BusinessMagazin

Tag: lipsa

  • ZF Antreprenorii României. „În Germania 60% din angajaţii din fabrici au sub 40 de ani. La noi, majoritatea au mai mult de 60 de ani. Nu mai găsim angajaţi“

    Lipsa de forţă de muncă devine tot mai acută în vestul României, antreprenorii din Alba şi Hunedoara punând această problemă pe seama lipsei şcolilor profesionale şi pe neadaptarea învăţământului la nevoile mediului de business local.

    „De aproximativ doi ani problema forţei de muncă este tot mai acută. Şcoli profesionale există oriunde în Vest. Am fost la o fabrică Mercedez, dar şi la Ferrari. Am văzut în toate fabricile muncitori tineri, cam 60% aveau vârsta de până la 40 de ani. La noi, o să vedeţi că 80% sunt angajaţi de peste 60 de ani“, a spus Ioan Popa, proprietarul grupului de firme Transavia, cu afaceri de circa 140 milioane de euro anul trecut.

    Antreprenorul a fost prezent la conferinţa „Capitalul privat românesc – o şansă pentru dezvoltarea economică a României“, orga­nizată de ZF împreună cu Banca Transilvania la Alba Iulia. Aceasta este a şaptea oprire a proiectului ZF Antreprenorii României, după Timişoara, Sibiu, Piteşti, Braşov, Iaşi şi Craiova, iar în perioada următoare iniţiativa ZF va continua în cele mai mari oraşe din ţară.

    Următoarea oprire a evenimentului va fi la Constanţa, pe 13 iunie.

    Transavia este cel mai mare producător de carne din România, având peste 1.600 de angajaţi. Creşterea businessului companiilor şi concentrarea investiţiilor în cele mai impor­tante oraşe din ţară pune presiune pe piaţa forţei de muncă în aceste zone şi scoate în evidenţă o problemă care de ani buni îşi aşteaptă o rezolvare: pregătirea tinerilor şi pentru alte meserii decât cele de tipul ingineri, medici sau economişti.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • BEC s-a încurcat în Excel. Cum s-au rătăcit 250.000 de buletine de vot. „Sunt tâmpiţi!”

    Aproximativ 250.000 de buletine de vot nu ies la socoteală în tabelul BEC cu rezultatele provizorii ale alegerilor locale de la Bucureşti, realizat în programul Excel. În sectorul 1, unde candidatul USB Clotilde Armand a contestat fără succes alegerile, după ce a pierdut în faţa candidatului PSD cu câteva procente, peste 10.000 de buletine de vot pentru primarul de sector ies lipsă, din calculele făcute la secţiile de votare din sectorul 1, aşa cum apar ele pe site-ul Biroului Electoral Central. Neconcordanţele apar la secţii de votare din toate sectoarele şi nu doar în cazul buletinelor de vot pentru primar de sector, ci şi pentru Primarul General, Consiliul Local sau Consiliul General al Capitalei.

    Citeste aici: BEC s-a încurcat în Excel. Cum s-au rătăcit 250.000 de buletine de vot. „Sunt tâmpiţi!”

  • Cronica de film: A Hologram for the King

    Filmul începe cu o secvenţă lipsită de prea mult sens: un vis al personajului central, Alan Clay, prin care aflăm că acesta e un om de afaceri care a pus la punct o tehnologie revoluţionară, apoi a dat faliment, şi-a pierdut ulterior maşina şi soţia, iar acum nu mai are bani nici pentru educaţia copiiilor.

    Prin urmare, omul nostru se decide să meargă în Arabia Saudită pentru a prezenta ideea sa regelui saudit. Urmează o poveste ce seamănă destul de mult cu linia din Salmon Fishing in the Yemen; în ambele filme apare un personaj central care trece printr-o criză existenţială şi care dă vina pe cei din jur pentru toate problemele sale, în special pe chinezi şi invazia produselor din China. Astfel, de-a lungul filmului, folosind (nu foarte convingător) replici între diverse personaje, regizorul încearcă să transmită următorul mesaj: Arabia are problemele ei, dar nu se compară cu China!

    În cele din urmă, filmul vrea să reflecte ciocnirea dintre civilizaţii: Clay este până la urmă un turist, iar povestea este filtrată prin modul în care el percepe sentimentul de alienare. Spun „vrea să reflecte“, pentru că rezultatul nu este unul deloc cizelat – prietenii pe care Clay şi-i face şi interacţiunea dintre personaje reflectă doar ceea ce cred americanii despre saudiţi.

    Filmul este regizat de Tom Tykwer, un fel de Sergiu Nicolaescu al ultimilor ani: este regizor, scenarist, compozitor şi producător. El s-a remarcat prin conducerea unor filme precum Cloud Atlas, Perfume: The Story of a Murderer sau Run Lola Run. Pentru A Hologram for the King, el s-a rezumat doar la regie şi scenariu. În rolurile principale îi regăsim, alături de Tom Hanks, pe Alexander Black (debut într-un lungmetraj), Sarita Choudhury (Lady in the Water, A Perfect Murder, franciza The Hunger Games) şi Sidse Babett Knudsen (After the Wedding, The Duke of Burgundy, Borgen).

    În concluzie, A Hologram for the King pare mai mult un clip publicitar menit să convingă americanii că Arabia Saudită poate fi un bun partener de afaceri. Nu este cel mai bun film al lui Tom Hanks, dar, pe de altă parte, fără el am fi discutat probabil de una dintre marile dezamăgiri ale anului.
     

  • Cronica de film: A Hologram for the King

    Filmul începe cu o secvenţă lipsită de prea mult sens: un vis al personajului central, Alan Clay, prin care aflăm că acesta e un om de afaceri care a pus la punct o tehnologie revoluţionară, apoi a dat faliment, şi-a pierdut ulterior maşina şi soţia, iar acum nu mai are bani nici pentru educaţia copiiilor.

    Prin urmare, omul nostru se decide să meargă în Arabia Saudită pentru a prezenta ideea sa regelui saudit. Urmează o poveste ce seamănă destul de mult cu linia din Salmon Fishing in the Yemen; în ambele filme apare un personaj central care trece printr-o criză existenţială şi care dă vina pe cei din jur pentru toate problemele sale, în special pe chinezi şi invazia produselor din China. Astfel, de-a lungul filmului, folosind (nu foarte convingător) replici între diverse personaje, regizorul încearcă să transmită următorul mesaj: Arabia are problemele ei, dar nu se compară cu China!

    În cele din urmă, filmul vrea să reflecte ciocnirea dintre civilizaţii: Clay este până la urmă un turist, iar povestea este filtrată prin modul în care el percepe sentimentul de alienare. Spun „vrea să reflecte“, pentru că rezultatul nu este unul deloc cizelat – prietenii pe care Clay şi-i face şi interacţiunea dintre personaje reflectă doar ceea ce cred americanii despre saudiţi.

    Filmul este regizat de Tom Tykwer, un fel de Sergiu Nicolaescu al ultimilor ani: este regizor, scenarist, compozitor şi producător. El s-a remarcat prin conducerea unor filme precum Cloud Atlas, Perfume: The Story of a Murderer sau Run Lola Run. Pentru A Hologram for the King, el s-a rezumat doar la regie şi scenariu. În rolurile principale îi regăsim, alături de Tom Hanks, pe Alexander Black (debut într-un lungmetraj), Sarita Choudhury (Lady in the Water, A Perfect Murder, franciza The Hunger Games) şi Sidse Babett Knudsen (After the Wedding, The Duke of Burgundy, Borgen).

    În concluzie, A Hologram for the King pare mai mult un clip publicitar menit să convingă americanii că Arabia Saudită poate fi un bun partener de afaceri. Nu este cel mai bun film al lui Tom Hanks, dar, pe de altă parte, fără el am fi discutat probabil de una dintre marile dezamăgiri ale anului.
     

  • Lista neputinţei

    Un înţelept a spus la un moment dat un lucru înţelept (ca orice lucru înţelept, pare evident): „Instituţiile vor căuta să conserve, să menţină problemele pe care ar trebui să le rezolve“. Să recapitulăm: 81% din arierate, care totalizează 77,1 miliarde lei, sunt nerecuperabile.

    Este vorba de 62 de miliarde de lei, iar dimensiunea sumei mă determină să le dau dreptate celor are au întrebat, firesc, ce au făcut autorităţile atâta vreme? Apar acolo companii despre care am scris la un m0ment dat sau altul, dar s-au pierdut în negurile tranziţiei, fost societăţi de stat sau aventuri antreprenoriale nereuşite. Nu ştiu dacă este musai o listă a ruşinii, ci mai degrabă o listă a neputinţei, spun din nou. Şi ca să fie clar, trebuie să spun că da, voi fi prezent, cel mai probabil, pe lista datornicilor persoane fizice.

    Dar asta se întâmplă pentru că, acum ceva vreme, am plătit prin poştă – o posibilitate perfect legală – nişte bani Fiscului dintr-un judeţ al ţării. Un funcţionar din JudeţulMaiImportantDecâtJudeţulMeu a dirijat banii aceia într-un cont greşit, fapt pe care l-am descoperit ulterior, după ce mă ameninţaseră în fel şi chip, cu ajutorul unei doamne de la Fiscul JudeţuluiMeu. Dar demersurile la şefii doamnei celei amabile au rămas fără rezultat, iar eu, în opinia dumnealor, în continuare dator, aşa că JudeţulMeu a făcut bine şi a transferat cauza la Fiscul SectoruluiMeu, care SectorAlMeu mă face în fel şi chip oricând mă prinde. Am încercat ani la rând să lămuresc lucrurile, dar mâna regelui s-a dovedit inflexibilă: întâi tăiem capul, apoi verificăm. Motiv pentru care, poate, la fiecare plată de impozite locale sunt pus să plătesc nişte amenzi de circulaţie pe care nu numai că le-am achitat la timp, dar le-am re şi re şi replătit.

    Reuşita României nu stă în alimentarea bugetului de stat, pentru ca apoi banii să piară în găuri negre, ci în dezvoltare bazată pe antreprenoriat şi iniţiativă şi în creşterea nivelului de trai. Trei sferturi din totalul sumelor plătite de companii taxează, într-o formă sau alta, munca, iar taxarea muncii ocupă 120 din cele 222 de ore necesare pregătirii documentaţiei, depunerii declaraţiilor şi plăţilor. O asemenea politică, concentrarea pe bun-platnici şi ignorarea fiscalizării economiei gri nu încurajează nici munca, nici antreprenoriatul.

    Mai mult, un leu cheltuit de stat înseamnă numai un leu în PIB, în timp ce un leu eliminat din taxe şi impozite înseamnă trei lei în plus la PIB. Multiplicatorul unei reduceri de taxe este 3,8 în cinci ani. Multiplicatorul unei cheltuieli guvernamentale bazate pe deficit este 0,33 în cinci ani. Poate că datele (există studii, dau linkuri la cerere) ar trebui ponderate cu diverse, dar efectele acestea sunt.

    Au devenit din ce în ce mai evidente lipsa de comunicare, inflexibilitatea şi lipsa de reacţie a autorităţilor române la solicitările sau propunerile societăţii sau mediului de afaceri; este o cale de a masca nepriceperea, şi folosesc cuvântul în sens eufemistic. Acum au dat nişte liste la rumegat; acestea nu vor mai fi, în curând, un subiect, în timp ce promisiunile neonorate, infrastructura proastă, şomajul, precaritatea sistemului sanitar sau de învăţământ vor rămâne. Am vrut să scriu „vor dăinui“, dar, vorba cuiva, sună ca dracu’.

    Ilustrez cu „Autoportert ca Vincent Van Gogh“, tabloul lui Adrian Ghenie vândut recent cu peste 2,5 milioane de dolari.

  • ​Ţara unde muncitorii sunt forţaţi să poarte pamperşi pentru că nu au voie la toaletă

    Muncitorilor din facilităţi deţinute de cei mai mari producători li se interzic în mod regulat pauzele de toaletă, şi astfel unii ajung să poarte pamperşi în timp ce lucrează la liniile de procesare, avertizează Oxfam America.

    “Nu numai demnitatea acestora are de suferit. Aceştia sunt în pericol să aibă probleme serioase de sănătate”, avertizează organizaţia neguvernamentală care militează pentru “o lume dreaptă fără sărăcie”, scrie Bloomberg.

    Condiţiile din industrie au fost de asemenea illustrate în documentarul Food Inc. din 2008.

     

  • Ingredientul lipsă

    Cu exact zece ani în urmă scriam un text numit „Rolul nevestelor în procesul decizional al investiţiilor“, care marca un subiect asemănător: atunci pierduserăm o investiţie a grupului MAN, care a mers tot în Polonia. Valoarea nu era atât de mare, dar nici neglijabilă, de 40 de milioane de euro, iar la baza deciziei au stat tot ceva nemulţumiri legate de teren, la care s-au adăugat aspecte socio-culturale.

    Asta înseamnă, în limbaj de lemn asemănător cu cel de mai sus (…şi-a arătat deschis şi transparent dorinţa…), că nevestele ştebilor nemţi au ajuns la concluzia că la Arad nu aveau unde să se distreze şi nici unde să meargă la cumpărături (ba chiar au întrebat în cât timp se poate ajunge la Budapesta). Şi am scris atunci: „Cred că decizia de a investi în Romania este în relaţie direct proporţională nu numai cu lucruri deja invocate, cum sunt corupţia sau legislaţia în schimbare, ci şi altele, neevidenţiate la mese rotunde pe tema investiţiilor, dar prezente, reale şi în măsură să influenţeze: cantitatea de gunoaie din oraş, volumul decibelilor lansaţi de maşinile oprite la stop, insistenţa cu care te asaltează anumite categorii de cerşetori sau calitatea serviciilor din hoteluri şi restaurante.

    Argumente ca introducerea cotei unice de impozitare sau mărimea pieţei sau calificarea forţei de muncă sau micimea salariilor plătite românilor vor mai aduce o perioadă investitori, dar pentru investiţii trebuie mai mult, de exemplu luat în calcul rolul important al nevestelor în luarea deciziei“.

    Acesta nu este un exerciţiu stupid de tipul „v-am spus eu!“. Dar faptul că ratăm şi în 2006, şi în 2008, şi în 2016, acestea fiind numai trei dintr-un lung şir de rateuri în atragerea de investiţii străine, arată că unu, nu învăţăm nimic, niciodată, şi că doi, ne lipseşte un ingredient absolut necesar, ambiţia.

    România a trăit un prim deceniu postrevoluţionar pentru că s-a complăcut în sărăcie şi minciună, şi a pierdut alţi ani buni din următorul deceniu şi jumătate din imobilism, sărăcie, prostie şi politicianism absurd. Naţia nu a avut în întregul ei ambiţia de a-şi face curăţenie în ogradă şi de a-şi depăşi limitele, preferând să se transforme într-un soi de executant umil al ordinelor altcuiva. Nu vorbesc de ambiţii personale aici, de îndârjirea tinerilor care au învăţat şi au pornit afaceri, a antreprenorilor care au croit afaceri de succes sau a angajaţilor care şi-au făcut cinstit datoria, ci de imaginea de ansamblu, de cum ne-am mulţumit mereu cu puţin, de cum ne-am obişnuit cu eşecul. De liderii pe care i-am avut, care niciodată n-au gândut cu capul lor, ci al uniunii, al organismelor internaţionale, al oricui altcuiva.

    O ambiţie ar fi să realizăm, de exemplu, o companie de tehnologie de un miliard de dolari, dacă tot ne lăudăm cu softiştii şi cu rezultatele muncii lor. Un antreprenor cu şanse să aibă o companie de un miliard îmi spunea recent că în Silicom Valley 200.000 de programatori fac business de mii de miliarde. Noi avem cam 70.000, oare n-am putea gândi un program coerent care să salte miliardul pe care îl produc acum la o cincime din cât face Silicon Valley? Dar Silicon Valley este o creaţie a fondurilor cu capital de risc şi nu a statului care „…şi-a arătat deschis şi transparent dorinţa…“, a banului în mişcare, a infrastructurii, a oamenilor dispuşi să rişte şi nu a unui sistem bancar prea puţin dispus să investească în aventuri tehnologice. 

    Merge cu „Mâncătorii de cartofi“, de Van Gogh.

  • Românca de 27 de ani CARE A CUCERIT DUBAIUL: Muncesc pentru ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc

    Andra Conţiu, 27 de ani, a plecat din România în urmă cu doi ani, după ce a absolvit facultatea de alimentaţie şi turism la Braşov şi liceul la Topliţa. Spune că visa încă din facultate să devină stewardesă, aşa că a decis să se mute în Dubai, loc de unde vizitează acum întreaga lume.

    “Odată ce am ajuns în Dubai, oamenii din jurul meu au fost cei ce au crezut mai mult în visul meu, fără să ştie de el, şi m-au împins către realizarea lui”, povesteşte Andra, care lucrează ca însoţitor de bord în cadrul unei companii aeriene din Orientul Mijlociu.

    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO

    Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO

    Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO

    Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO

    Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO

    Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO

    Viaţa în cel mai poluat oraş din lume unde temperatura medie anuală este -10 grade Celsius – GALERIE FOTO

    Restaurantul discret unde preşedinţii îşi duc amantele – GALERIE FOTO

    “Interviul de angajare a avut loc în Dubai, nu este uşor, te solicită, însă e important să transimiţi acea energie pozitivă. Desigur, emoţiile au fost prezente, poate pentru că ştii că cei cu care concurezi sunt toţi diferiţi, altă naţionalitate, altă experienţă, altă cultură.  Cred că am fost în jur de 30 de candidaţi în ziua în care am fost eu şi am rămas doar trei în final. Interviul se desfăşoară pe durata mai multor zile şi, desigur, organizarea este diferită faţă de cea din România. Ei practic fac o preselecţie online înainte de a te chema la interviu”, spune Andra Conţiu.

    Despre minusurile jobului de stewardesă, tânăra spune că cel mai tare îi lipseşte somnul, din cauza diferenţelor de fus orar. Există însă şi numeroase aspecte pozitive atunci când lucrezi pentru o companie aeriană: “Programul meu de muncă este clar diferit de oricare alt job, motiv pentru care rutina lipseşte din viaţa mea. Am multe zile libere, mai multe decât ţi se oferă în mod obişnuit, pe care fie le petrec în Dubai, fie pot pleca oriunde în lume pentru puţină relaxare”.

    Meseria de stewardesă este bine plătită, chiar şi pentru standardele înalte din Dubai: “Salariul unui însoţitor de bord diferă de la lună la lună, însă se poate ajunge la 2.000 de euro dacă ai zboruri bune, pentru că eşti plătit şi pentru orele de zbor, plus diurna din fiecare tură, ca să nu mai menţionez că ţi se oferă cazare şi toate facilităţile. Seniorii noştrii câştigă mai mult, nu pot spune cu exactitate cât, însă nimeni nu le plânge de milă”.

    Cum decurge însă o zi de lucru din viaţa unei stewardese? “Încep pregatirea pentru un zbor cu 4-5 ore înainte de decolare. Ca echipaj de bord, începem să ne pregătim de acasă cu bagaje, machiaj, coafură, ţinută, totul trebuie să fie perfect. Urmează drumul până la sediu, drum în care recitesc safe talk-ul, pentru a-mi reîmprospăta cunoştinţele. Trebuie să îţi faci check-in-ul cu minimum două ore înainte de zbor, iar punctualitatea e sfântă; pentru doar 30 de secunde întârziere rişti să nu mai fii primit la zbor. Echipajul se adună într-o sală de conferinţe, unde discutăm toate detaliile legate de zbor, ne cunoaştem între noi, pentru că la fiecare zbor oamenii sunt alţii şi bineinţeles trebuie să trecem de toate verificările: paşaport şi licenţa pentru avionul pe care zburăm să fie în regulă, vaccinurile să fie la zi, uniforma să fie imaculată, manichiura să fie făcută cu ojă roşie sau transparentă, părul strâns cum ne-au învăţat în timpul pregătirilor şi safe talk-ul. Safe talk-ul e cel ce produce emoţii mereu, se pune o întrebare legată fie de aviaţie, de cazuri medicale, de securitate, la care trebuie să ştii să răspunzi pentru a putea opera zborul respectiv. După ce ajungem la avion, mai sunt o serie de sarcini până la îmbarcarea pasagerilor, după care urmează munca noastră propriu-zisă din timpul unui zbor.”

    Andra Conţiu spune că îi lipsesc multe lucruri legate de ţară, însă viaţa din Orientul Mijlociu are beneficiile ei. “Am încetat să mai simt anumite lipsuri din momentul în care am început să zbor; familia şi prietenii sunt însă cei care îmi lipsesc în continuare. Viaţa din Dubai e cu totul alta, comparativ cu România. Automat, când esti lipsit de griji poţi să te bucuri de ceea ce este în jurul tău”. Tânăra este mulţumită de slujba ei şi de viaţa pe care o duce, însă ar dori să se întoarcă, cândva, în România: “Momentan nu e mai bine acasă. Muncesc, însă, ca într-o zi să pot să trăiesc fericită şi pe o bucată de pământ românesc.”

    Sute de românce lucrează în prezent ca însoţitoare de bord pentru companii precum Emirates, Qatar Airlines sau FlyDubai. Transportatorii aerieni din Orientul Mijlociu desfăşoară anual recrutări de personal în statele europene, ca urmare a dezvoltării agresive pe piaţa aeriană mondială.

  • Antreprenorul căruia i-a plăcut corporaţia

    Toată viaţa mea am lucrat în corporaţie şi îmi plac corporaţiile foarte mult, nu este tot timpul ideal să ai businessul propriu, nu este o lume doar cu roze cea a antreprenoriatului“, descrie Nicu Aleman experienţa de angajat în marile companii, prin comparaţie cu munca de antreprenor, pe care a ales să se concentreze în prezent.

    După mai bine de 12 ani petrecuţi în companii multinaţionale din domeniul IT atât în România cât şi în alte ţări din Europa, el a fondat în 2010, împreună cu un fost coleg de facultate, Horaţiu Cîrtiţă, compania Aleman Software Group, axată în prezent pe oferirea de servicii de consultanţă, software şi outsourcing. Aceasta a înregistrat anul trecut afaceri de 350.000 de euro, în creştere cu 30% faţă de 2014.

    Pentru anul în curs, Aleman previzionează o cifră de afaceri de 500.000 de euro, iar în acest ritm antreprenorul spune că milionul de euro nu este departe. În afară de biroul din Bucureşti, compania cu 11 angajaţi a deschis anul trecut şi un birou în  Sibiu, oraş ales prin prisma faptului că este locul de origine al lui Aleman, dar şi din raţiuni economice, pe seama posibilităţilor de recrutare din acest oraş. Afacerea este însă una naţională, concentrată în jurul marilor oraşe şi mai ales în Bucureşti, iar printre clienţii acesteia se numără firme precum Orange, Bittnet Systems, Advania, Monson Group.

    Veniturile companiei sunt generate mai ales de software-ul de tip customer relationship manager, Microsoft Dinamycs CRM, ce aduce 90% din venituri, cât şi de Enterprise Performance Management, un instrument de management al performanţei destinat mai ales organizaţiilor mari, cu departamente specializate pe managementul performanţei, ce aduce procentul minoritar din afacere, cât şi de training pentru implementarea de Microsoft Dynamics CRM.

    Anterior lansării în antreprenoriat, Nicu Aleman a lucrat în cadrul Microsoft timp de doi ani, cea mai recentă funcţie fiind cea partner account manager, timp de doi ani la Oracle, unde a evoluat până în funcţia de director al unui centru de presales pentru Europa de Vest, iar prima experienţă în cadrul unei multinaţionale a avut-o din poziţia de angajat al departamentului de call center al Orange (Dialog la vremea aceea), între 2001 şi 2004. „Dacă toată lumea fuge în prezent de call center, atunci erau vremuri în care toată lumea îşi dorea să lucreze în cadrul acestora, chiar şi acum îmi aduc aminte replica ce o foloseam la întâmpinrea clienţilor: «Dialog, bună ziua, sunt Nicu Aleman, cu ce vă pot ajuta?»“.

    Managing partner-ul de la Aleman Software Group spune că munca în cadrul acestui departament a fost o şcoală foarte bună, mai ales din punctul de vedere al relaţiei cu clienţii, la fel cum erau şi celelalte puţine call centere existente la vremea respectivă în România, cele din cadrul companiilor Vodafone (Connex) şi Zapp. El îşi aduce aminte de o întâmplare în care i-a replicat unui client, care se plângea că i-au fost „mâncate“ unităţile, că acestea nu se mănâncă, ci se consumă, iar în consecinţă a fost sancţionat de către team leaderul ce auzise discuţia, descoperind astfel necesitatea lipsei de aroganţă în relaţia cu clienţii.

    De altfel, Aleman descrie întreaga carieră în multinaţionale ca fiind mai ales una plăcută. „Eu nu am plecat din corporaţie fiindcă nu mi-a mai plăcut acolo sau pentru că am simţit că mă apasă corporatismul, am urcat pe scara ierarhică destul de bine.“ Dintre avantajele în cadrul unei mari companii enumeră accesul la resurse, siguranţa zilei de mâine – pe care nu o mai consideră total valabilă în condiţiile în care din ce în ce mai multe companii mari renunţă la o parte din angajaţii acestora –, cât şi partea de procedurizare, care „dacă nu este excesivă, chiar te ajută în diferite situaţii.“ El observă că firmelor antreprenoriale româneşti le lipseşte experienţa de procedurizare şi standardizare, chiar şi în cazul afacerilor mari de familie. „Ceea ce nu îmi lipseşte este partea de birocraţie, faptul că într-o corporaţie este mai greu să fii antreprenorial, deşi se foloseşte mult conceptul de intraprenor. Îţi propui să porneşti un proiect, dar nimeni nu îşi asumă să facă respectivul proiect, dacă se încearcă prea mult spun că trebuie respectate procedurile etc.“, povesteşte Aleman.

     

  • Cum convingi tinerii să gătească acasă? Le oferi pachete pentru gătit

    Cum se tot vorbeşte de ceva vreme că e bine să-ţi găteşti, măcar din când în când, mâncarea acasă, au apărut companii care încearcă să convingă oamenii că gătitul nu e ceva dificil. Acestea, scrie New York Times, livrează clienţilor la domiciliu nişte pachete pentru gătit, aşa-numitele ”mealkits„, care conţin ingredientele necesare şi instrucţiuni ilustrate pentru preparatul unei mese.

    Cei care apelează la mealkits sunt persoane tinere sau mai puţin tinere care doresc să gătească, dar nu au timp sau chef să meargă la cumpărături, iar pentru a le atrage companiile nu se sfiesc să apeleze la maeştri bucătari cu experienţă pentru consultanţă. Printre companiile cunoscute în SUA în acest domeniu se numără Blue Apron, Purple Carrot, PeachDish, Just AddCooking, Sun Basket sau Chef’d.