pe zi. Eforturile de reluare a producţiei vor fi îngreunate însă, cel mai probabil, de luptele pentru împărţirea terenurilor petroliere între noii lideri, ca şi de reparaţiile necesare la instalaţiile petroliere. CNN notează că numeroase companii vor să înceapă sau să-şi extindă operaţiunile în Libia, de la ENI şi BP la Total şi Repsol din Europa, respectiv Occidental, ConocoPhillips, Marathon sau Hess din SUA.
-
În atenţia celor speriaţi de noua candidatură la preşedinţie a lui Vladimir Putin
“Toată lumea ştie că am intrat într-o campanie electorală, că aceasta e un test dificil pentru sistemul guvernamental şi pentru fiecare om în parte. Cred că asta afectează nervii”, a spus preşedintele Dmitri Medvedev, în discursul din 26 septembrie cu care l-a somat pe ministrul de finanţe Aleksei Kudrin să se supună disciplinei guvernamentale sau, dacă nu, să-şi dea demisia (ceea ce acesta din urmă a şi făcut).
Chestiunea cu nervii pare comică, atât fiindcă Medvedev a legat-o de campania electorală, cât şi pentru că, în incidentul cu Kudrin, Medvedev chiar părea să aibă dreptate: după cum au atras atenţia comentatorii, vina cea mare a lui Kudrin, pentru care a fost adus la ordine, nu era atât că a declarat public că el nu va colabora cu un viitor guvern condus de Medvedev ca prim-ministru al viitorului preşedinte Putin, ci pentru că s-a apucat să vorbească de la Washington, în mod cu totul ciudat, expunând astfel în faţa întregii lumi nişte rufe care ar fi trebuit să fie spălate în familie sau despre care să nu se vorbească deloc.
Reacţia lui Kudrin “la nervi” a fost aşadar interpretată drept având un subtext, posibil chiar cel al unei viitoare candidaturi pe care ex-ministrul de finanţe ar urma să şi-o promoveze pentru funcţia de prim-ministru, concurând astfel cu Medvedev. În fond, de ce nu? şi-au zis comentatorii care au susţinut teoria respectivă; doar Kudrin se înţelege bine cu Putin, iar o ieşire din scenă atât de spectaculoasă, cu scandal, ar fi o rampă bună de lansare, mai ales ţinând cont de statutul privilegiat al lui Kudrin în ochii Vestului, graţie atitudinii sale cunoscute de fan al austerităţii bugetare, în special al reducerii cheltuielilor militare, capitol la care, vorba lui Medvedev, ex-ministrul de finanţe are “divergenţe serioase cu preşedintele în funcţie”.
Interpretarea pare însă mai curând o dovadă de “wishful thinking” din partea unor analişti care studiază tot ce se întâmplă şi ce se spune la Moscova exact cum procedau sovietologii şi kremlinologii de pe vremuri, încercând inclusiv să tragă concluzii optimiste din evenimente neplăcute sau să vadă planuri minuţioase acolo unde nu era decât rodul hazardului. Zile întregi, presa financiară occidentală a dezbătut, într-adevăr, incidentul, deplângând înlocuirea lui Kudrin, după 12 ani în funcţie (care reprezenta Rusia şi în dialogul cu instituţiile financiare internaţionale) cu Anton Siluanov, un funcţionar de carieră şi economist prea puţin cunoscut în Vest. The Wall Street Journal a relatat cum oficialii ruşi au încercat să-i liniştească pe investitorii occidentali, pe diverse căi, în săptămâna care a urmat retragerii din funcţie a lui Kudrin.
Şeful băncii centrale, Serghei Ignatiev, a convocat o conferinţă în care a vorbit despre perspectivele de apreciere ale rublei, în ciuda faptului că banca tocmai cheltuise atunci, într-o singură zi, 2,36 miliarde de dolari ca să-i susţină cursul, cea mai mare sumă din 2009 încoace, şi în ciuda faptului că în presă a reînceput să plouă cu articole despre “exodul de capital” din Rusia, iniţiat de această dată nu numai de tradiţionalii oligarhi, dar şi de cetăţeni din clasa mijlocie temători de evoluţia politică post-electorală a Rusiei, mai ales în perspectiva revenirii lui Vladimir Putin la preşedinţie.
Tot The Wall Street Journal a reamintit un raport recent al FMI care avertiza că escaladarea cheltuielilor, în special a celor militare şi sociale, “va afecta inevitabil toată economia rusească”, pentru că o lasă vulnerabilă la orice scădere a preţurilor principalului său produs de export, petrolul. FMI afirma că deficitul bugetar, excluzând veniturile din petrol, a ajuns deja dublu faţă de ţinta fixată de însuşi guvernul şi peste nivelul văzut ca sustenabil de către FMI. Plus: FMI estimează o creştere economică de 4,3% în acest an (faţă de estimarea din iunie de 4,8%) şi de 4,1% la anul (faţă de 4,5%), din cauza conjuncturii internaţionale proaste, în care mai toate estimările pentru ţările dezvoltate şi cele emergente au fost revizuite în jos.
Or, Kudrin vrusese încă din februarie să-şi dea demisia din funcţie, tocmai fiindcă nu era de acord cu direcţia politicilor bugetare. “În ultimele luni, în ciuda numeroaselor mele obiecţii, unele făcute publice, s-au luat decizii de politică fiscală care neîndoielnic au crescut riscurile de ordin bugetar”, avea să spună ministrul, în prima declaraţie de după demisie. Nici n-avea cum să fie altfel, având în vedere apropierea de alegerile parlamentare din decembrie şi de cele prezidenţiale din martie 2012; foarte recent, preşedintele Medvedev spunea, într-o vizită la o bază militară din Urali, că nu are de gând să renunţe la planul de a creşte cheltuielile militare cu 618 miliarde de dolari, pentru că Rusia “trebuie să cheltuiască suficient pentru o ţară cu ambiţii globale, nu ca o republică bananieră”.
Ţinând cont de toate acestea, deşi anunţul privind decizia lui Vladimir Putin de a candida pentru un nou mandat prezidenţial (în tandem cu Medvedev ca viitor premier) era aşteptat, practic, de trei ani încoace, el a părut eclipsat de plecarea lui Kudrin, până acolo încât unii comentatori au spus că investitorii ar trebui să fie mai puţin îngrijoraţi de reîntoarcerea lui Putin în funcţie (presupusă a readuce cu ea linia dură a anilor dinainte de Medvedev, care a părut prin comparaţie un reformist liberal, prieten al Vestului), ci de înlăturarea acestui obstacol în faţa largheţii bugetare, tocmai acum când ţara are nevoie mai mult ca oricând de politici economice sănătoase şi prudente.
Agenţia de rating Standard&Poor’s a difuzat chiar o notă referitoare la “evenimentele politice din Rusia ultimelor zile”, în care tratează laolaltă anunţul candidaturii lui Putin şi plecarea lui Kudrin, spre a conchide că ele “nu vor avea impact imediat asupra ratingului suveran – BBB cu perspectivă stabilă pentru datoria pe termen lung în valută şi BBB+ cu perspectivă stabilă pentru datoria pe termen lung în ruble”.
Kai Stukenbrock şi Trevor Cullinan, autorii notei, susţin că nu se aşteaptă la nicio deviere semnificativă de la politicile economice şi fiscale curente şi se aşteaptă ca “legăturile dintre politică şi business şi capitalismul rusesc de stat să rămână neschimate”, cu toate că îşi arată temerea ca “schimbarea de roluri şi de personal să facă mai dificil pentru Rusia să abordeze probleme legate de potenţialul pe termen lung, ca îmbunătăţirea climatului de afaceri, a competiţiei şi a infrastructurii productive”. Cei doi mai notează că dependenţa economiei şi a finanţelor publice de preţurile materiilor prime, în special ale petrolului, şi riscul unei recăderi în recesiune a economiei globale complică situaţia; de partea ei, Rusia are însă atuuri ca deficitul moderat de cont curent şi poziţia externă de creditor net a ţării, astfel încât concluzia e că ratingurile s-ar modifica doar în ipoteza unei prăbuşiri a preţului petrolului (ceea ce însă, la ora actuală, e exclus din toate previziunile serioase) cuplată cu o escaladare a deficitului bugetar, partea nelegată de comerţul cu petrol.
Dacă în concluziile despre mersul economiei, cei doi analişti sunt de acord cu mulţi alţii care judecă scenariile posibile de evoluţie post-electorală din Rusia (vezi concluziile Citigroup în caseta alăturată), punctul de plecare – un anunţ de candidatură şi o schimbare de ministru – apare ca insolit. În fond, oare se aştepta cineva nicio ciocnire în aparatul actualului guvern? Sau se aştepta cineva ca Vladimir Putin să renunţe la şansa unui al doilea mandat? Mai ales că nu se îndoieşte nimeni că îl va câştiga, graţie uriaşei sale popularităţi – reale – datorate diferenţei enorme de nivel de trai (dar şi de prestigiu extern) din Rusia prezentului faţă de Rusia săracă şi dezorientată din 2000, când a venit la putere Putin.
Publicaţia rusească Slon.ru a făcut, de pildă, un inventar al perioadei în câteva diagrame, care compară diverşi indicatori precum procentul săracilor (29% din populaţie în 2000, 13,1% în 2010), venitul pe cap de locuitor (care a evoluat de la 81 la 614,2 dolari), numărul de cazuri de crimă sau tentativă de omor (de la 31.829 la 15.563), numărul mediu de metri pătraţi ai unei locuinţe (de la 19,2 la 22,6 metri pătraţi) sau ponderea ruşilor satisfăcuţi de viaţa lor (de la 21% la 43%). Faţă de toate acestea, mai contează pentru electorat sau pentru investitori că revenirea lui Putin va însemna o nouă ascensiune economică şi politică a “gărzii vechi” de oligarhi ai birocraţiei de partid, cunoscuţi sub denumirea colectivă de “siloviki” (forţoşii) şi al căror reprezentant în actualul guvern e vicepremierul Igor Secin, fost şef al consiliului de administraşie de la Rosneft?
Bloggerii cunoscători ai poveştilor din jurul Kremlinului s-au amuzat să răspundă afirmativ în special la întrebarea dacă se aştepta cineva ca Putin să nu mai candideze; spre surprinderea multora, au inventariat un şir destul de lung de politologi respectabili din Rusia şi din afară care au crezut până în ultimul moment că Medvedev va rămâne preşedinte pentru un al doilea mandat. Unii şi-au pierdut speranţa când au văzut că în plin mandat Medvedev, fostul magnat Hodorkovski (dacă vă mai amintiţi de compania Iukos) capătă pedeapsa maximă cu ocazia celui de-al doilea proces, interpretând evenimentul drept o dovadă că Medvedev, considerat garant al democraţiei, a pierdut teren în mod decisiv.
Alţii au sperat până în ultima clipă, măcar şi din dorinţa instinctivă de a vedea în sfârşit şi feţe noi la conducerea ţării (iar Medvedev a promovat într-adevăr multe feţe noi şi tinere, mai ales în sistemul autorităţilor regionale), în locul unei rotaţii de cadre. Desigur, nu e timpul pierdut nici pentru ei; deja interpretarea de mai sus dată demisiei lui Kudrin dovedeşte că speranţa nu moare niciodată şi anunţă că speculaţiile “sovietologice” vor reîncepe după tipicul cunoscut, ca şi plictiseala investitorilor de a comenta în aceiaşi termeni despre economia Rusiei care trebuie să se liberalizeze şi despre vechile figuri din administraşie. Dar, cel puţin pentru aceştia din urmă, în Rusia e de multe ori mai avantajos aşa, după vechiul principiu cu “the devil you know”.
-
Analiştii spun că preţurile la benzină vor scădea cu 5-6%, după ce petrolul a coborât cu 20% de la maximele din aprilie
La începutul anului, companiile petroliere anunţat aproape săptămânal scumpiri ale carburanţilor, pe fondul creşterii preţului ţiţeiului la nivel internaţional. Ulterior, când barilul a început să scadă, scumpirile s-au oprit, dar nu au fost nici ieftiniri semnificative. Astfel, preţurile carburanţilor sunt acum în medie cu 11% mai mari decât la începutul anului.
Petrolul s-a ieftinit cu 19,38% de la vârfurile atinse în luna aprilie anul acesta, păstrând un avans de 7,2% faţă de nivelul de la începutul anului.
În perioada în care petrolul a coborât de la maximele ultimilor 3 ani (aprilie – septembrie), leul a pierdut 6,72% în faţa dolarului american. Raportat la începutul lui 2011, leul este cu 1,56% mai slab. Astfel, tinând cont de impactul cursului de schimb, numai o parte din contracţia preţului petrolului la bursele internaţionale se poate transmite către consumatorul final – deprecierea leului faţă de dolar erodând scăderea potenţială a preţurilor carburanţilor, explică analiştii XTB.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
-
Exxon câştigă, BP pierde în războiul pentru petrolul rusesc din Arctica
Premierul Vladimir Putin a anunţat că firmele semnatare vor investi 3,2 miliarde de dolari în aceste exploatări, considerate virtuale mine de aur pentru orice companie petrolieră cu tehnologie suficient de performantă încât să aibă acces la ele. În cazul Rosneft, avantajul este că beneficiază de tehnologia superioară a Exxon, cel mai mare producător de petrol din lume, iar exploatarea se va face printr-o societate mixtă unde compania rusească are 66,7% din acţiuni.
În afară de Exxon şi Rosneft, de câştigat din afacere are şi preşedintele Barack Obama, care a fost criticat de opozanţii săi republicani pentru că de la apelul lui din 2009 pentru o “resetare” a relaţiilor cu Rusia nu s-a întâmplat nimic spectaculos în relaţiile economice dintre ţări. Totuşi, pentru administraţia democrată ar putea să apară probleme în Congres, întrucât acordul le oferă celor de la Rosneft dreptul de a cumpăra participaţii la cel puţin şase proiecte ale Exxon din Golful Mexic şi Texas, ceea ce ar putea trezi vigilenţa republicanilor, care ar cere Comitetului pentru Investiţii Străine să studieze termenii acordului şi eventual să-l blocheze, pe motiv că generează riscuri de securitate economică.
Perdantul cert al afacerii este grupul BP (British Petroleum), ale cărui planuri de a fora în Arctica împreună cu Rosneft, pe punctul de a se concretiza în ianuarie, au fost blocate în luna mai de către Mihail Fridman, Viktor Vekselberg, Leonid Blavatnik şi Gherman Han, miliardarii ruşi proprietari ai TNK, compania petrolieră cu care BP a format în 2003 societatea mixtă devenită al treilea producător de petrol din Rusia şi unul dintre primii zece pe plan mondial.
Iar ca înfrângerea să fie completă, imediat după semnarea acordului cu Exxon, poliţia a organizat o percheziţie brutală de două zile la sediul BP din Moscova, căutând documente ale negocierilor între BP şi Rosneft. Percheziţia a avut legătură cu un proces intentat contra BP de o parte dintre acţionarii minoritari ai TNK-BP, care consideră că s-au ales cu o pierdere potenţială de cel puţin 3 miliarde de dolari fiindcă planul BP de a fora în Arctica împreună cu Rosneft a eşuat.
-
Cine câştigă şi cine pierde în economia mondială în urma căderii lui Gaddafi (GALERIE FOTO)
O primă certitudine este că o prăbuşire a regimului lui Gaddafi va avea un efect benefic pentru industria petrolului, notează revista Time. Reducerea masivă a livrărilor de petrol în ultimele luni, determinată de luptele din Libia, va lua sfârşit, iar oferta suplimentară de petrol va fi necesară nu atât în perspectiva unei relansări bruşte a cererii mondiale şi a preţului odată cu ea, ci din punctul de vedere al pariului pe termen lung al investitorilor care iau în considerare creşterea cererii de petrol de-a lungul actualului deceniu.
Ca atare, principalii câştigători vor fi acţiunile marilor companii petroliere americane, considerate plasamente rentabile pe termen lung pentru investitorii care privesc dincolo de orizontul actual al crizei de pe pieţele financiare: ExxonMobil, Chevron, ConocoPhillips.
În privinţa economiei americane, reluarea livrărilor de petrol e aşteptată să producă o ieftinire a produselor petroliere, necesară ca aerul pentru a stimula în sfârşit consumul în SUA, scrie publicaţia GlobalPost, care calculează că un penny mai puţin plătit pentru un galon de benzină, americanii vor avea în plus pentru cheltuială 1,4 miliarde de dolari. Un efect asemănător ar urma să se manifeste şi în Asia şi Europa.
Un astfel de efect, la rândul său, va spori şansele electorale ale preşedintelui american Barack Obama de a obţine un nou mandat la alegerile din 2012, respectiv ale preşedintelui francez Nicolas Sarkozy de a fi reales. Unii experţi sunt însă mai pesimişti, arătând că reluarea producţiei şi a fluxului de petrol dinspre Libia nu vor putea avea loc decât peste cel puţin un an.
Companiile europene se grăbesc deja să profite de oportunitate. Firma italiană ENI, cel mai mare producător străin cu activitate pe piaţa petrolieră libiană înainte de război, şi-a trimis deja oamenii în Libia pentru repunerea în funcţiune a capacităţilor de producţie din est, chiar în condiţiile în care luptele continuă în Tripoli, în vest, conform Reuters, care l-a citat cu o astfel de declaraţie pe ministrul de externe Franco Frattini. Acţiunile firmelor europene de profil – ENI, OMV din Austria şi Total din Franţa – au crescut deja în cursul zilei de luni cu 3-5%.
Noi jucători vor intra în piaţă, de asemenea: compania naţională de petrol din Qatar sau firma olandeză de comerţ cu energie Vitol vor avea ocazia să concureze cu companiile americane şi europene cu prezenţă tradiţională în zonă.
Noii-veniţi nu vor putea proveni însă din ţări care s-au opus sancţiunilor contra regimului lui Gaddafi sau operaţiunilor militare contra lui, aşa după cum a avertizat Abdeljalil Mayouf, purtător de cuvânt al firmei petroliere AGOCO, condusă de rebeli: “N-avem o problemă cu ţări occidentale ca Italia, Franţa, Marea Britanie. Dar avem probleme de ordin politic cu Rusia, China şi Brazilia”, a spus respectivul.
Rusia va pierde şi pe alt plan, dat fiind că a fost până acum un furnizor tradiţional de armament pentru Libia (şi pentru Siria). Cât priveşte China, Libia va deveni un nou front pe care se va tranşa competiţia mondială între Occident şi China, având în vedere implicarea economică, în creştere continuă în ultimul deceniu, a Chinei în Africa. Cum Vestul este cel ce câştigă, practic, războiul în Libia, e de aşteptat ca firmele din ţările occidentale să domine această piaţă.
Înainte de conflictul început în primăvară, Libia producea circa 2% din livrările mondiale de petrol, iar după declanşarea ostilităţilor, livrările sale au scăzut cu peste 90%. Italia şi-a asigurat în ultimii ani din Libia circa 20% din importurile de petrol, iar Franţa, Elveţia, Irlanda şi Austria peste 15%.