BusinessMagazin

Tag: educatie

  • CORIGENŢI la educaţie. România a alocat CELE MAI MICI cote din PIB pentru educaţie şi sănătate în 2015

    Potrivit raportului Eurostat, Danemarca (7%), Suedia (6,5%) şi Belgia (6,4%) au înregistrat cele mai mari cote ale cheltuielilor guvernamentale pentru educaţie, în 2015. La polul opus se situează România, care a alocat doar 3,1% din PIB pentru domeniul educaţiei în 2015.

    Cote de cel puţin 8% din PIB pentru sănătate au fost alocate de Danemarca (8,6%), Franţa (8,2%), Olanda şi Austria (8%) – cele mai mari din Uniunea Europeană. În schimb, România a alocat, în 2015, 4,2% din PIB pentru sănătate, a doua cea mai mică cotă dintre statele UE, după Cipru.

    Cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială au reprezentat o cincime din PIB, reprezentând aproape 40% din cheltuielile totale publice.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • CORIGENŢI la educaţie. România a alocat CELE MAI MICI cote din PIB pentru educaţie şi sănătate în 2015

    Potrivit raportului Eurostat, Danemarca (7%), Suedia (6,5%) şi Belgia (6,4%) au înregistrat cele mai mari cote ale cheltuielilor guvernamentale pentru educaţie, în 2015. La polul opus se situează România, care a alocat doar 3,1% din PIB pentru domeniul educaţiei în 2015.

    Cote de cel puţin 8% din PIB pentru sănătate au fost alocate de Danemarca (8,6%), Franţa (8,2%), Olanda şi Austria (8%) – cele mai mari din Uniunea Europeană. În schimb, România a alocat, în 2015, 4,2% din PIB pentru sănătate, a doua cea mai mică cotă dintre statele UE, după Cipru.

    Cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială au reprezentat o cincime din PIB, reprezentând aproape 40% din cheltuielile totale publice.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Profesoara care nu mai vrea să predea Eminescu sau Creangă: ”Nu le cer elevilor să înveţe pe dinafară, eu cred că educaţia se face prin bucurie şi joc”

    ”Autodenunţ:

    Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa şcolară de limba română, asemenea unui element duşmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, „Amintirile” lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în braţe interpretări şi nu le cer să înveţe pe dinafară teorie literară despre genuri şi specii. Declar de asemenea că, în schimb, citesc cu elevii mei poezii frumoase de Magda Isanos sau Tudor Arghezi, texte din literatura universală ca „Micul Prinţ” sau „Cartea junglei”, fragmente din marii autori ai literaturii universale ca Cervantes sau Shakespeare, exersăm lectura activă, ne exprimăm opiniile, le motivăm, învăţăm să fim sinceri, asertivi.

    Fac cunoscut că nu voi respecta nici viitoarea programă care îmi cere să selectez numai texte ale autorilor români clasici menţionaţi mai sus. Voi continua să propun elevilor mei numai lecturi care să-i atragă spre literatură, să sădesc în ei o sămânţă de bucurie a lecturii.
    Recunosc că lucrez cu elevii mei mai ales exerciţii de gramatică normativă pentru învăţarea scrierii corecte, că sar peste noţiuni de gramatică teoretică pentru care elevii mei nu sunt pregătiţi la un moment dat.

    Pentru că eu cred că educaţia se face prin motivare pozitivă, bucurie, joc, stârnirea curiozităţii, prin colaborare şi comunicare vie între profesor şi elev într-o limbă actuală şi pornind de la ceea ce-i este cunoscut şi drag copilului, prin deschiderea spre cultura naţională şi universală”, a scris Cristina Tunegaru pe Facebook.

    Postarea sa a devenit virală, având peste 600 de share-uri.

    Ulterior, profesoara a revenit cu un alt mesaj, precizând că va fi inspectată în urma ”autodenunţului”.

    ”Înţeleg că în urma „autodenunţului” meu urmează să fiu inspectată. Pesemne s-au rezolvat toate problemele din învăţământul gimnazial, astfel încât există energie şi pentru cercetarea opiniilor de pe Facebook ale profesorilor. Probabil că nu mai avem o cincime dintre elevi care abandonează şcoala şi nici 42% dintre absolvenţii de gimnaziu analfabeţi funcţional. Ar fi extraordinar !

    Ce mă intrigă e că verificare se va axa pe hârtiile produse şi că nu interesează progresul elevilor mei, rezultatul final al activităţii didactice. În învăţământul românesc hârtiile par să fie totul.

    Eu îi aştept pe domnii inspectori la ore să vadă entuziasmul copiilor care au citit prima carte din viaţa lor, să vadă scânteia din ochii lor când descoperă că la disciplina limba română contează opiniile şi ideile lor, şi nu reproducerea a ceea ce au spus alţii. Cred că asta ne dorim în clase, nu câte 25 de prizonieri ai comentariilor scorţoase care aşteaptă cu înfrigurare clopoţelul eliberator”, a scris Cristina Tunegaru, screi Gandul.info

  • Cea mai bună educaţie financiară este luarea unui credit

    Până acum, nu am întâlnit niciun bancher care lucrează în România şi care să pună problema puţin invers, respectiv de ce băncile au dat credite celor care nu au educaţie financiară.

    Sau de ce băncile au vândut credite în franci elveţieni şi chiar în euro celor care nu au educaţie financiară şi care nu au înţeles la ce risc valutar se expun în cazul în care cursul valutar al francului elveţian sau al euro în raport cu leul creşte.

    În 2005, câteva bănci din România, deţinute de străini, au început să vândă credite în franci elveţieni şi apoi în euro, pentru ca românii să se încadreze în condiţiile de creditare, având în vedere că la împrumuturile în lei, mai scumpe, nu îndeplineau parametrii.

    Deci bancherii au făcut produse bancare speciale pentru acest lucru, vânzându-le apoi clienţilor, pe care îi caracterizează ca fiind fără educaţie financiară.

    În încercarea de a îmbunătăţi relaţia cu clienţii, deteriorată major în criză, băncile au început diverse programe de educaţie financiară: le explică mai mult clienţilor ce înseamnă un credit, la ce riscuri se expun dacă lucrurile în economie şi în viaţa lor se înrăutăţesc, încearcă se le explice cum se gestionează un buget al familiei, le oferă mai multe variante de împrumut etc.

    Toate aceste demersuri sunt binevenite, chiar dacă acest lucru ar fi trebuit să fie făcut de la începutul anilor 2000, atunci când a început procesul de creditare a persoanelor fizice.

    Indiferent ce ar face fiecare, cea mai bună educaţie financiară pentru un client o reprezintă, paradoxal, luarea unui credit. Până atunci, aproape nimeni nu este interesat de educaţie financiară, nu se uită la dobânzi, nu se uită la evoluţia cursului valutar din perspectiva influenţării ratei de plătit, nu-şi pune problema impactului aspura soldului a creşterii cursului valutar la un împrumut în valută, nu numai asupra ratei lunare.

    Până când nu iei un credit, nu-ţi pui problema preţului unui apartament pe metru pătrat, nu întrebi în dreapta şi în stânga de alte preţuri. În perioada de boom, nimeni nu se uita la aceşti parametri, nimeni nu-şi punea problema că un metru pătrat în Bucureşti ajunsese ca în Viena sau în Berlin, în condiţiile în care salariile erau de trei ori mai mici.

    Atât timp cât banca îţi dădea credit cu toate mâinile, ca să iei un apartament cu două camere de 60 de metri pătraţi cu 80.000 – 100.000 de euro în Bucureşti, în Militari, nu-ţi puneai întrebări existenţiale privind viitorul, respectiv ce se întâmplă dacă francul sau euro creşte (banca spunea că francul elveţian este cea mai stabilă monedă), dacă salariul scade şi rămâi fără job, dacă preţul apartamentului se reduce.

    Banca lucra pentru tine, fiind mai educată şi mai responsabilă cu clienţii, aşa că lăsai pe seama ei toate aceste răspunsuri.

    Când toate aceste lucruri s-au întâmplat, lumea a început să pună întrebări, să calculeze metru pătrat versus metru pătrat în alte ţări versus salariile din alte ţări comparativ cu cel primit în România. Toţi au aflat ce este Euribor sau Robor, toată lumea a devenit expertă în preţul apartamentelor versus puterea de cumpărare, toţi au început să se uite la fiecare leu plătit din salariu, leasingul auto a devenit dintr-o dată costisitor la BMW‑ul luat, salariul lunar în lei a devenit dintr-o dată prea mic pentru necesarul lunar odată cu creşterea ratei în lei.

    Uitaţi-vă cât de experţi aţi devenit în informaţii, date financiare şi imobiliare, în cele mai bune oferte de pe piaţă începând de la haine până la baxul de apă, în DAE şi preţ pe metrul pătrat la apartament, în preţurile la maşini, în cele mai ieftine vacanţe, în cele mai ieftine bilete de avion pentru vacanţă, astfel încât să economiseşti 25-50 de euro, în oferte de job versus compania care ar vrea să vă angajeze (dacă nu poate să-mi plătească salariul şi peste un an?), în bârfele legate de viaţa companiilor astfel încât să nu vă treziţi că lucraţi la o firmă în insolvenţă etc.

    Dintr-o dată Isărescu a devenit mai interesant, ce face cu cursul, ce face cu dobânzile, toate declaraţiile şi informaţiile oferite de avocatul Gheorghe Piperea sau deputatul Daniel Zamfir (iniţiatorii legii dării în plată şi a conversiei creditelor în franci elveţieni la cursul istoric) erau citite de trei ori, toţi cei afectaţi de creşterea ratei au început să-şi studieze contractele de credit, toată lumea a început să citească legile ca să găsească articole pe baza cărora să dea banca în judecată pentru că au fost înşelaţi prin reclamă mincinoasă etc.

    Dintr-o dată, multă lume a început să prefere stabilitatea unui job în care salariul intră la timp în locul unor oferte care la prima vedere sunt de nerefuzat.

    Dintr-o dată, sticla de vin luată la restaurant pe cardul de credit a devenit foarte scumpă.

    Dintr-o dată, nu mai lăsaţi bacşiş „fără număr“, ca un nabab, ci ca un neamţ.

    Dintr-odată, economisirea la bancă pentru a avea bani în cazul în care mai vine o altă criză a devenit o necesitate, chiar dacă dobânzile sunt mici, mici.

    Dintr-o dată, plata accelarată a creditului a devenit o prioritate, dacă există surse disponibile pentru acest lucru.

    Dacă nu aţi fi avut un credit, dacă nu aţi fi avut aceste probleme, nici nu v-aţi fi gândit la educaţie financiară, care până la urmă înseamnă, simplist vorbind: ce pot să-mi permit, la ce cost, uitându-mă la condiţiile actuale. Dar, mai ales, înseamnă să vă puneţi problema: dacă se întâmplă aceste lucruri – creşterea cursului, creşterea dobânzilor, pierderea jobului, tăierea salariului, scăderea preţului apartamentului, apariţia unui copil etc. – mai pot să plătesc?

  • Educaţia, între clic şi abac

    „În clasa I, doamna învăţătoare le prezintă copiilor ce au de făcut la şcoală: povesteşte despre cum vor scrie, vor citi, vor calcula… Le arată materialele de lucru şi îl invită pe unul dintre ei la tablă, îi pune creta în mână şi îl roagă să deseneze ce doreşte el. Copilul, nedumerit, se uită, pe rând, la cretă, la tablă, la învăţătoare şi întreabă: «Bine, şi acum unde dau click?»”. Gluma este veche, de acum 4-5 ani, şi ilustrează perfect necesitatea digitalului în educaţie, completează Măriuca Talpeş, cofondator şi director general al Intuitex, divizia de software pentru educaţie din cadrul grupului Softwin. „Asta nu înseamnă că tabla nu e bună, caietul nu e bun; numai că astăzi mediul digital nu poate să lipsească din învăţare. Copiii trebuie să intervină în procesul dezvoltării, să apese pe ceva, să descopere singuri, şi este prea greu pentru ei acum să stea cuminţei şi să privească tabla timp de 50 de minute”, explică reprezentanta Intuitex. În zilele noastre, copiii tind să-şi dezvolte abilităţi prin interacţiunile cu tehnologia de la vârste mici, iar actul de predare – învăţare trebuie să integreze tehnologia încă de la clasele mici.

    „În acest fel, şcoala ţine pasul cu viaţa de zi cu zi a acestora şi actul de învăţare devinde mai atractiv pentru elevi”, completează în susţinerea ideii şi Alexandru Holicov, CEO al Adservio, platformă românească digitală pentru management educaţional. Astăzi, vedem din ce în ce mai des, mai ales în oraşele mari, şcoli şi grădiniţe unde se folosesc calculatoare, proiectoare sau tablete. Când profesorul foloseşte tehnologia, aceasta nu mai este percepută drept ceva exotic, ci tinde să devină un aspect perfect normal. Însă, din păcate, asta se întâmplă doar acolo unde există atât dotările corespunzătoare, cât  şi profesori dornici să fie în pas cu ceea ce este nou în educaţie, consideră Cosmin Mălureanu, director general al Ascendia (ASC), companie românească specializată pe domeniul eLearning. „În România, paradigma educaţională şcolară a rămas similară cu cea de acum circa 400 de ani. Tabla de lemn a fost înlocuită cu cea de ceramică sau de white-boarduri, locul cretei a fost luat de marker, pâna şi călimara a cedat locul stiloului sau creionului, manualul legat şi scris de mână este acum tipărit etc., însă avem aceleaşi clase, acelaşi fel de bănci, acelaşi tip de program. Pe scurt – acelaşi proces”, adaugă directorul Ascendia.

    Sabina Ştirb, public affairs & corporate citizenship manager SEE în cadrul Samsung, explică mai detaliat ce presupune acest fenomen: „Digitalizarea educaţiei reprezintă crearea unui mediu interactiv în care procesul de predare şi învăţare se transformă şi include, printre altele, conţinut digital, accesibilitate sporită, acces la o multitudine de platforme, instrumente şi informaţii, precum şi colectare, transmitere şi livrare de informaţii într-un mod rapid şi eficient”. Însă, ca orice transformare, acest proces necesită timp şi trebuie să se facă treptat, metodic şi structurat, astfel încât să acopere toate nevoile spune Veronica Dogaru, corporate communication manager la Orange. „Informaţia rămâne în principiu aceeaşi, însă este transpusă într-un mod digital, mai atractiv şi mai interactiv, astfel încât să înlesnească procesul de învăţare”, adaugă reprezentanta companiei telecom. Cu toate acestea, Robert Bindley, directorul uneia dintre şcolile susţinătoare ale digitalizării, American International School of Bucharest (AISB), declară că nu achiziţionează tehnologie doar de dragul tehnologiei, ci analizează mai întâi procesul de învăţare a elevului şi se asigură că investiţia în tehnologie aduce valoare programei respective.

    În acest moment, ponderea între învăţământul clasic şi cel digital în România este în raport de 95% la 5%, conform lui Alexandru Holicov. Tot el spune că România se află în topul ţărilor cu cele mai slabe investiţii în domeniul educaţiei, deci „e lesne de înţeles că şi la capitolul digitalizare ne situăm mult sub nivelul Europei”. Suedia reprezintă cel mai mare investitor în educaţie, care acordă instituţiilor de învăţământ public bugete de 7% din PIB-ul ţării, fiind urmată îndeaproape de Finlanda şi Belgia. „Am speranţe că în următorii ani această piaţă va creşte şi la noi, cadrele didactice încep să fie mai deschise la tehnologie şi să înţeleagă că nu se mai poate altfel, având în vedere că elevii din ziua de astăzi folosesc tehnologie în tot ceea ce fac, mai puţin în şcoală”, declară Holicov.

    În plus, deşi piaţa serviciilor pe segmentul educaţional se dezvoltă pe zi ce trece, problema stă, în continuare, în gradul scăzut de implementare la nivelul şcolilor, mai exact lipsa fondurilor şi a unei legislaţii care să permită unităţilor şcolare să adopte soluţii moderne de management educaţional. Pe lângă asta, ne lovim şi de o rezistenţă la schimbare, mai spune Holicov. Pe de altă parte, pentru a avea o comparaţie relevantă vizavi de poziţionarea în raport cu Europa, trebuie să avem în vedere diferenţele existente la nivel de sistem de învăţământ dintre ţări şi faptul că digitalizarea educaţiei este un proces de durată, care necesită o pregătire amplă şi o transformare pe termen lung, consideră Veronica Dogaru. „În ultimii ani, s-au făcut progrese în acest sens şi la noi în ţară”, adaugă reprezentanta Orange.

     

  • CODUL ETIC pentru profesori se află în dezbatere de patru ani. Cum îşi doreşte sistemul să MOTIVEZE cadrele didactice

    “Este evident că avem nevoie de un set de reguli pe care să le respectăm în învăţământul preuniversitar, însă consider că sunt necesare mai multe etape pe care le-am discutat şi astăzi cu reprezentanţii Consiliului Naţional al Elevilor. Este foarte important să vedem ce vrem noi de la şcoală, de la profesori şi modul în care înţelegem să ne raportăm. Nu doar o chestiune strict formală pe care să o tot modificăm din an în an şi trebuie să stabilim care este setul de valori. În legislaţie, avem partea disciplinară versus partea de etică. Pe partea de etică, eu cred că trebuie să intervenim un pic şi în Legea Educaţiei. Trebuie să avem elemente de lege primară în Legea Educaţiei ca după aceea, aplicarea să fie foarte uşoară şi uniformă în tot sistemul”, a explicat pentru MEDIAFAX, Gabriel Ispas, secretar de stat în Ministerul Educaţiei.

    Codul de etică pentru profesori urmează să fie pus la punct de Ministerul Educaţiei după ce a tot fost dat la o parte de mai multe conduceri ale instituţiei. Prima dată, un astfel de cod de etică a fost pus în dezbatere publică în anul 2013. În decembrie 2016 a fost pus din nou spre consultare de către fostul ministrul al Educaţiei Mircea Dumitru, dar fără finalitate.

    “Codul de etică este bine venit, însă dacă este bine făcut, riguros, să fie ceva concret, practic, nu general şi cu expresii care lasă de dorit. Trebuie să fie uşor de pus în practică şi uşor de monitorizat şi ne-am dori ca în acest cod de etică să existe şi nişte indici de calitate pe care profesorii, în urma rezultatelor şcolare ale elevilor, să poată să primească anumite bonificaţii pentru că altfel, nu putem motiva sistemul să aducă o plus valoare atunci când vine vorba despre calitate. Vom mai avem de aşteptat pentru că am înţeles că se doreşte din partea Ministerului Educaţiei să se amendeze legea educaţiei astfel încăt să existe clar în lege nişte prevederi referitoare la sancţiuni pe baza nerespectări eticii şcolare. Decât să îl facem acum şi prost, mai bine mai aşteptăm un an şi facem bine”, a declarat Vlad Ştefan, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Viziunea unui fondator într-o şcoală privată: În România nu există interes pentru dezvoltarea educaţiei, nici în sistemul de stat, nici în cel privat

    Problemele din învăţământul de stat din România sunt destul de grave şi pornesc de la subfinanţarea acestui domeniu. Statul nu alocă nici măcar finanţarea prevăzută de Legea educaţiei naţionale (6% din PIB) care este în vigoare din 2011. Şcolile private ar putea reprezenta alternativa, iar dezvoltarea lor ar duce la crearea unor modele care s-ar putea replica şi în învăţământul de stat, consideră Diana Segărceanu, fondator şi director executiv al Avenor College, instituţie de învăţământ româno-britanic, potrivit ZF.

    „Tot mai mulţi părinţi vin la Avenor College pentru că sunt în căutarea unei alternative pentru copiii lor, îşi doresc o şcoală în care se aplică metode moderne de educaţie, de către profesori bine pregătiţi şi motivaţi care au acces la resurse educaţionale diverse”, declară aceasta.

    Sistemul privat de educaţie funcţionează în România,  mai adaugă directorul Avenor, „iar rezultatele se văd în absolvenţii care sunt pregătiţi pentru admiterea la cele mai bune universităţi din lume, vorbesc mai multe limbi străine, ştiu să comunice cu cei din jur şi ştiu ce vor şi cum să-şi atingă obiectivele”.

  • Viziunea unui fondator într-o şcoală privată: În România nu există interes pentru dezvoltarea educaţiei, nici în sistemul de stat, nici în cel privat

    Problemele din învăţământul de stat din România sunt destul de grave şi pornesc de la subfinanţarea acestui domeniu. Statul nu alocă nici măcar finanţarea prevăzută de Legea educaţiei naţionale (6% din PIB) care este în vigoare din 2011. Şcolile private ar putea reprezenta alternativa, iar dezvoltarea lor ar duce la crearea unor modele care s-ar putea replica şi în învăţământul de stat, consideră Diana Segărceanu, fondator şi director executiv al Avenor College, instituţie de învăţământ româno-britanic, potrivit ZF.

    „Tot mai mulţi părinţi vin la Avenor College pentru că sunt în căutarea unei alternative pentru copiii lor, îşi doresc o şcoală în care se aplică metode moderne de educaţie, de către profesori bine pregătiţi şi motivaţi care au acces la resurse educaţionale diverse”, declară aceasta.

    Sistemul privat de educaţie funcţionează în România,  mai adaugă directorul Avenor, „iar rezultatele se văd în absolvenţii care sunt pregătiţi pentru admiterea la cele mai bune universităţi din lume, vorbesc mai multe limbi străine, ştiu să comunice cu cei din jur şi ştiu ce vor şi cum să-şi atingă obiectivele”.

  • Un fost ministru al Educaţiei, despre propunerea Academiei Române de a obilga studenţii să rămână în ţară: Prin constrângeri, nu poţi obţine rezultatele dorite

    “Din experienţa profesională, academică, am ajuns la convingerea că prin constrângeri, nu poţi obţine rezultatele dorite. Nu cred că a-i obliga este calea corectă, ci este obligaţia noastră, mai cu seamă a celor care au responsabilităţi de decidenţă să facem în aşa fel încît a rămâne în România, a studia în România să constituie o alegere viabilă pentru toţi tinerii. Şi mă refer nu numai la oportunitatea de a învăţa, de a avea o carieră în învăţământ, în cercetare, ci mă refer şi la progresul general al societăţii şi la atractivitatea acestor locuri de muncă unde ne dorim să avem cei mai valoroşi absolvenţi ai facultăţilor”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Sorin Cîmpeanu, fostul ministru al Educaţiei.

    Fostul ministru a explicat cât de importante sunt programele internaţionale pentru studenţi şi că o astfel de strategie precum cea propusă de Academia Română ar veni în contradictoriu.

    “Toată lumea încurajează programele Erasmus şi Erasmus Plus, deci schimburi, studiul în universităţi din străinătate şi strategia Academiei ar intra în contradicţie directă cu aceste programe care încurajează mobilităţile internaţionale. Trebuie să încurajăm rămânerea în ţară a resursei umane valoroase, dar nu prin obligativitate, ci prin creerea unor condiţii care să facă din rămânerea în ţară o variantă viabilă, atractivă”, a adăugat Sorin Cîmpeanu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Creative&Bright: „Pentru angajaţii de 27-30 de ani, companiile cumpără workshop-uri de artă fotografică, de make-up sau design interior”

    În acelaşi timp, companiile în care media de vârstă a angajaţilor este mai ridicată preferă programe de wellbeing cu tematici precum parenting, dezvoltare personală, managementul stresului sau educaţie financiară.

    „Companiile care se remarcă pe piaţa de wellbeing şi care investesc constant în programe specializate pentru angajaţii lor vin din industriile IT, Telecom si Finance-Banking”, declară Dana Tudor Tănase, managing partner Creative&Bright.

    „Din păcate, în România nu există încă o cultură a wellbeing-ului şi nu multe companii înţeleg beneficiile acestor programe pentru retenţia şi fidelizarea angajaţilor, pentru creşterea nivelului de performanţă şi, per total, pentru imaginea brand-ului de angajator. Astfel, mare parte dintre angajatori se limitează la activităţi singulare, precum workshopuri de 1-8 Martie, fresh bar sau masaj la birou.

    În schimb, companiile care au introdus conceptul de wellbeing în cultura lor organizaţională ajung să investească între 5.000 şi 30.000 de euro/an pentru implementarea programelor specializate”, adaugă Dana Tudor.

    Conform Creative&Bright, din top 10 companii care investesc în wellbeing fac parte giganţi precum Orange şi Telekom, HP şi Siemens pentru industria IT, precum şi Raiffeisen Bank, pentru sectorul Finance-Banking.