Au tăcut încurcaţi ceva timp şi până la urmă am convenit cu toţii că nu s-a întâmplat mai nimic excepţional, evenimente care chiar să te facă să simţi şi să spui că economia se mişcă. Fără tranzacţii importante, fără surprize, fără extinderi, fără intrări majore pe piaţă şi cu cele mai multe companii mulţumindu-se să supravieţuiască; un astfel de comportament poate fi folositor pentru firme, dar nu pentru jurnalismul de business, pentru că imaginea din exterior este de stătut, de băltit în evenimente mărunte şi acţiuni de PR insistente şi lipsite, cele mai multe, de relevanţă.
În context, singurele veşti care stârnesc un pic mătasea broaştei sunt anunţurile privind creşterea economică, cele de la comisia de statistică, de la comisia de prognoză, estimările de la Uniunea Europeană sau de la alte instituţii financiare. Numerele în sine nu au prea mare importanţă, prognozele sunt făcute ca să fie încălcate – e o parafrază.
Dar mi-a atras atenţia optimismul acestora, toată lumea prevesteşte creşteri ale PIB de cel puţin 1,5% în acest an şi de peste două procente la anul. Premierul Boc afirmă că majorarea este în grafic şi că rezultatul este al politicilor guvernamentale de creare a locurilor de muncă şi investiţii. Mă rog, eu reţinusem că din cauza anului agricol bun, adică, neaoş vorbind, din cauza faptului că a dat Dumnezeu ploaie. Comisia de prognoză mizează şi la anul pe o producţie agricolă la fel de bună, cu o producţie vegetală în scădere şi cu o producţie animală peste cea a acestui an, pentru că cele două sunt într-o relaţie de subsecvenţialitate. Neaoş vorbind, Dumnezeu nu ne mai dă ploaie, dar ne va îngrăşa vacile şi va spori diametrul roţilor de caşcaval.
Sincer, eu sunt puţin înspăimântat – să pui pe seama sărmanei agriculturi româneşti creşterea economică a anului viitor sau să mizezi pe politicile guvernamentale, fără să faci nicio conexiune cu ce se întâmplă în Europa, cu prognoza meteo, cu mişcările de proteste din ce în ce mai dese din lumea întreagă, cu escaladarea declaraţiilor şi atitudinilor din ce în ce mai belicoase ale unor lideri importanţi, cu evidenta nesiguranţă a autorităţilor europene în administrarea crizei şi fără a lua în calcul modul în care economia ar putea reacţiona la evoluţii negative în Grecia, Italia, Spania sau oriunde în Europa, înseamnă, cum să zic?…., o mare seninătate interioară? sau nepăsare, pur şi simplu? sau mediocritate, pur şi simplu?
Nu pomenesc mediocritatea degeaba. Undeva la începutul secolului XIX a trăit un ins care se numea Adolphe Quetelet, matematician, sociolog şi statistician. El a avut ideea introducerii omului mediu, concept intens folosit în antropologie şi statistică. Pentru amuzament, trebuie precizat că acelaşi Quetelet este creatorul “indicelui de masă corporală” – spaima doamnelor preocupate de felul în care arată şi duşmanul masculilor gurmanzi sau amatori de bere rece. Conceptul de mediu era extrem de apreciat în epocă, aşa că matematicianul a început să creeze standardele medii: a măsurat circumferinţe ale pieptului, înălţimi, greutăţi, dar şi probleme sociale, obiceiuri, preferinţe sau moduri de acţiune. Fiecare excepţie devenea o anormalitate, chiar dacă anormalitatea însemna de fapt un talent special, aptitudini sportive, abilitatea de a face bani sau de a inova.
Marx, notează cartea în care am citit despre activitatea şi influenţa lui Quetelet, i-a împrumutat rapid ideile, chiar în “Capitalul”: “Trebuie reduse la minim devierile sociale în termenii distribuţiei bogăţiei, spre exemplu”.Ideea de ins mediu a dat naştere unei adevărate culturi a mediocrităţii, încununată de ceea ce s-a numit poujardism, un curent politic care a pornit iniţial din zona băcanilor nu prea prosperi, mişcare care milita nu pentru progres şi avans social, ci pentru aplatizarea societăţii până la statutul celor semifavorizaţi de soartă.
Pentru că nu mă încadrez în niciun standard creat de Quetelet – nici al insului mediu, nici în mediana indicelui de masă corporală – nu rezonez foarte tare cu ideile sale şi sunt circumspect atunci când le regăsesc în societate.
Or, actuala Europă mi se pare a deveni o zonă a mediocrităţii aurite (expresie interesantă, care nu-mi aparţine, din păcate). Văd lideri sau popoare stigmatizate pentru că sunt altfel, pentru că aleg să funcţioneze altfel sau pentru că evită să accepte jocul impus de alţi mediocri, vremelnic ajunşi pe culmi.Temă de gândire: puţini au fost anii din ultimele două decenii în care România nu s-a aflat sub influenţa organismelor financiare internaţionale – FMI şi Banca Mondială, ale căror politici cuminţi şi restrictive tind spre mediocritate. Cum vedeţi rezultatul?
