Tag: nume

  • De ce costă apa îmbuteliată de 200 de ori mai mult decât apa de la robinet

    Dacă o familie obişnuită din Statele Unite ar folosi apă îmbuteliată pentru treburile zilnice, ar primi o factură lunară de aproape 10.000 de dolari, notează cei de la The Atlantic.

    Prima diferenţă este ambalajul: atunci când cumpăraţi un litru de apă îmbuteliată, plătiţi şi pentru producţie, transport şi marketing. Astfel, pentru fiecare dolar pe care clienţii îl plătesc pentru o sticlă de apă îmbuteliată, circa o treime din bani sunt plătiţi pentru transport. Pentru îmbutelierea fiecărui litru de apă, procesul de producţie necesită alţi doi litri de apă, aşadar clientul plăteşte trei litri de apă, deşi cumpără doar unul singur. 

    În al doilea rând ,când vine vorba despre apa în sine, companiile producătoare au două variante: fie plătesc pentru a folosi o sursă de apă, fie cumpără şi exploatează o anumită sursă de apă.

    În al treilea rând, elementul care reprezintă cel mai mare diferenţiator de preţ este brandul. Atunci când cumpăraţi o sticlă de apă îmbuteliată, la fel ca în cazul altor produse, plătiţi în plus pentru numele companiei producătoare. În funcţie de valoarea brandului, preţul o să varieze.

    În Bucureşti, preţul unui litru de apă pentru consumatorii casnici este de circa un ban. Prin comparaţie, un litru de apă îmbuteliată costă, în medie, 2 lei (în funcţie de locul achiziţiei).

  • De ce costă apa îmbuteliată de 200 de ori mai mult decât apa de la robinet

    Dacă o familie obişnuită din Statele Unite ar folosi apă îmbuteliată pentru treburile zilnice, ar primi o factură lunară de aproape 10.000 de dolari, notează cei de la The Atlantic.

    Prima diferenţă este ambalajul: atunci când cumpăraţi un litru de apă îmbuteliată, plătiţi şi pentru producţie, transport şi marketing. Astfel, pentru fiecare dolar pe care clienţii îl plătesc pentru o sticlă de apă îmbuteliată, circa o treime din bani sunt plătiţi pentru transport. Pentru îmbutelierea fiecărui litru de apă, procesul de producţie necesită alţi doi litri de apă, aşadar clientul plăteşte trei litri de apă, deşi cumpără doar unul singur. 

    În al doilea rând ,când vine vorba despre apa în sine, companiile producătoare au două variante: fie plătesc pentru a folosi o sursă de apă, fie cumpără şi exploatează o anumită sursă de apă.

    În al treilea rând, elementul care reprezintă cel mai mare diferenţiator de preţ este brandul. Atunci când cumpăraţi o sticlă de apă îmbuteliată, la fel ca în cazul altor produse, plătiţi în plus pentru numele companiei producătoare. În funcţie de valoarea brandului, preţul o să varieze.

    În Bucureşti, preţul unui litru de apă pentru consumatorii casnici este de circa un ban. Prin comparaţie, un litru de apă îmbuteliată costă, în medie, 2 lei (în funcţie de locul achiziţiei).

  • Românii care schimbă industria auto mondială

    Dacia este principala rampă de lansare a inginerilor şi executivilor români la nivel internaţional, însă şi companiile din comerţul cu auto de pe plan local formează specialişti care ulterior sunt recrutaţi ca expaţi. În plus, există o a treia categorie de specialişti din domeniu, care nu au activat deloc, sau doar foarte puţin pe plan local, dar şi-au construit o carieră în afară, unde au ajuns chiar şi la vârful unor giganţi din industria auto.

    Alin Tapalagă are acum 47 de ani, iar în 2011 a primit misiunea de a deschide şi conduce operaţiunile Porsche Holding din Columbia, importatorul mărcilor grupului Volkswagen pe piaţa sud-americană. Acum, după cinci ani, Alin Tapalagă a fost înlocuit în funcţie de Juan Felipe Bedoya, deoarece românul a primit o nouă provocare: a fost numit CEO al operaţiunilor din Malaiezia, următoarea piaţă unde se va extinde Porsche Holding. Astfel, Alin Tapalagă este cel care pune bazele şi consolidează capetele de pod ale concernului austriac, întâi în Columbia şi acum în Malaiezia.

    Tot din Porsche Inter Auto România a plecat şi Dana Cortina la finalul anului 2013, la doi ani după plecarea lui Alin Tapalagă în Columbia. Ea a preluat conducerea companiei Volkswagen Group Retail Spania (VGRS), cel mai mare dealer al grupului VW din Spania. Grupul Porsche funcţionează în Spania în baza unui sistem dual de management, astfel că Dana Cortina este director general alături de un executiv spaniol.

    Săptămâna trecută, Cristina Bălan, un inginer român care a absolvit Universitatea Transilvania în 2002, a devenit cunoscută în urma unui articol publicat de Wall Street Journal, în care publicaţia americană ridica problema calităţii maşinilor Tesla. Numele Cristinei Bălan apare în legătură cu un scandal intern cu privire la calitatea maşinilor asamblate de brandul american, în urma căruia tânăra a fost forţată să părăsească compania. Ea a dezvăluit faptul că problemele legate de calitate au crescut pe măsură ce producţia Tesla Model S a fost tot mai mare. La începutul anului 2014 ea a văzut aliniate maşinile cu probleme la nivelul plafonului interior, unde au apărut rosturi tot mai mari. După ce Cristina Bălan a ridicat problema, a fost forţată să demisioneze, potrivit declaraţiilor sale consemnate de Wall Street Journal. După ce a părăsit compania, i-a spus lui Elon Musk într-un e-mail faptul că inginerii pun componente defecte în maşină, cu toate că ştiu despre probleme. Compania a refuzat să ofere orice comentariu pe această temă.

    În calitate de inginer, Cristina Bălan a lucrat la unele dintre cele mai spectaculoase automobile proiectate vreodată, precum consola centrală a modelului Audi R8, interiorul portierelor de la Porsche Cayenne, modulul bateriilor de pe Mercedes-Benz B-Class, dar şi cel de pe Toyota Rav4 EV. „Sunt mândră că sunt româncă şi foarte multă lume ştie cât de mult apreciez universitatea pe care am făcut-o. Am întâlnit mulţi ingineri români foarte buni şi respectaţi în Statele Unite. Sper ca tinerii din România să ţină tradiţia în continuare şi să aibă încredere în ei“, a declarat Cristina Bălan. Printre absolvenţii Universităţii Transilvania din Braşov se numără Alexandru Blemovici, directorul general al Schaeffler România, sau Răzvan Urdea, coleg de generaţie cu Cristina Bălan, care este în prezent director general al HIB Rolem. Înainte să lucreze la Tesla, Cristina Bălan a lucrat ca inginer la Boeing, timp de trei ani, la Meridian Lightweight Technologies pentru doi ani şi la Honeywell Process Solutions pentru un an şi şapte luni.

    Tot în Vest a devenit celebră şi Raluca Novak, 32 de ani, cea care din 2013 conduce departamentul de marketing al celebrului brand britanic McLaren, pentru Europa, după şapte ani în industria cosmeticelor. Rolul ei în cadrul companiei presupune crearea şi dezvoltarea brandului deoarece deşi McLaren este foarte cunoscut publicului îndeosebi pentru trecutul din Formula 1. Divizia de maşini sport de lux de serie este doar în al şaselea an de existenţă, iar principalii concurenţi, Porsche şi Ferrari, au o istorie de zeci de ani în acest domeniu. Misiunea ei este aceea de a genera notorietate pentru mărci de maşini de serie în rândul consumatorilor high net worth (cu venituri foarte mari – n.red.) din Europa şi de a-i convinge pe aceştia să şi-l treacă pe lista lor de cumpărături.

    Thomas Ebner, 37 de ani, s-a născut la Timişoara, dar a plecat din România în urmă cu şaptesprezece ani şi a ajuns în 2013 director de produs pentru BMW Seria 1, după care a preluat aceeaşi funcţie dar pentru Seria 2; în prezent este manager de comunicare pentru noul BMW Seria 5 fiind responsabil pentru lansarea internaţională a noului model, cea mai importantă premieră din 2017 a mărcii BMW. Ebner s-a născut la Timişoara în 1978 şi a plecat din ţară împreună cu familia în 1994. El are dublă cetăţenie, română şi germană. Ebner a plecat cu un an şi jumătate înainte să termine liceul în România şi şi-a finalizat studiile în Germania. Urmând cursurile unei facultăţi tehnice, aproape de sediile centrale ale Porsche şi Mercedes-Benz din Stuttgart, în primii ani a avut şi primele contacte cu industria auto.

    Cea mai recentă promovare este cea a lui Cornel Olendraru, 47 de ani, actualul director al Uzinei Vehicule Dacia, care din luna octombrie a acestui an va prelua funcţia de director regional industrial pe regiunea Eurasia în cadrul Renault, fiind astfel responsabil de performanţa industrială şi logistică a grupului Renault în trei ţări: România, Turcia şi Rusia. „Dacă în România şi în Turcia operaţiunile grupului Renault sunt consolidate şi performante, oportunitatea şi provocarea cea mai mare va fi în Rusia, într-o piaţă care şi astăzi este în scădere, dar are un potenţial uriaş. Voi rămâne în contact strâns cu uzinele de la Mioveni. Îmi propun să contribui în continuare la modernizarea Daciei şi îmi doresc să reuşesc să duc la nivel de regiune măcar o parte din experienţa acumulată în România“, a spus Cornel Olendraru.

    În cele trei ţări, în perimetrul industrial al Renault lucrează circa 40.000 de angajaţi. De altfel, pe piaţa din Rusia, Olendraru se întâlneşte cu Nicolas Maure, francezul care a condus timp de doi ani afacerea Renault în România şi care a fost trimis în aprilie să redreseze cel mai mare producător auto din Rusia. Născut în Piatra Neamţ şi absolvent al Facultăţii de Aeronave din cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti, Olendraru este şi absolvent al unui masterat şi al unui doctorat în mecanică, obţinute la Şcoala Politehnice Palaiseau din Franţa. El şi-a început activitatea în 1999, când s-a angajat ca inginer la gigantul industrial Honeywell, unde a lucrat în fabricile din Franţa, Marea Britanie şi Italia, iar între 2001 şi 2003 a fost responsabil de coordonarea capacităţii de producţie şi de performanţa uzinelor din Europa. Din 2003 a revenit în România la Honeywell Garret, unde a fost, pe rând, director de producţie, director logistică şi director al uzinei.

    În 2010 a preluat conducerea departamentului de fabricaţie din cadrul Uzinei Mecanica şi Şasiuri Dacia, ulterior ocupând poziţia de director. Din octombrie 2013, Cornel Olendraru a fost numit director al Uzinei Vehicule Dacia, având direct în subordine 8.400 de angajaţi care asamblează maşinile mărcii Dacia la Mioveni. Producţia Dacia se învârte anual în jurul a 340.000 – 350.000 de unităţi. Anterior numirii lui Olendraru, uzina Dacia fusese condusă timp de şase ani de un expat, Charles Morillo. De la 1 octombrie 2016, Olendraru va fi director regional industrial în cadrul Renault pentru regiunea Eurasia (VP Manufacturing and Logistics Eurasia Region).

    Printre executivii români promovaţi de Renault se numără şi Mihai Bordeanu, director de marketing pentru Dacia în Marea Britanie şi responsabil direct de promovarea mărcii autohtone în ţările cu volan pe dreapta din Europa.

  • Povestea Baronului BELLU, cel care a dat numele celebrului cimitir din Bucureşti

    Din prestigiul de altă dată al al familiei Bellu a rămas numele unui cimitir, ridicat pe locul în care se afla o grădină de portocali.


    Puţină lume ştie cine a fost şi ce a însemnat în istoria şi cultura noastră această familie de aromâni veniţi din Macedonia.
     

    Se pare că devăratul donator al terenului pentru cimitir a fost Barbu Bellu, la intervenţia lui C.A. Rosetti, pe atunci primar al Capitalei. Se întâmpla în 1853. Pe locul actualului cimitir se afla o grădină cu portocali.
    Barbu Bellu (1825-1900) era baron austriac (moştenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), dar a deţinut şi înalte demnităţi publice şi domneşti, ca aproape toţi cei din neamul lui, începând cu cea de paharnic şi continuând cu cea de membru al Curţii de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptăţii, senator.

    Barbu Bellu, donatorul terenului pentru cimitir, mai avea trei fraţi. Cel mai mare, Ştefan, era un personaj central în viaţa mondenă a Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bărbat galant şi veşnic amorezat, conul Fănică Bellu, alias Bibicul (nume de alint cu care era dezmierdat de balerinele trupei Fanelly) îşi refăcea energia consumată în Parlament, ducându-se să admire picioarele dansatoarelor de la grădina „Union” şi aplaudând-o frenetic pe o oarecare domnişoară Margot, considerată cea mai „seduisante orizontale” a trupei.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Povestea Baronului BELLU, cel care a dat numele celebrului cimitir din Bucureşti

    Din prestigiul de altă dată al al familiei Bellu a rămas numele unui cimitir, ridicat pe locul în care se afla o grădină de portocali.


    Puţină lume ştie cine a fost şi ce a însemnat în istoria şi cultura noastră această familie de aromâni veniţi din Macedonia.
     

    Se pare că devăratul donator al terenului pentru cimitir a fost Barbu Bellu, la intervenţia lui C.A. Rosetti, pe atunci primar al Capitalei. Se întâmpla în 1853. Pe locul actualului cimitir se afla o grădină cu portocali.
    Barbu Bellu (1825-1900) era baron austriac (moştenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), dar a deţinut şi înalte demnităţi publice şi domneşti, ca aproape toţi cei din neamul lui, începând cu cea de paharnic şi continuând cu cea de membru al Curţii de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptăţii, senator.

    Barbu Bellu, donatorul terenului pentru cimitir, mai avea trei fraţi. Cel mai mare, Ştefan, era un personaj central în viaţa mondenă a Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bărbat galant şi veşnic amorezat, conul Fănică Bellu, alias Bibicul (nume de alint cu care era dezmierdat de balerinele trupei Fanelly) îşi refăcea energia consumată în Parlament, ducându-se să admire picioarele dansatoarelor de la grădina „Union” şi aplaudând-o frenetic pe o oarecare domnişoară Margot, considerată cea mai „seduisante orizontale” a trupei.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • Cum a ajuns acest bărbat proprietarul unei insule cheltuind doar 49 de dolari. Vezi aici cum arată paradisul tropical – FOTO

    Un australian a câştigat un premiu cât se poate de interesant în cadrul unei tombole, şi anume, un paradis tropical. Bărbatul australian cunoscut doar cu numele de Joshua a participat la o tombolă şi a câştigat o resortul Kosrae Nautilus aflat pe o insulă din Micronesia, scrie CNN.

    După ce au petrecut 20 de ani pe insulă, proprietarii au decis că vor să se mute înapoi în Australia. Însă nu au vrut să vândă, pur şi simplu, insula, celui care oferă cei mai mulţi bani, ci au vrut să dea şansa oricui de a câştiga insula, astfel au organizat o tombolă  în care oricine care cumpăra un bilet cu 49 de dolari avea şansa să câştige Kosrae Nautilus Resort.

    Vezi aici cum arată insula câştigată de australian

    Oameni din peste 100 de ţări au cumpărat bilete la tombolă. În total s-au vândut 75.000 de bilete, ceea ce înseamnă că proprietarii au obţinut aproape 4 milioane de dolari. Astfel norocosul câştigător a câştigat un paradis tropical, o afacere cu tot cu angajaţi, care nu are nici datorii şi care este profitabilă.

    “Suntem într-un nou capitol al vieţii şi suntem gata să predăm ştafeta altcuiva. Am avut o viaţă frumoasă aici, dar următorul nostru obiectiv este să devenim bunici cu normă întreagă”, a spus Doug Beitz, proprietarul resortului.

  • Omul care a salvat economia SUA şi, foarte probabil, pe cea mondială

    Scott Sumner este autorul din spatele blogului The Money Illusion, o excelentă sursă de analiză prin care Sumner a început să publice o serie de materiale în care critica politicile monetare ale Statelor Unite. El a încercat, încă din 2009, să promoveze o politică de ţintire a PIB‑ului nominal.

    Pe blog, Sumner explică procesul în termeni extrem de simpli: „Nu e vorba de inteligenţă, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri. Este nevoie de o ţintire progresivă, adică de setarea unei anumite creşteri pentru PIB-ul nominal şi pentru preţuri şi de intervenţie, atunci când creşterea respectivă nu se materializează. Astfel, dacă ai setat o creştere a PIB-ului nominal de 5% dar valoarea a crescut cu doar 4%, pentru anul următor stabileşti o creştere de 6%“.

    Pentru a putea realiza cu succes aceste planuri, Sumner a propus metoda relaxării cantitative (QE), o politică monetară folosită în general de băncile centrale atunci când politica monetară standard nu mai este eficientă. Pe scurt, relaxarea cantitativă se referă la cumpărarea de bunuri de la bănci comerciale sau alte instituţii financiare pentru a le creşte valoarea şi pentru a injecta capital în respectivele instituţii.

    Laudele la adresa lui Sumner au apărut la scurt timp după decizia din 2012 a lui Ben Bernanke, la acea vreme preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite, de a introduce o nouă rundă de relaxare cantitativă. Decizie care a avut ca rezultat cumpărarea de către stat a unor bunuri în valoare de peste 40 de miliarde de dolari lunar, până când „pe piaţa muncii va resimţi o creştere considerabilă“.

    Un adevărat curent economic s-a născut pe baza articolelor publicate de profesorul american: Ambrose Evans-Pritchard, editorul de business internaţional al publicaţiei The Daily Telegraph, l-a numit pe Sumner „eminenţa cenuşie“ a pieţelor monetare; în 2012, Chronicle of Higher Education l-a inclus în topul celor mai influenţi bloggeri pe economie, alături de Greg Mankiw de la Harvard University şi Paul Krugman de la Princeton. În acelaşi an, revista Foreign Policy l-a aşezat pe locul 15 în topul celor mai importanţi analişti economici din lume. În 2015, Scott Sumner a publicat cartea „Paradoxul lui Midas: O nouă privire asupra marii crize şi a instabilităţii economice“; volumul s-a transformat peste noapte în best-seller, aducându-i profesorului noi omagii.

    Părerile asupra crizei financiare din Statele Unite nu sunt însă singurele care l-au făcut celebru pe Sumner; în 2013, el a realizat mai multe analize extrem de pertinente cu privire la situaţia economică a Germaniei. El a susţinut atunci că surplusul de cont curent al Germaniei nu avea legătură cu salariile. Profesorul de la Universitatea Bentley a dat ca exemplu economiile Olandei şi Elveţiei, care aveau surplusuri mari, chiar mai mari decât cele ale Germaniei dacă sunt raportate la populaţie; acestea erau de asemenea orientate spre exporturi, dar nu aveau salarii mici.

    „Apoi, în Germania nu se moare de foame din cauza salariilor mici. Remuneraţiile sunt chiar mari în industriile exportatoare. Germania are surplusuri mari din aceleaşi motive ca şi alte ţări. Economiseşte mai mult în raport cu cât investeşte“, a scris el. Sumner nota că reformele germane din anii 2000 privind munca sunt un succes răsunător, cu toate că majoritatea criticilor au scos în evidenţă numărul mare de salarii foarte mici. Guvernul german are un sistem de protecţie socială vast cu multe subvenţii pentru salarii şi facilităţi pentru cei cu venituri mici.

    „Cine are un viitor mai luminos, Germania, cu o rată a şomajului în rândul tinerilor de 7,7%, sau Grecia, cu o rată de 62%?“, se întreabă el retoric. Apoi, o Germanie mai sănătoasă trimite mai mulţi turişti în Grecia şi Spania şi cumpără mai multe produse de lux din Italia. „Dacă fiecare ţară ar încerca să-şi întărească pe cât de mult posibil economia, fără a-şi face griji pentru restul lumii, ne-ar fi mai bine. O lume cu 200 de Elveţii ar fi un loc mai bun decât cel în care trăim acum. Însă cele mai multe ţări nu ştiu care le este interesul. Aceasta este problema“, a concluzionat profesorul.

    Chiar dacă este recunoscut drept unul dintre cei mai buni teoreticieni în domeniul economiei, Sumner se ţine departe de unul dintre cele mai importante aspecte ale lumii de azi: în departamentul de economie de la Universitatea Bentley el este cunoscut ca un „tehnofob“; profesorul şi-a cumpărat primul său telefon mobil de-abia în 2011.

    „Nu e vorba de a fi inteligent, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri.“, Scott Sumner

  • Omul care a salvat economia SUA şi, foarte probabil, pe cea mondială

    Scott Sumner este autorul din spatele blogului The Money Illusion, o excelentă sursă de analiză prin care Sumner a început să publice o serie de materiale în care critica politicile monetare ale Statelor Unite. El a încercat, încă din 2009, să promoveze o politică de ţintire a PIB‑ului nominal.

    Pe blog, Sumner explică procesul în termeni extrem de simpli: „Nu e vorba de inteligenţă, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri. Este nevoie de o ţintire progresivă, adică de setarea unei anumite creşteri pentru PIB-ul nominal şi pentru preţuri şi de intervenţie, atunci când creşterea respectivă nu se materializează. Astfel, dacă ai setat o creştere a PIB-ului nominal de 5% dar valoarea a crescut cu doar 4%, pentru anul următor stabileşti o creştere de 6%“.

    Pentru a putea realiza cu succes aceste planuri, Sumner a propus metoda relaxării cantitative (QE), o politică monetară folosită în general de băncile centrale atunci când politica monetară standard nu mai este eficientă. Pe scurt, relaxarea cantitativă se referă la cumpărarea de bunuri de la bănci comerciale sau alte instituţii financiare pentru a le creşte valoarea şi pentru a injecta capital în respectivele instituţii.

    Laudele la adresa lui Sumner au apărut la scurt timp după decizia din 2012 a lui Ben Bernanke, la acea vreme preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite, de a introduce o nouă rundă de relaxare cantitativă. Decizie care a avut ca rezultat cumpărarea de către stat a unor bunuri în valoare de peste 40 de miliarde de dolari lunar, până când „pe piaţa muncii va resimţi o creştere considerabilă“.

    Un adevărat curent economic s-a născut pe baza articolelor publicate de profesorul american: Ambrose Evans-Pritchard, editorul de business internaţional al publicaţiei The Daily Telegraph, l-a numit pe Sumner „eminenţa cenuşie“ a pieţelor monetare; în 2012, Chronicle of Higher Education l-a inclus în topul celor mai influenţi bloggeri pe economie, alături de Greg Mankiw de la Harvard University şi Paul Krugman de la Princeton. În acelaşi an, revista Foreign Policy l-a aşezat pe locul 15 în topul celor mai importanţi analişti economici din lume. În 2015, Scott Sumner a publicat cartea „Paradoxul lui Midas: O nouă privire asupra marii crize şi a instabilităţii economice“; volumul s-a transformat peste noapte în best-seller, aducându-i profesorului noi omagii.

    Părerile asupra crizei financiare din Statele Unite nu sunt însă singurele care l-au făcut celebru pe Sumner; în 2013, el a realizat mai multe analize extrem de pertinente cu privire la situaţia economică a Germaniei. El a susţinut atunci că surplusul de cont curent al Germaniei nu avea legătură cu salariile. Profesorul de la Universitatea Bentley a dat ca exemplu economiile Olandei şi Elveţiei, care aveau surplusuri mari, chiar mai mari decât cele ale Germaniei dacă sunt raportate la populaţie; acestea erau de asemenea orientate spre exporturi, dar nu aveau salarii mici.

    „Apoi, în Germania nu se moare de foame din cauza salariilor mici. Remuneraţiile sunt chiar mari în industriile exportatoare. Germania are surplusuri mari din aceleaşi motive ca şi alte ţări. Economiseşte mai mult în raport cu cât investeşte“, a scris el. Sumner nota că reformele germane din anii 2000 privind munca sunt un succes răsunător, cu toate că majoritatea criticilor au scos în evidenţă numărul mare de salarii foarte mici. Guvernul german are un sistem de protecţie socială vast cu multe subvenţii pentru salarii şi facilităţi pentru cei cu venituri mici.

    „Cine are un viitor mai luminos, Germania, cu o rată a şomajului în rândul tinerilor de 7,7%, sau Grecia, cu o rată de 62%?“, se întreabă el retoric. Apoi, o Germanie mai sănătoasă trimite mai mulţi turişti în Grecia şi Spania şi cumpără mai multe produse de lux din Italia. „Dacă fiecare ţară ar încerca să-şi întărească pe cât de mult posibil economia, fără a-şi face griji pentru restul lumii, ne-ar fi mai bine. O lume cu 200 de Elveţii ar fi un loc mai bun decât cel în care trăim acum. Însă cele mai multe ţări nu ştiu care le este interesul. Aceasta este problema“, a concluzionat profesorul.

    Chiar dacă este recunoscut drept unul dintre cei mai buni teoreticieni în domeniul economiei, Sumner se ţine departe de unul dintre cele mai importante aspecte ale lumii de azi: în departamentul de economie de la Universitatea Bentley el este cunoscut ca un „tehnofob“; profesorul şi-a cumpărat primul său telefon mobil de-abia în 2011.

    „Nu e vorba de a fi inteligent, ci de a seta ţeluri specifice şi de a focusa toate resursele pentru a îndeplini acele ţeluri.“, Scott Sumner

  • Cum arată sistemul de optimizare fiscală al Imperiului Ikea

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Presa internaţională scrie că Ingvar Kamprad îşi cumpără haine de la pieţele de vechituri, călătoreşte la clasa economică şi conduce un Volvo.

    El s-a retras treptat din compania de familie acum şase ani, pentru a face loc celor trei fii ai săi, Mathias, Peter şi Jonas, întorcându-se într-un final în Suedia în 2014.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Verizon va anunţa astăzi preluarea Yahoo pentru 5 miliarde de dolari (Reuters)

    Verizon va face publică luni o înţelegere cu grupul Yahoo pentru achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni, potrivit celor de la Reuters.

    Tranzacţia s-ar ridica la 5 miliarde de dolari, anunţul urmând să fie făcut înainte deschiderii bursei de la New York.

    Venirea Marissei Mayer la conducerea Yahoo, în urmă cu patru ani, a creat un val de entuziasm printre acţionarii companiei şi nu numai. Prezenţa sa a alimentat aşteptările de redresare rapidă a Yahoo, care nu reuşea să crească veniturile din publicitate pentru a concura cu liderii de piaţă Google şi Facebook.

     Mayer, care a venit la Yahoo după o lungă perioadă de activitate în conducerea Google, este acum supusă unor presiuni tot mai mari legate de performanţele companiei; segmentul de business în care Yahoo a excelat, adică mecanismul de căutare online, a fost scos la vânzare în luna februarie. În mod straniu, nimeni nu se avântă totuşi să îl cumpere.

    Termenul limită de ofertare pentru businessul de bază al Yahoo a fost 18 aprilie, iar cele mai mari şanse de achiziţionare pare să le aibă Verizon. Alte companii cu şanse mai sunt TPG, un fond de investiţii din San Francisco, şi YP Holdings, cunoscută anterior sub numele de YellowPages.com. Iniţial părea că mai multe nume importante, precum Time, Microsoft, Alphabet, Comcast sau AT&T, sunt interesate de preluarea Yahoo, dar pe măsură ce lucrurile au avansat, acestea au renunţat la a mai face o ofertă.

    Potrivit Wall Street Journal, majoritatea ofertelor au fost între 4 şi 8 miliarde de dolari. „De la luarea deciziei de vânzare în luna februarie, echipa de management a lucrat alături de mai mulţi consultanţi financiari şi legali pentru a discuta cu companiile care şi-au arătat interesul“, a mai spus CEO-ul Yahoo. „Personal, eu cred că o tranzacţie alături de partenerii corecţi ar putea elibera un potenţial uriaş.“