BusinessMagazin

Tag: incercare

  • Cronică de film: Ex Machina

    „Ex Machina“ revine asupra acestei idei şi încearcă să îi dea noi conotaţii, insistând de această dată asupra asemănărilor şi nu asupra diferenţelor.

    Filmul este regizat de Alex Garland, un alt regizor aflat la debutul în lung metraje, şi îi aduce în prim-plan pe Oscar Isaac („Inside Llewyn Davis“, „A Most Violent Year“), Alicia Vikander („A Royal Affair“, „Seventh Son“) şi Domhnall Gleeson („About Time“, „Unbroken“).

    Povestea este predictibilă în sensul în care poţi ghici cu uşurinţă ceea ce urmează, dar reuşeşte să surprindă prin felul în care dezvoltă exact acele pasaje pe care le aşteptai. Din punct de vedere artistic, producţia poate fi asemănată cu „Her“, „Moon“ sau „Under the skin“.

    Aflat la debutul ca regizor, Garland este totuşi cunoscut pentru scenariile sale science fiction. El este cel care a creat „The Beach“, „28 Days Later“ şi „Dredd“ – filme care au avut partea lor de apreciere.

    Povestea începe atunci când Caleb (Gleeson), angajat al unei companii de tehnologie inspirate de Google (veţi înţelege de ce în primele minute ale filmului), câştigă o loterie la birou, premiul fiind un weekend în compania fondatorului Nathan Bateman (Isaac). Odată ajuns la proprietatea lui Bateman, protagonistul realizează că este de fapt subiectul unui experiment. Toţi actorii îşi fac treaba foarte bine, dar Isaac iese în evidenţă prin interpretarea sa.

     „Ex Machina“ oferă numeroase puncte de vedere vizavi de relaţia dintre bărbaţi şi femei, mai precis asupra modului în care bărbaţii încearcă să controleze femeile.

     Industria de film se transformă în fiecare an, însă anumite subiecte vor rămâne în atenţia producătorilor. Până când inteligenţa artificială va deveni ceva obişnuit, oamenii vor rămâne fascinaţi de legile lui Asimov. Întrebarea care se pune este dacă ei vor fi dispuşi, în continuare, să plătească biletul de intrare la cinematografele care difuzează filme bazate pe acest subiect.

     Încasările mari aduse de filme precum „Avatar“, „Independence Day“ sau „Star Trek“ au încurajat studiourile să prezinte publicului mai mult explozii decât întrebări existenţiale. Cu toate acestea, producătorii unor filme precum „Gravity“ sau „Interstellar“ par că au găsit formula ideală pentru a prezenta atât efecte speciale de ultimă generaţie, cât şi poveşti cu înţeles. Asistăm oare la renaşterea genului science fiction?

    „Ex Machina“ este un film pentru fanii genului SF; cei care nu se regăsesc în această categorie s-ar putea să nu îl aprecieze la întreaga valoare. Dacă ar fi fost produs în urmă cu 20 sau 25 de ani, filmul lui Garland ar fi putut avea un impact mult mai mare.

  • A primit peste 200.000 de dolari despăgubire de la o firmă care a sunat-o de 153 de ori

     
    Araceli King, din Texas, Statele Unite, a dat în judecată compania Time Warner pentru că s-a simţit “agresată” de către telefoanele primite. Astfel, King a fost apelată de 153 de ori de către un robot telefonic al Time Warner, chiar dacă a anunţat compania că este deranjată de acest lucru.
     
    Telefoanele, după cum scriu cei de la Business Insider, nu erau nici măcar adresate femeii, ci unei persoane care deţinuse anterior. Time Warner a argumentat că nu poate fi trasă la răspundere pentru că nu ştia că numărul de telefon aparţinea unei alte persoane, însă judecătorul delegat a decis plata unor despăgubiri în valoare de 1.500 de dolari pentru fiecare apelare.
     
    Prin urmare, Time Warner Cable trebuie să-i achite femeii 229.500 de dolari. “O organizaţie responsabilă ar fi încercat să găsească persoana căutată în loc să hărţuiască pe altcineva”, a mai spus judecătorul.

  • Povestea unuia dintre cei mai puternici oameni din IT

    Plattner s-a născut pe 21 iunie 1944 în Germania, lângă Berlin. El a urmat cursurile Universităţii din Karlsruhe, lucrând apoi în cadrul mai multor firme cu profil tehnic, una dintre acestea fiind IBM.

    Pe 1 aprilie 1972, Hasso Plattner şi alţi patru foşţi angajaţi ai IBM au decis să îşi încerce norocul şi să înceapă o afacere pe cont propriu în industria software. SAP este una dintre cele mai de succes afaceri europene din această industrie apărută în America şi dominată în proporţie covârşitoare tot de America.

    Aplicaţiile software tradiţionale ale momentului presupuneau executarea programelor la momente ulterioare introducerii datelor, momente determinate în funcţie de disponibilitatea puterii de procesare a mainframe-ului central. Prin contrast cu acest model de execuţie, ambiţia noii companii era aceea de a crea aplicaţii care să le ofere utilizatorilor dialogul interactiv direct şi accesul instantaneu la date.

    În primii ani, SAP a funcţonat ca o companie „virtuală“, fără un birou real în afara unui apartament închiriat în Mannheim, câştigând noi clienţi în vecinătatea acestui oras. Compania a reuşit să finalizeze în 1973 prima versiune a aplicaţiei sale System R („R“ vine de la real-time), denumită apoi R/1, devenită arhetipul aplicaţiilor ulterioare R/2 şi R/3. Superioritatea acestei aplicaţii faţă de altele existente pe piaţă venea din următoarele elemente: procesarea în timp real, respectarea strictă a consistenţei datelor şi integrarea diverselor procese de business într-o singură bază de date.
    Plattner a fost CEO al SAP până în anul 2003, rămânând şi astăzi în consiliul de administraţie al companiei. În 2014, SAP avea peste 74.000 de angajaţi şi a generat venituri de 20 de miliarde de dolari.

    Plattner practică mai multe sporturi, printre care yachting, ski, snowboard şi tenis. El deţine un teren de golf în Africa de Sud şi este proprietarul echipei de fotbal american San Jose Sharks.

    În 2001, revista Time l-a numit pe Plattner „una dintre cele mai influente persoane din industria IT“. El este căsătorit şi are doi copii; averea sa este evaluată la 9,5 miliarde dolari.

  • Codurile secrete care se află pe toate bancnotele

    Când aţi analizat ultima oară o bancnotă? Dacă o veţi privi cu atenţie veţi observa anumite semne particulare menite să detecteze falsurile.

    În cadrul unui experiment, specialistul în IT Markus Kuhn a încercat să copieze color o bancnotă de 20 de euro. În momentul în care a apăsat butonul, aparatul a scos un ţiuit şi nu a apărut nicio copie a bancnotei respective, ci un mesaj printat în diferite limbi, unde se explica faptul că este ilegală xeroxarea sa.

    După o analiză mai atentă a bancnotei, Kuhn a observat mai multe cercuri foarte mici, dispuse sub forma unei „constelaţii” şi „camuflate” sub diverse semne. De exemplu, pe bancnota de 20 de euro cerculeţele sunt parte a notelor muzicale aflate în design-ul hârtiei. 

    Totuşi, xeroxarea alb-negru a bancnotei nu este detectată, fapt ce demonstrează că aparatul „ştie” când cineva vrea să falsifice bani, culoarea cerculeţelor făcând parte din acel cod. Unii consideră nu doar culoarea ca fiind o parte importantă a codului, ci şi distanţa dintre cele cinci cercuri.

    Este cunoscut faptul că în procesul de printare a hârtiei banilor se foloseşte un model standard de recunoaştere a bancnotelor valide, dar acesta nu poate fi dezvăluit.

    Cum detectează xeroxul particularităţile bancnotelor reprezintă, totuşi, un mister pe care reprezentanţii instituţiilor specifice nu vor să îl dezvăluie. Aceştia afirmă că se iau toate măsurile de precauţie pentru reducerea şi stoparea falsificării de bani. Întrebat dacă aparatele de copiere sunt special programate să recunoască acele semne specifice ale bancnotelor, un reprezentat al companiei a afirmat: „Xerox, împreună cu alte companii din domeniu, consultă legislaţia şi face tot posibilul pentru a stopa ameninţările de falsificare a banilor prin intermediul tehnologiei.”

    Mai există, de asemenea, un nivel de codare a bancnotelor mult mai avansat decât „constelaţia” respectivă, numit Nivelul 3. Despre acesta, însă, nu discută nimeni, Banca Centrală fiind singura cunoscătoare a acestui „secret”.

    Deşi a pornit o mică investigaţie pentru a-şi satisface această curiozitate, retincenţa în răspunsuri a celor întrebaţi l-a determinat pe Markus Kuhn să afirme, în cele din urmă: „Poate nu vom avea niciodată suficiente informaţii despre tehnologiile care combat falsificarea de bani, dar cred că aşa este mai bine.”

  • Familia care şi-a cumpărat propriul oraş. „Cum îşi va genera oraşul propriul profit? E rentabil? Când şi cu cât îl vei vinde?”

    „Este ţara lui Dumnezeu, e frumos aici” a spus Maddie Love, care împreună cu soţul său şi-au achiziţionat propriul oraş „în mijlocul pustietăţii”, după cum a afirmat cuplul.

    Oraşul aflat în statul american Washington se numeşte Wauconda şi se află la 50 de kilometri de graniţa canadiană. Pentru suma de 360.000 de dolari solicitaţi de fosta proprietară, familia Love a intrat în posesia unei cafenele, unei benzinării, a unui oficiu poştal, a unei case cu patru dormitoare şi chiar a propriului cod poştal. Deşi au încercat să-şi construiască o locuinţă permanentă aici, visul lor nu a putut fi îndeplinit iar oraşul a fost din nou scos la vânzare Wauconda.

    Pentru cei care îşi permit, cumpărarea unui oraş vine la pachet cu anumite avantaje financiare. De exemplu, cu 550.000 de euro cei interesaţi pot cumpăra un apartament cu trei camere în Paris sau un sat medieval, ca Valle Piola, aflat la trei ore de mers cu maşina din Roma. Alţii pot avea, însă, motive ce ţin de partea sentimentală atunci când fac o asemenea achiziţie.

    Indiferent de motivele care îi determină pe unii să-şi facă un asemenea cadou, provocarea nu stă în costuri, ci în dificultatea de a găsi asemenea oraşe „de vânzare”. Ocazional, unele se pun în vânyare pe eBay sau alte site-uri similare, însă de cele mai multe ori potenţialii cumpărători află de ele prin intermediul mass-media. O altă problemă poate fi birocraţia stufoasă, în cazul în care există parcuri sau amfiteatre publice. În acest caz, consultanţii juridici şi cei pe probleme de mediu sunt o prezenţă neceasară de-a lungul procesului. „Trebuie să ai o viziune asupra viitorului”, spune Susan Wachter, o profesoară de finanţe, ca sfat pentru cei care vor să facă o asemenea investiţie. „Cum îşi va genera oraşul propriul profit? E rentabil? Când şi cu cât îl vei vinde?”

    În cazul familiei Love, cei care au cumpărat Wauconda, lucrurile nu au avut o finalitate pozitivă: din cauza unor probleme tehnice, cheltuielile de întreţinere a oraşului au ajuns să depăşească investiţiile iniţiale, lucru care i-a determinat să se mute. „A fost o experienţă pe cât de plăcută, pe atât de neplăcută”, încheie Maddie Love. „Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, nu cred că am face asta din nou” spune ea.

  • Fără slujbă şi plină de datorii, această tânără era aproape de colaps. A făcut însă o descoperire care i-a schimbat radical viaţa

    Redd Horrocks, o tânără din SUA, a ajuns să câştige chiar şi 11.000 de dolari pe lună, oferind un serviciu inedit. Fata a renunţat la jobul pe care îl avea, pentru a putea, în schimb, să se ocupe de noua “pasiune”. Acum lucrează doar 30 de ore pe săptămână şi îşi stabileşte singură programul.

    O tânără din SUA a reuşit să-şi pună pe picioare o afacere inedită, după ce a accesat un site. Acolo a observat că talentul ei ar putea fi valorificat, aşa că a decis să încerce.

    Descoperirea care i-a schimbat radical viaţa acestei tinere

     

  • Pantofi adaptabili: o soluţie inedită pentru ţinute de tot felul

    O ţinută elegantă cere o pereche de pantofi cu toc, însă aceştia nu sunt întotdeauna comozi, problemă pe care creatorii încearcă să o rezolve în felul lor, scrie Wall Street Journal.

    Creatoarea Tanya Heath a lansat o gamă de pantofi ale căror tocuri se pot scoate în momentele în care nu este nevoie de ele.

    Alţi creatori optează pentru un compromis între pantofii fără toc şi cei cu toc înalt, oferind modele cu toc de înălţime medie. Există şi designeri care aleg soluţia unor modele de pantofi cu mai multe variante de tocuri, cum ar fi Paul Andrew, Roger Vivier, Tabitha Simmons sau Edgardo Osorio de la Aquazzura, fiecare potrivit pentru o anumită ocazie.

  • A preluat în 2009 afacerea Vinexpert şi a triplat reţeaua în plină criză

    Nu vă spun cât am investit până acum. Dacă vă spun, citeşte soţia mea şi ne certăm.“ Florin Bejan, proprietarul reţelei de magazine de vinuri premium Vinexpert, nu vorbeşte uşor despre cifrele afacerii sale, dar este exuberant când începe să descrie un vin bun şi când explică despre cât de important este să-l asociezi cu mâncarea potrivită. În 2009 prelua o afacere care număra două magazine în Bucureşti, iar astăzi vinde peste 12.000 de sticle de vin premium pe lună, într-o reţea care numără şase magazine proprii şi o franciză.

    „Eram client fidel al magazinului înainte de 2009. Mă ştiam de ceva timp şi cu Cătălin Păduraru (unul dintre fondatorii Vinexpert – n.red.). Mergeam, cumpăram una-alta, când la un moment dat am auzit de oportunitatea asta, printr-un prieten comun. El îmi spusese că afacerea ajunsese la un plafon de dezvoltare şi căutau un potenţial partner“, povesteşte Bejan într-o după-amiază de mai, în wine bar-ul din Calea Victoriei, cea mai recentă investiţie a companiei, care a costat 200.000 de euro.

    „Eu am avut întotdeauna două hobby-uri: discurile pe vinil şi să cunosc vinul. Dar hobby-ul e una, iar businessul e alta“, spune proprietarul Vinexpert, menţionând că, după estimările lui, afacerea ar trebui să ajungă în 2015 la 2 milioane de euro, cu aproape 40% mai mult decât atunci când a preluat-o. Împărţită la un bon mediu de 50 de lei, valoarea se traduce în circa 150.000 de sticle vândute anual. Trendul este de creştere, iar anul viitor ar putea egala cea mai bună performanţă de până acum, din 2011, dar antreprenorul se menţine rezervat. „Nu e un business simplu. Lumea crede că e cool acum să faci un wine bar, dar e o afacere complexă. Dacă nu eşti pregătit să susţii măcar un an de zile locaţia, mai bine îţi vezi de altă treabă“, argumentează Bejan.

    Piaţa de vinuri premium din România „e foarte arătoasă”, după cum o descrie proprietarul Vinexpert, dar are o pondere destul de mică în total. Estimările pesimiste, precum cele ale lui Bejan, o plasează la circa 10-12% din total, în timp ce versiunile optimiste urcă până aproape de 20%, respectiv echivalentul a 20‑40 de milioane de euro. O sticlă de vin bun poate ajunge la câteva sute de lei, dar de fapt preţul de plecare este mult mai jos, explică şi exemplifică Florin Bejan: „Noi avem un vin argentinian, Malbeq, cu un scor Parker de 88 de puncte (din 100 posibile – n.red.), care se vinde la raft cu 38 de lei sticla. Anul trecut a fost desemnat vinul anului. Sunt multe vinuri bune şi accesibile care provin din Lumea Nouă, din ţări ca Argentina sau Chile“. Rafturile Vinexpert numără „câteva mii de etichete“, provenind de la circa 100 de podgorii din străinătate, dar şi de la 20 de podgorii din România.  În termeni de preferinţe, cele mai căutate soiuri de vin premium sunt Sauvignon Blanc, rozé din regiunea Provence şi Languedoc, iar, dintre vinurile roşii, etichete din Franţa, Argentina şi Chile.

    „La noi în ţară, zona de producători premium a fost foarte rarefiată, dar acum e zona care promite cel mai mult, din punctul de vedere al calităţii. Acum găseşti podgorii bune peste tot. La un moment dat lumea suferea de sindromul «Dealu Mare»: toate vinurile bune se făceau la Dealu Mare. Din fericire, s-a rezolvat asta, iar acum găseşti vinuri bune peste tot“, spune Bejan. Podgoriile româneşti au beneficiat înainte de aderarea din 2007 de fonduri de preaderare pentru reconversia plantaţiilor de viţă-de-vie în soiuri nobile, iar proprietarul Vinexpert consideră că România începe să culeagă în prezent adevăratele roade ale acestui proces: „O viţă-de-vie îşi arată roadele adevărate după 5-7 ani. După părerea noastră, va începe o perioadă de supraproducţie“.

    Ce le lipseşte însă podgoriilor româneşti este tradiţia în procesul de fabricaţie a vinului. Dacă în Franţa foarte mulţi producători de vin continuă de fapt afacerea de familie pornită în urmă cu mai multe generaţii şi reuşesc astfel să aibă o viziune clară asupra modului cum se vor coace strugurii an de an, în România sincopa comunistă i-a forţat practic pe cultivatorii din prezent să o ia de la zero. România are circa 180.000 de hectare de viţă-de-vie plantată, la fel ca Chile, însă cea mai mare meteahnă a pieţei locale este fragmentarea foarte mare a parcelelor, ceea ce face dificilă exploatarea corespunzătoare a potenţialului viticol. „La noi nu e ca în Burgundia. Acolo, dacă te costă 1,5 milioane de euro hectarul de teren, îţi permiţi să ţii o podgorie pe şase hectare. Aici ce să faci cu şase hectare?“, întreabă retoric Bejan.

    „Avem un contract cu un producător din regiunea Provence care face vinuri rozé de aceeaşi calitate de 250 de ani, în aceeaşi familie. În România nici nu poţi vorbi de aşa ceva. Am avut o perioadă de 50-60 de ani în care Partidul (Comunist – n.red.) cerea volume: cum era la porumb, aşa şi la viţa-de-vie. Pe ei îi interesa să facă volume. N-a avut nimeni nicio emoţie în privinţa calităţii. Sunt legende despre marele vin pe care-l bea Ceauşescu, dar sunt doar legende“, opinează managerul, care îşi păstrează pesimismul când vine vorba despre evoluţia pieţei: „E o bălteală. Credem că avem creştere economică, dar eu n-am regăsit-o în compartamentul unor consumatori care câştigă totuşi peste medie. Tendinţa a fost de creştere până undeva în 2011-2012, dar în momentul de faţă aş spune că e de fapt ponderată. Motivele se leagă de criza economică prelungită, realitatea este că încă n-am scăpat de ea“.

    Ce s-a schimbat totuşi este comportamentul mai educat al consumatorilor români. Călătoresc mai mult, uneori îşi aleg traseul de vacanţă în funcţie de circuitul viticol, când revin în ţară vor să retrăiască experienţa de degustare din concediu şi majoritatea dintre ei asociază vinul cu un fel de mâncare. „Lumea se ghidează şi după preferinţele culinare. Ar fi cel puţin obscen să bei un Sauvignon Blanc dacă inviţi prietenii la o friptură de miel. Cei mai mulţi clienţi vin şi ne spun, am o petrecere, cam ăsta e meniul, ce ne recomandaţi?“, spune cu plăcere omul de afaceri.
    O altă schimbare pe piaţă vine dinspre o categorie nouă de consumatori, spune Bejan, şi anume tinerii de peste 20 de ani: „Ce e interesant la categoria asta e că preferă vinul în loc de bere şi shot-uri, pentru a se deosebi de alte categorii de tineri de aceaaşi vârstă. Nu e nimic rău în asta, dar e un trend, aşa, uşor snob. Important e că, dacă ajung unde trebuie, încep să înveţe cât de cât despre vin şi asta e foarte bine“.

  • Care a fost cea mai mare spaimă a lui Ceauşescu. După 25 de ani, un preot explică fenomenul pe care comuniştii nu au reuşit să-l oprească

    Pentru comunişti, acesta era cel mai mare pericol. Au încercat să-i reducă la tăcere, să radă după suprafaţa pământului dovezile istoriei lor, însă nu au reuşit. După 25 de ani, un renumit teolog explică fenomenul pe care Nicolae Ceauşescu nu putut să-l învingă şi care, providenţial, a fost salvator pentru România.

    Care a fost cea mai mare spaimă a lui Ceauşescu

  • A deosebi modestia de capacul de canal

    De aceea a fost o surpriză pentru mine să citesc undeva despre o schimbare interesantă, zic eu. Este vorba de modul în care Google îşi angajează acum oamenii; veţi fi ţinând minte articolele pe care le întâlneai prin mai toate publicaţiile despre întrebările-capcană care sunt puse la interviul de angajare de la Google, de la forma capacelor de canal la numărul blonzilor din lume. Or’ Laszlo Bock, senior vice president of people operations la Google, vorbea despre lipsa de relevanţă a punctajelor obţinute în şcoli sau la teste, care nu prezic mare lucru despre evoluţia ulterioară a angajatului.

    Mai mult, Bock vorbea despre o creştere a numărului de angajaţi fără studii superioare la Google, care sunt acum 14% din total. Sigur, spune senior vice president, studiile şi rezultatele bune la teste nu fac rău, iar aptitudinile de programare şi cunoştinţele matematice sunt, pentru zona tehnică, ceva absolut necesar. Dar pentru orice fel de slujbă, primul lucru la care se uită acum angajatorii companiei este abilitatea cognitivă (nu IQ-ul, să fim înţeleşi), capacitatea de a învăţa, puterea de a procesa lucrurile rapid, din zbor, ştiinţa de a combina părticele disparate de informaţie.

    În continuare pe lista companiei se află leadershipul, şi nu într-o abordare tradiţională; vor colaborare cu echipa sau tăria de a preda conducerea cuiva mai potrivit într-un moment critic. Şi asta nu este totul. Vor modestie şi implicare. Simţ al responsabilităţii, al comuniunii cu echipa, ce poate face echipa în întregul ei, ştiinţa de a contribui fără să îţi însuşeşti merite. Modestia de a admite că mai ai de învăţat. Mulţi oameni comit o eroare de atribuire, zice senior vice president: dacă lucrurile merg bine este din cauză că sunt un geniu, dar dacă merg rău, este din cauza unui alt idiot.

    Pe scurt, Bock spune că excepţionalitatea fiinţei umane nu ţine cont musai de pregătire, ci trebuie descoperită şi pusă la lucru.Mi se pare o reţetă interesantă, într-o lume cu apucături din ce în ce mai hedoniste şi care uită de fleacuri burgheze precum cumpătarea, prudenţa, munca tenace, o idee bună şi o marfă folositoare celorlalţi. Credem că banii rezolvă totul, şi uităm de alte atribute menite să mişte societatea – credinţa în valorile enumerate mai sus, manierele, statutul.

    Ne lipseşte o autodefinire a conştiinţei de sine. Aplaudăm comportamente haotice sau deviante, fără o ordine şi o segmentare de obiceiuri, năzuinţe şi aspiraţii. Acesta este şi unul din motivele pentru care a devenit aproape o modă să ne văităm: când nu prea ştii ce-ţi doreşti şi cum să ajungi acolo, nici nu ştii când să fii mulţumit că ţi-ai atins obiectivul.

    Puterea de a deosebi între modestie şi forma capacului de canal.
    Tabloul pe care vi-l prezint este un autoportret al Laviniei Fontana, prima pictoriţă recunoscută a lumii, prima femeie care a pictat nuduri feminine şi mamă a 11 copii, dintre care a îngropat, din păcate, opt. Autoportretul, una din capodoperele sale, a fost realizat pentru contele Zappi din Imola, socrul ei, dar înainte de mariaj. Puteţi deosebi mesajul ascuns al tabloului: în partea dreaptă, sus, se vede şevaletul care acoperă cumva lada de zestre din colţ. Lavinia îi spunea contelui că este bogată, dar nu în valori lumeşti, ci în talente; era, dacă vreţi, un soi de interviu de angajare.