BusinessMagazin

Tag: special

  • Afaceri cu prizonierii statului

    Atat de vehiculatul parteneriat public-privat, prin care unele
    state au reusit sa iasa mai repede din recesiune si altele, ca
    Romania, inca mai cauta sa-i inteleaga avantajele, se poate aplica
    foarte bine in cazul centrelor de detentie. Cu conditia ca
    legislatia sa permita acest lucru.

    In Romania legea nu permite insa asa ceva si statul cheltuieste
    750 de milioane de lei, atat cat este bugetul Administratiei
    Penitenciarelor, cu detinutii sai; avem peste 26.000 de detinuti si
    cu fiecare dintre ei statul cheltuieste in medie 25 de lei zilnic.
    Asta conduce la costuri de intretinere de 234 de milioane de lei
    anual (peste 50 de milioane de euro).

    In SUA, mai exact in unele state din SUA, statul inchiriaza
    paturile de care are nevoie de la companii private care
    administreaza fie penitenciarele statului, fie propriile centre de
    detentie, si asta la o fractie din sumele pe care le-ar fi consumat
    prin propria administrare. Corrections Corporation of America (CCA)
    e cel mai mare administrator privat de penitenciare de peste Ocean,
    precedat doar de Guvernul SUA si alte trei state; compania detine
    aproape 87.000 de paturi in penitenciarele din SUA si a avut
    venituri de 1,8 miliarde de dolari in 2008 (1.2 mld. dolari dupa
    primele trei trimestre ale lui 2009). CCA controleaza 65 de
    inchisori in 19 state state americane, din care 44 sunt propriile
    penitenciare.

    Intr-un interviu recent din Nashville Business Journal, Damon
    Hininger, CEO-ul companiei, spunea ca CCA se gandeste mereu la
    inovatii si eficientizarea costurilor, intocmai ca orice alta
    afacere. Si tocmai asta pare sa fie principala problema a
    penitenciarelor private, anume ca goana dupa reducerea costurilor
    poate avea repercursiuni atat asupra detinutilor, cat si asupra
    societatii.

    Se vehiculeaza nu doar probleme ca reducerea investitiilor in
    reabilitatrea prizonierilor, de care companiile ca CCA se disculpa
    chiar prin promovarea unor fosti detinuti in structurile
    administrative ale grupului, dar si acuze mai grave, cum ca aceste
    firme fac lobby pe langa autoritati ca pedepsele detinutilor sa nu
    fie reduse si, deci, ca reintegrarea lor in societate sa fie si mai
    mult amanata.

    De inteles ca decizii de business, pentru ca prizonierul
    statului e si clientul lor, astfel de probleme trebuie discutate in
    momentul cand Romania isi va pune sentinta pe o eventuala lege a
    privatizarii penitenciarelor, o lege asteptata deja de oameni de
    afaceri ca Mircea Ionescu, proprietarul hotelului Savoi, dar si
    altii ca el, oamenii care intrevad in afacerile cu penitenciare si
    detinuti o afacere destul de sigura in vremurile acestea tulburi.
    Deocamdata legea se afla la nivel de propunere catre actualul
    guvern.

  • Larry Fink, cel mai mare administrator de bani din lume

    Probabil ca in 1988, cand a pus – intr-un birou inghesuit din New York – bazele BlackRock si ale pietei de obligatiuni ipotecare, Laurence D. Fink nu s-a gandit ca va ajunge ca peste doua decenii sa-si vada compania de management de investitii pe primul loc in lume dupa valoarea activelor. Si nici ca acest succes va fi obtinut pe ramasitele fumegande ale pietei de obligatiuni ipotecare, a carei prabusire a marcat inceputul celei mai grave crize economice din perioada contemporana…

    La sfarsitul acestui an, dupa ce se va fi incheiat fuziunea cu Barclays Global Investors – divizia de investitii a grupului bancar britanic Barclays, Fink – fiul unui vanzator de pantofi din California – va fi CEO-ul BlackRock Global Investors, o companie cu active totale de aproape 3.000 de miliarde de dolari, cea mai mare de acest tip din intreaga lume financiara cunoscuta. Nu e vorba, BlackRock nu a fost niciodata o companie mica: in 1998, cand a fost infiintata de Fink si de vechiul sau prieten Robert Kapito, BlackRock avea active de un miliard de dolari de la firma-mama (la propriu si la figurat) BlackStone.

    Meritul lui Fink este insa ca, cu aversiunea sa proverbiala fata de risc, a reusit sa creasca activele, sa inglobeze nume mari ale lumii financiare – ca divizia de investitii a Merrill Lynch in 2006 si pe cea a Barclays din acest an – si sa ridice compania pe propriile sale picioare pana la 5.700 de angajati si birouri pe marile scene financiare ale lumii. Nu e de mirare astfel ca numele lui Larry Fink – tata a trei copii, dintre care cel mai mare este CEO al propriei companii de investitii, cu active de cateva sute de milioane de dolari – a fost pus in discutie in ultimii ani de oricate ori Wall Street-ul cauta un CEO pentru vedetele sale, fie ca ele s-au numit Merrill Lynch, Citigroup sau chiar Morgan Stanley.

    Cum arareori primul loc se cucereste in aplauzele invinsilor, ascensiunea BlackRock este si ea bombardata cu critici venite nu doar de la rivalii din pietele financiare, ci si din mass-media si autoritatile federale americane. Asta pentru ca Fink, o veche cunostinta a secretarului Trezoreriei Timothy Geithner, a castigat in ultima perioada cateva contracte guvernamentale de cheltuire a banilor din pachetul federal de stimulare a economiei. Astfel, din acest an, BlackRock consiliaza administratia democrata (al carei generos sponsor a fost in perioadele electorale) in procedurile de salvgardare financiara a trei monstri sacri de pe Wall Street: Bear Stearns, American International Group si Citigroup.

    Tot de la instalarea administratiei Obama, BlackRock a mai castigat alte contracte de consultanta, unul de la Rezervele Federale pentru revigorarea pietei imobiliare si altul pentru evaluarea gigantilor ipotecari federali, Fannie Mae si Freddie Mac, ravasiti de criza economica in 2008. Problema ridicata de cei din exteriorul BlackRock este ca firma condusa de Fink este astfel pusa in pozitia ciudata de a evalua activele (in marea lor majoritate toxice) aflate in proprietatea autoritatilor dupa injectiile financiare masive de anul trecut si de a obtine pentru ele cele mai bune preturi posibile.

    In acelasi timp, insa, o alta divizie a grupului condus de Fink are sute de miliarde de dolari de investit – de la fonduri de hedging, guverne straine sau oameni pur si simplu bogati – in orice mai poate aduce profit pe pietele financiare; deci inclusiv in acele active, chiar toxice, pe care tot BlackRock s-a angajat sa le vanda ca sa recupereze pentru autoritatile federale sutele de miliarde pompate anul trecut pentru a preveni haosul total de pe Wall Street. Situatia in care se gaseste acum BlackRock este tipica pentru aporia in care se afla autoritatile americane in ce priveste lumea financiara: groapa pe care Wall Street-ul a sapat-o in timp pentru cei mai lacomi si/sau neatenti dintre jucatorii sai poate fi umpluta de guvernul federal doar cu ajutorul groparilor care pot astfel sa castige din doua parti.
     

  • Top BM: Cele mai scumpe locuinte vandute in Romania in 2008

    Cea mai buna amplasare, finisaje de lux si suprafete generoase – elemente care fac parte in general din descrierile locuintelor de lux care se afla la vanzare. Proprietatile de acest gen sunt incluse de regula in ansambluri rezidentiale de mici dimensiuni, cu cateva apartamente ale caror suprafete depasesc si 250 de metri patrati, amplasate in special in zona de nord a Capitalei sau in zone apropiate centrului. Acestea nu sunt insa si cele mai scumpe proprietati rezidentiale aflate pe piata; vilele, mai ales cele construite in perioada interbelica si in zone centrale, sunt in topul preferintelor si implicit al preturilor de vanzare.

    Astfel se face ca apartamentul cel mai luxos – daca putem numi astfel un penthouse a carui suprafata este mai mare de 600 mp – ocupa “doar” pozitia a treia in clasamentul celor mai scumpe locuinte vandute/ cumparate anul trecut in Romania, realizat de BUSINESS Magazin pe baza datelor furnizate de mai multe companii imobiliare. Prima treapta a clasamentului este ocupata de o vila amplasata in zona Dorobanti – una din zonele de top ale Capitalei – al carei pret de vanzare a fost de 6,5 milioane de euro, potrivit companiei de consultanta care a intermediat tranzactia, DTZ Echinox. “Termenul de lux a fost extins din motive de publicita te si asupra unor cladiri si amplasamente care nu merita aceasta eticheta.

    Majoritatea anunturilor cuprind acest termen, definit prin amplasament, calitatea cladirii si a arhitecturii, vederea si imprejurimile. La noi, de multe ori, doar preturile sunt de lux”, considera George Ivan, consultant in cadrul departamentului rezidential al companiei. Consultantii considera ca, din acest punct de vedere, cele mai atractive proprietati se regasesc in zonele centrale si semicentrale din Bucuresti, fiind vorba de cladiri cu o arhitectura deosebita, construite cel mai adesea intr-o perioada in care orasul isi consolida renumele de Micul Paris. O astfel de proprietate este situata pe locul secund in topul nostru, fiind vanduta la un pret de 3,5 milioane de euro.

    Construit in 1930, imobilul este amplasat in zona Gradina Icoanei si are 850 de metri patrati, la care se adauga un teren cu o suprafata similara. Suprafetele foarte mari ale vilelor, care insumeaza adesea patru-cinci apartamente considerate ca fiind destinate clasei de lux, reprezinta si unul dintre factorii care fac ca acest tip de proprietati sa surclaseze net apartamentele penthouse cand vine vorba de valoarea de vanzare. De aceea, sapte din cele 10 proprietati incluse in clasamentul BUSINESS Magazin sunt reprezentate de vile. Cel mai scump apartament, un penthouse care face parte din Clubul Rezidential Stejarii, a fost cumparat la un pret de 2,14 milioane de euro, potrivit datelor furnizate de fostul agent exclusiv al proiectului, Colliers International.

    Ansamblul rezidential, unul din cele mai luxoase de pe piata, va include numeroase facilitati, de la trei piscine, dintre care una la standarde olimpice, la terenuri de tenis, baruri si restaurante, fiind disponibile si diferite servicii, precum concierge, servicii medicale de urgenta sau de catering. Sentimentul de apartenenta la o comunitate exclusivista este de altfel mentionat de consultantii imobiliari ca unul dintre principalii factori de decizie in momentul cumpararii unei locuinte cu un pret ce sare de un milion de euro. “Cererea pe segmentul de lux de multe ori se bazeaza pe principiul vazut – placut – cumparat”, mai spune George Ivan de la DTZ Echinox. Printre posibilii cumparatori ai celui mai scump apartament se numara si fotbalistul Cristian Chivu, alaturi de alte figuri din mediul de afaceri, showbiz sau din lumea sportiva care si-au achizitionat un penthouse in proiectul dezvoltat de omul de afaceri Ion Tiriac.

    Urmatorul apartament, din punctul de vedere al valorii platite la achizitia sa, se situeaza tot in zona Dorobanti, iar vanzarea sa a fost intermediata de compania imobiliara Regatta. Este un apartament cu sase camere, singurul motiv pentru care nu este un penthouse fiind acela ca este situat la parterul unui imobil cu trei etaje, construit in 2004. Cu o suprafata de 400 mp, finisaje de lux si o gradina proprie de 200 mp, imobilul a fost vandut la pretul de 1,5 milioane de euro. Zonele Romana – Piata Victoriei – Dorobanti sunt, de altfel, printre cele mai cautate zone de catre doritorii unei locuinte de lux, trei din proprietatile incluse in clasament fiind amplasate aici. Zona de nord, considerata adesea ca fiind destinata proprieta tilor rezidentiale de lux, nu este reprezentata decat prin Clubul Rezidential Stejarii (Baneasa) si printr-o vila din zona Iancu Nicolae, al carei pret de tranzactionare a fost de 3,5 milioane de euro.

    Revenind la factorii deciziei de cumparare, componenta emotio nala este mentionata si de Claudiu Hategan, manager al uneia din cele cinci sucursale din Bucuresti ale Coldwell Banker Affiliates of Romania. El adauga insa ca “in a doua parte a anului 2008 am putut remarca un interes mai scazut pentru aceste tipuri de proprietati din cauza rigiditatii bancilor in evaluarea proprietatilor si in acordarea de credite ipotecare”. Starea de cvasiblocaj in care a intrat segmentul de finantari ipotecare in ultima parte a anului precedent a afectat insa intr-o masura mult mai redusa segmentul locuintelor de lux, comparativ cu cel destinat clasei medii. Spre exemplu, compania imobiliara Neocasa a intermediat anul trecut sapte tranzactii cu proprietati de lux, a caror valoare a fost cuprinsa intre circa 250.000 de euro si 0,95 milioane de euro, cinci dintre acestea fiind achizitionate “cu banii jos”.

    “Exista o categorie de cumparatori ce dispun de lichiditati si exploateaza momentul de criza. Acestia cumpara indiferent de situatia creditelor, pentru ca investitiile lor nu depind de credite”, spune Antoaneta Petre, broker in cadrul departamentului rezidential al Regatta. Actuala perioada, descrisa uneori ca un cosmar de catre brokerii care activeaza in segmentul clasei medii, este considerata si de catre alti brokeri prezenti pe segmentul de lux ca fiind relativ buna, in ciuda faptului ca ultimele luni au adus o scadere a numarului de tranzactii si chiar si o reducere a valorilor de vanzare – chiar daca mai redusa decat in cazul segmentului mediu.

    “Anul 2009 va mai aduce tranzactii de lux, din simplul motiv ca preturile au scazut, iar proprietati la care in 2007 unii doar visau devin acum accesibile. Piata a devenit una a cumparatorilor”, afirma reprezentantul DTZ Echinox. Totusi, in ciuda scaderilor despre care vorbesc consultantii imobiliari, Bucurestiul ramane una din cele mai scumpe capitale din lume in ceea ce priveste pretul unui apartament aflat intr-o zona centrala. Astfel, potrivit unui studiu realizat de Global Property Guide, Capitala ocupa pozitia a 26-a din 112 tari analizate, cu un pret mediu de 4.004 euro/mp pentru un apartament de 120 de metri patrati, clasandu-se inainte altor orase din regiune, ca Varsovia sau Praga, dar si in fata unor orase din vestul Europei, precum Amsterdam, Berlin sau Bruxelles.

    “Segmentul de lux este mult mai putin vulnerabil comparativ cu cel mediu, insa este posibil ca, din punct de vedere cantitativ, numarul de tranzactii pe segmentul de lux sa scada, intrucat clientii sunt mai pretentiosi, mult mai prudenti si iau mult mai greu decizia de achizitie”, conchide Florina Mantescu, directorul adjunct al departamentului rezidential din cadrul Neocasa. Chiar si asa, brokerii care activeaza in segmentul de profil spera ca 2009 va aduce noi recorduri intr-o piata rezidentiala aflata in cel mai mare impas din istoria sa recenta.

  • Windows 7 repara Vista cu Apple

    Un lucru e sigur: Microsoft nu va mai sta alti cinci ani ca sa scoata pe piata urmatorul Windows. Compania vrea sa lase in urma Vista cat mai repede. De fapt, urmatoarea versiune de Windows este deja pe aproape. Se numeste Windows 7. Arata si functioneaza foarte asemanator cu Vista. De fapt, Microsoft pare sa vrea ca Windows 7 sa fie “Vista, reparata”. Daca-i intrebati pe utilizatori ce nu le place la Vista (asa cum am facut eu folosind Twitter), probabil ca veti obtine cam acelasi set de raspunsuri. Lista de nemultumiri este numai buna de schita de proiect pentru asamblarea Windows 7, care este asteptata in urmatoarele 12 luni.

    ESTE PISALOG SI INTRUZIV. Windows Vista emite tot timpul pop-up-uri de avertisment si alte mesaje, facandu-te sa-ti doresti sa fii lasat in pace. Multe dintre ele isi au originea in componenta mult-hulita si botezata orwellian drept Control al Contului Utilizatorului (UAC), care se presupune ca ar trebui sa te avertizeze cu privire la instalarile de programe spion sau chiar de virusi, ce s-ar petrece altminteri pe la spatele tau. Problema e ca UAC este prea suspicios, cerand numele si parola utilizatorului chiar cand e vorba despre schimbari minore (cum e schimbarea orei computerului). In Windows 7, poti amuti UAC atunci cand tu, ca utilizator, esti cel care face schimbarile. Mai departe, zece categorii de alerte de urgenta redusa nu mai apar in bara de navigare; acum sunt toate adunate intr-o noua componenta din panoul de control, numita Action Center. O mica ideograma apare in coltul din dreapta jos si te anunta ca ai mesaje care asteapta sa fie citite.

    E GREOI. Si Microsoft a receptionat pe deplin mesajul. Inca din versiunea de test, se simte ca o multime de aplicatii sunt mai rapide: initializarea (40 de secunde la fiecare dintre cele trei computere pe care am incercat), inchiderea, reconectarea la retelele wireless sau copierea de fisiere si recunoasterea memoriilor flash. Nu e ca la Windows XP, dar chiar daca urmeaza cateva luni de reglaje de finete, Windows 7 pare ager. (Paradoxal, pe un Macintosh se misca realmente cu viteza supersonica).

    ESTE UN DEVORATOR DE RESURSE. Microsoft are de gand sa pastreze pentru Windows 7 aceleasi cerinte de sistem pe care le-a avut si Windows Vista (procesorul de cel putin 1 GHz, memorie de 1 GB etc.) De data aceasta, totusi, vor fimai putini cei ce se vor trezi obligati sa isi cumpere PC-uri noi ca sa poata rula Windows 7, pentru ca deja au trecut trei ani; mai putini isi vor instala noul Windows pe computere din 2003. Se presupune, de asemenea, ca Windows 7 va fi mai putin incarcat (“Gradul de utilizare a memoriei a fost redusa in sute de locuri”, se spune in ghidul versiunii de test).

    ESTE INCOMPATIBIL. O mare parte din nemultumirile legate de Vista includeau incompatibilitatea cu diverse programe software si drivere. Nu este durere de cap mai mare decat sa descoperi ca, dupa ce ti-ai actualizat PC-ul, nu te mai poti conecta la imprimanta, la scanner sau la programul preferat. Chiar dupa numaratoarea Microsoft, doar 2.800 de programe au primit aprobare sa ruleze in Windows Vista pana acum, din cele cateva zeci de mii care sunt disponibile. Dupa cum spun si cei de la Microsoft: “Daca merge in Windows Vista, va merge si in Windows 7”. Nu e mare lucru, dar ce altceva ar putea Microsoft sa faca?

    CREEAZA CONFUZII. In Vista, o multime de lucruri au fost mutate sau redenumite, adeseori fara un motiv inteligibil. Si asta va continua si se va amplifi ca in Windows 7. Printre alte schimbari, directoarele cu fotografii, documente si filme au fost inlocuite cu ceva foarte cool – dar foarte confuz – numit Biblioteci (Libraries). Acestea sunt directoare virtuale. Daca dai clic pe biblioteca de fotografii, spre exemplu, vei vedea toate fotografiile de pe tot PC-ul sau chiar din toata reteaua de calculatoare, indiferent in ce directoare sunt ele salvate.

    Ca tot veni vorba de confuzie: programele de baza pentru un sistem de operare din zilele noastre – e-mailul, agenda de contacte, calendarul, organizatorul de imagini, editorul de filme si mesageria instant – nu vor fi integrate in Windows 7. Daca nu va cumparati un PC de la o companie care le preinstaleaza pe calculatoare, va trebui sa le descarcati singuri de pe un site al Microsoft. Microsoft a explicat ca acest inconvenient permite “oferirea de actualizari mai frecvente pentru consumatori”. Poftim? Cati sunt cei ce se plang de frecventa de actualizare a programului care ofera agenda de contacte?

    EDITIILE SUCCESIVE SUNT DERUTANTE. Windows Vista este comercializat in cel putin sase versiuni: Home Basic, Business, Ultimate s.a.m.d., fiecare dintre ele cu un subset de caracteristici, chiar ilogice uneori. Oficial, Microsoft spune ca nu a ales schema de versiuni pentru Windows 7, desi un manager de produs mi-a spus la o conferinta ca probabil va fi aceeasi ca la Vista. Asta e, nu poti sa castigi tot timpul. Nu toate componentele Windows 7 sunt menite sa indrepte deficientele din Vista. Unele sunt cu totul noi. Spre exemplu, bara de navigare de la Windows 7 seamana cu cea de la Mac OS X: un sir de ideograme mari si patratoase care reprezinta programele dumneavoastra favorite, indiferent daca ele ruleaza sau nu.

    Aceasta a inlocuit functia de initializare de programe din vechea bara de lansare rapida a programelor. E o componenta care poate fi oprita, dar eu va sfatuiesc sa nu o faceti: e foarte simpatica. Alte imprumuturi de la Apple: imagine de fond pentru desktop care se modifica la intervale regulate. Un program de post-it-uri galbene. Un meniu simplu cu retelele wireless disponibile. “Navigare privata”, prin care domeniile/programele pentru adulti pe care le-ati accesat nu lasa nicio urma in lista cu site-uri vizitate sau oriunde altundeva. Liste dinamice (meniuri rapide de navigare care ies din ideogramele din bara). Si, pentru ceea ce Microsoft spera ca va fi o noua generatie de laptopuri special echipate, navigare tactila, dupa modelul celei de la iPhone. Adica veti putea sa rotiti o imagine cu doar doua degete puse pe ecran, sa apasati pe ea pentru a o mari si asa mai departe.

    Mai sunt si noile versiuni de Internet Explorer, Paint, WordPad, Calculator si System Restore si multe alte programe mult mai bune de back-up. Windows Firewall va protejeaza acum si de schimburile de informatii nedorite spre si dinspre internet. Microsoft a adaugat si unele chestii chiar spumoase de management al ferestrelor. Spre exemplu, se poate maximiza sau minimiza o fereastra doar tragand-o dinspre sau spre partea de jos a ecranului. (Sunt si combinatii de taste care pot face aceasta.) Durata de viata a bateriei se presupune ca va fi mai buna la laptopuri, datorita schimbarilor evidente, precum eliminarea alimentarii mufelor audio atunci cand nu e nimic conectat la ele. Iar HomeGroup-urile sunt fantastice.

    Tastati parola comuna pe fiecare dintre computerele cu Windows 7 si gata: aveti o retea configurata automat, fara sa mai fie nevoie sa completati zeci de campuri cu conturi, permisiuni si asa mai departe. Fiecare PC poate vedea fotografiile, muzica, filmele si documentele celuilalt, anumite directoare pe care le alegeti, poate si sa foloseasca imprimanta la care este conectat unul dintre ele. Chiar si in versiunea de test, aceasta facilitate merge brici. Si inca o idee extraordinara in aceasta era a ecranelor de inalta rezolutie si a ochilor de slaba rezolutie: cu un singur clic puteti mari corpul de litera peste tot, in toate programele, fara a afecta restul ecranului.

    Bineinteles, o multime de internauti au intampinat Windows 7 cu mormaieli: “Ce bine, adica trebuie sa platesc inca 150 de dolari ca sa primesc versiunea de Windows care chiar functioneaza? Ce-ar fi sa ma platiti ca am testat vreme de trei ani versiunea beta de la Vista?”. E corect, dar daca o sa tot fiti amarati, n-o sa va alegeti cu un PC mai bun. In schimb, daca o sa luati Windows 7, probabil ca o sa aveti. De decenii, strategia de baza a Micro soft a fost sa scoata la inaintare ceva mediocru si apoi sa-l slefuiasca, sa-l sle fu iasca si sa-l slefuiasca, indiferent cat de mult timp si cu cate costuri, pana cand izbandeste. Asta e atractiv la perspectiva Windows 7: e un Windows Vista cu o gramada de operatiuni de slefuire in spate.

  • Cum Goldman Sachs conduce SUA

    In vara, cand ministrul de finante Henry M. Paulson Jr. a cautat ajutor pentru a face fata prabusirii Wall Street-ului, s-a indreptat catre fosta sa firma, Goldman Sachs, recrutand o mana de fosti bancheri si alti experti in restructurarea corporatiilor. In septembrie, dupa ce guvernul american a salvat de la faliment gigantul de asigurari American International Group cu un ajutor de 85 de miliarde de dolari, Paulson a contribuit la selectarea unui director din board-ul Goldman Sachs pentru a conduce AIG.

    Si la inceputul lunii octombrie, cand a avut nevoie de cineva care sa supervizeze pachetul guvernamental de ajutor de 700 de miliarde de dolari, a recrutat din nou pe cineva cu un trecut la Goldman, oferind postul unui fost bancher de investitii in varsta de 35 de ani, care inainte de a ajunge la minister avusese o experienta redusa in piata de finantari imobiliare.

    Puterea si influenta pe care Goldman o exercita la confluenta politicii cu finantele nu este un accident. Privita de multa vreme drept cea mai sigura si mai admirata companie dintre bancile de investitii de top de pe Wall Street, acum decimate de criza, ea are o istorie si o cultura de a-si incuraja partenerii sa accepte roluri de conducere in administratia publica. In interiorul companiei exista o viziune larg impartasita ca indiferent cati bani strangi, nu devii un adevarat Goldman decat atunci cand iti lasi amprenta in sfera politica.

    In vreme ce Goldman priveste aceasta ca pe o rasplata adusa lumii financiare, sefii altor companii si analistii isi pun intrebari cu privire la potentialele conflicte de interese generate de o asemenea abordare. Ei observa ca deciziile pe care Paulson si alti fosti angajati ai Goldman le iau la Trezorerie au impact direct in soarta companiei si se intreaba cum de Goldman – care alaturi de altii s-ar putea sa ficontribuit la crearea actualei crize, prin folosirea instrumentelor financiare exotice – a dobandit o pozitie atat de puternica intre institutiile chemate sa rezolve criza.

    Insasi amploarea calamitatii financiare si raspunsul istoric al guvernului au dat nastere la un nou set de intrebari despre rolul Goldman. Analistii se intreaba de ce Paulson n-a angajat mai multi specia listi de la alte banci, ca sa limiteze aparentele ca ministerul de finante al tarii a devenit de fapt o divizie a Goldman. Altii se intreaba ce interese anume au in minte Paulson si grupul lui de fosti executivi de la Goldman: ale celor care au condus firmele de servicii financiare aflate acum in criza sau ale proprietarilor obisnuiti de locuinte?

    Altii se intreaba daca fostii membri ai echipei Goldman care gestioneaza acum planul federal de salvare a sistemului financiar au viziunea si experienta necesara pentru a aborda probleme de o asemenea complexitate si daca Paulson a cautat indeajuns de mult ca sa se asigure ca va avea in echipa oamenii capabili sa ofere cele mai bune raspunsuri la criza.

    “A adus oameni care au aceeasi experienta de viata si ideologie ca si el”, spune William K. Black, profesor asociat de drept si stiinte economice la Universitatea Missouri si consilier al board-ului Federal Home Loan Bank in timpul crizei creditelor din anii ‘80. “Acesti oameni au fost instruiti de Paulson, evaluati de Paulson, astfel incat paradigma lor mentala corespunde nu cu o gandire oarecare de grup, ci cu gandirea grupului Paulson.”

    Nu va grabiti, spun suporterii Goldman. Ei resping vehement ideea ca echipa lui Paulson va pune interesele Goldman deasupra intereselor celorlalte banci, ale proprietarilor de locuinte si ale contribuabililor. Asemenea insinuari, spun ei, sunt vehiculate, aproape intotdeauna anonim, de rivalii cu mai putin succes ai Goldman. “Nu-i nicio conspiratie”, spune Donald C. Langevoort, profesor la Universitatea Georgetown. “In mod evident, daca timpul nu ar fi fost o problema, am fi avut un comitet de oameni independenti care sa ia in calcul toate potentialele conflicte de interese, sa raspunda la intrebarile daca cineva ar trebui sau nu implicat intr-un anumit proiect avand in vedere relatia cu fosta sa companie. Dar toate acestea necesita timp si sunt imposibil de realizat intr-o situatie de criza.”

    De fapt, spun admiratorii Goldman, performantele firmei ar trebui laudate, nu criticate, pentru ca si-a asumat un rol de conducator ale eforturilor de a iesi din criza. “La Goldman Sachs sunt oameni care nu castiga nimic, ci stau prin hoteluri incercand sa salveze lumea financiara”, spune Jes Stanley, seful diviziei de management al activelor la JP Morgan Chase.

    “Este gresit sa-i condamni pe cei de la Goldman Sachs pentru ca ajuta guvernul federal.” Goldman e de acord, fireste. “Suntem mandri de fostii nostri angajati – desi, sincer, cand lucreaza in sectorul public, prezenta lor este mai mult negativa decat pozitiva pentru noi din punctul de vedere al atragerii unor noi contracte”, spune Lucas Van Praag, purtator de cuvant al Goldman. “Ei fac totul ca sa dea Goldman Sachs echivalentul corporatist al statutului natiunii celei mai favorizate.”

    Paulson insusi a ajuns in varful Trezoreriei datorita unei cunostinte de la Goldman. Joshua B. Bolten, fost director in cadrul Goldman si seful de cabinet al presedintelui Bush, a contribuit la recrutarea lui in 2006. Unii analisti spun ca, date fiind presiunile pe care Paulson le avea suportat cand a creat o echipa care sa se ocupe de criza financiara, e si normal ca s-a indreptat spre fosta lui firma. O firma cu o armata de workaholici performanti, cei mai buni in domeniul lor.

    Cel mai important fost bancher de la Goldman care lucreaza acum la minister cu Paulson este si cel a carui numire a produs cea mai mare surpriza. Neel T. Kashkari a ajuns in Washington in 2006, dupa ce a petrecut doi ani ca bancher de investitii pentru filiala Goldman Sachs din San Francisco, unde era consilier pentru start-up-urile din domeniul securitatii informatice. Initial a fost numit sa supervizeze distribuirea celor 700 de miliarde de dolari – fondul pe care Paulson l-a creat pentru a cumpara de pe piata activele bancare toxice -, dar rolul sau a crescut cand seful lui a decis sa investeasca banii contribuabililor direct in institutiile financiare cu probleme.

    Kashkari, care s-a intalnit cu Paulson doar in treacat inainte de a merge la Departamentul Trezoreriei, a fost si omul insarcinat cu selectarea echipei care va gestiona programul de salvare a sistemului financiar. Kashkari, considerat foarte inteligent si talentat, s-a dovedit a fimana dreapta a lui Paulson – si a ramas permanent in umbra in raport cu mass-media. Dar in ciuda talentului de mediator al lui Kashkari, sunt multi care se intreaba daca el are experienta sau expertiza necesare ca sa se ocupe de un asemenea proiect.

    “Dl. Kashkari poate sa fie cea mai stralucita, cea mai talentanta persoana din Statele Unite, dar viziunea de a pune un protejat de-al lui Paulson, in varsta de 35 de ani, sa se ocupe de ceea ce este – cel putin dintr-un punct de vedere – cea mai importanta parte a unui efort de redresare a sistemului financiar este pur si simplu daunatoare”, spune Michael Greenberger, profesor de drept la Universitatea Maryland si fost oficial la Comisia pentru Tranzactii la Termen cu Marfuri.

    “Americanii s-au saturat de Wall Street si sunt o gramada de alti oameni care ar fiputut fiadusi aici ca sa ofere o judecata mai complexa asupra acestor probleme”, a adaugat Greenberger. “Nu pe Wall Street se gaseste toata intelepciunea in materie de finante”. Si daca multi dintre fostii angajati de pe Wall Street au ajuns la Washington, nu este niciun dubiu ca axa de putere de la ministerul de finante inclina spre Goldman Sachs. Aceasta i-a facut pe unii sa presupuna ca interesele bancii si, in general, ale Wall Street-ului sunt o prioritate.

    Se mai pune de asemenea si intrebarea daca actiunile Departamentului Trezoreriei favorizeaza finantele personale ale fostilor directori ale Goldman si ale prietenilor lor. “Cei ce au un portofoliu de actiuni la Goldman Sachs sunt in conflict de interese”, spune James K. Galbraith, profesor de relatii economice la Universitatea Texas. “Atata vreme cat au legaturi si prietenii cu oameni aflati inca in cadrul companiei, sunt in conflict potential de interese.”

    Pentru fiecare critic exista si un aparator al Goldman, care spune ca fostii angajati ai Goldman fac ce-au facut inca din zilele cand Sidney Weinberg a condus banca in anii 1930 si le-a cerut bancherilor sa faca donatii organizatiilor de caritate si sa se ofere voluntari pentru serviciile publice. “Este meritul lui Hank Paulson ca a atras atat de multi oameni talentati. Niciunul dintre ei nu face asta pentru ca n-ar putea face altceva”, spune Barry Volpert, managing director la Crestview Partners si fost COO la divizia de private equity a Goldman.

    “Nu sunt platiti. Isi distrug viata, nu si-au vazut familiile de luni de zile. Ideea ca ar fiun soi de aranjamente ascunse sau de conflicte acolo este o prostie.
     

  • Sfarsitul hipercapitalismului?

    Acum, dupa ce Washingtonul a alocat 700 de miliarde de dolari ca sa salveze companiile financiare, dupa ce economia slabeste pe zi ce trece si democratii par pregatiti sa-si creasca ponderea in Congres, s-ar parea ca Statele Unite renunta la increderea in piete si neincrederea in guvern.

    In Europa, unii lideri politici, inclusiv conservatori ca presedintele francez Nicolas Sarkozy, au proclamat moartea doctrinei economice laissez-faire.
    “O anumita opinie despre globalizare se apropie de sfarsit, impreuna cu un capitalism financiar care si-a impus logica in piata”, a spus Sarkozy luna trecuta. “Ideea ca pietele au intotdeauna dreptate a fost nebuneasca.”

    Dar America? Pe de o parte, actuala criza ar parea sa continue distantarea fata de ideile pietei libere, asociate cu presedintii Ronald Reagan si George W. Bush, judecand dupa adoptarea planului de beneficii medicale Medicare in 2003 si dupa esecul propunerii lui Bush de a privatiza sistemul de asigurari sociale in 2005, piesa centrala a viziunii sale despre o “societate a proprietarilor”. Apoi, in 2006, democratii au preluat controlul Congresului pentru prima data in 12 ani.

    Indiferent cine va ajunge presedinte in ianuarie 2009, legiuitorii vor fi presati sa intareasca reglementarile in sectorul financiar si sa aloce mai multe resurse unor institutii ca Agentia pentru Alimente si Medicamente (FDA), care a parut depasita de situatie in ultimii ani. Unii critici ai propunerii legislative de salvare a sistemului bancar se plang, spre exemplu, ca aceasta, desi imputerniceste Departamentul Trezoreriei sa cumpere active cu probleme in valoare de sute de miliarde de dolari de la companiile financiare, nu reuseste si sa consolideze supravegherea sistemului financiar national.

    Dar americanii sunt in mod fundamental suspiciosi fata de guvern, intr-un mod cu totul diferit de gandirea europenilor, iar aceasta e o diferenta culturala si politica de secole. Toti cei care se asteapta ca dupa alegerile din noiembrie – fie ca va iesi Barack Obama, fie ca va iesi John McCain – puterile Washingtonului sa creasca masiv s-ar putea sa fie dezamagiti. Americanii sunt deja satui de Bush, ale carui cote de popularitate au scazut la 22% in cel mai recent sondaj CBS News, cel mai mic procent inregistrat de un presedinte un functie de la Harry S. Truman in 1952 si pana acum.

    Dar acest sondaj, ca si altele, arata si ca oricat ar fide porniti impotriva lui Bush si a Wall Street-ului, americanii nu sunt in mod neaparat dispusi sa imbratiseze idei cum sunt cresterea puterii sindicatelor, impozite semnificativ mai mari si mai progresive si noi bariere comerciale. O recesiune profunda si de durata ar putea schimba aceasta dinamica, la fel cum inflatia si recesiunile severe din anii ‘70 au alimentat ultima schimbare ideologica majora din politica americana, care a adus in 1980 alegerea lui Ronald Reagan, un fervent promotor al impozitelor mici, al pietei libere si al lipsei de reglementari.

     

     

  • Maestrul plasticului ecologic

    Sa luam, spre exemplu, afirmatia lui Starck ca a inventat un concept denumit Design Democratic – care, spune el, ofera tuturor produse de inalta calitate la preturi accesibile. Suna foarte frumos, dar nu asta a incercat sa faca intreaga miscare modernista in cea mai mare parte a secolului XX? Si cum poate pretinde el ca "a castigat batalia" proiectand un scaun care se vinde pentru mai putin de 100 de euro, cand acest pret este prea mare inclusiv pentru cei mai multi dintre consumatorii occidentali?

    Ce sa mai spunem despre 90% din populatia lumii care este prea saraca pentru a-si permite multe dintre produsele pe care cei mai instariti le percep drept esentiale? Ce a facut Designul Democratic pentru acestia?

    "O, va rog, nu sunt Dumnezeu", se apara Starck. "Sunt doar un designer si fac si eu ce pot." Intre timp, insa, designerul francez a inceput o alta batalie, aceea de a dezvolta produse care economisesc energie, relativ ieftine si atractive, cu scopul declarat de "a initia pe oricine in ecologie".

    Primul dintre aceste asa-zise produse din linia Ecologie Democratica, dezvoltate in colaborare cu Pramac, un grup industrial italian, urmeaza sa fie lansat in Europa in aceasta toamna si la inceputul anului viitor in Statele Unite. Este o turbina eoliana in miniatura, care va costa intre 780 si 1.250 de euro si care, spune Starck, poate produce pana la 80% din necesarul de energie al unei locuinte.

    "Imaginati-va o dupa-amiaza de sambata si un tip care se duce la supermarket ca sa cumpere un dispozitiv fara niciun fel de utilitate", se entuziasmeaza Starck. "Deodata vede acest obiect cu adevarat sexy: «Doamne, este superb. Cat costa? Cinci sute de euro? Cam atat as da pe un gadget fara niciun fel de utilitate». Asa ca ia acasa turbina, se suie pe acoperis si peste un sfert de ora o vede cum porneste si cum produce energie electrica. Ei, da!"  

    Turbina lui Starck este una dintre zecile de surse de energie alternativa care au aparut pe piata in ultima vreme, dar exista cateva motive pentru a lua in serios acest produs. In primul rand, are un design elaborat, si nu doar pentru ca paletele sunt facute din plastic transparent, ceea ce-l va face practic invizibil pe acoperis.

    In al doilea rand, este proiectat de Starck, care a avut pana acum atat de mult succes convingand oamenii sa cumpere obiecte atragatoare vizual, dar usor stupide – scaune Ludovic al XV-lea din plastic, lampi in forma de pusca, mese si taburete de gradina in forma de pitici si asa mai departe -, incat ar putea sa repete acest succes si pentru un obiect care chiar foloseste la ceva.

    A trecut destula vreme de cand lumea designerilor a simtit ca trebuie sa-l ia in serios pe Starck, un urias delicat care aduce cu Fred Flintstone. Acum in varsta de 59 de ani, Philippe a cunoscut gloria in Franta lui natala in anii ’80, cand fl erul sau pentru reinventarea lucrurilor obisnuite din casa pe care le prezenta drept altceva – un storcator de lamai drept un homar, scaune obisnuite din plastic drept jilturi antichizate ornate – a fost catalogat drept o abordare ludica si foarte comerciala a postmodernismului.

  • Wall Street de India

    La ultimul etaj din sapte al unei cladiri din Gurgaon (India), un oras prafuit cu pretentii de metropola, Copal Partners livreaza studii despre actiuni, dividende si tranzactii pentru analisti si banci de renume. E departe de coridoarele bine aerisite ale Wall Street, iar spatiile sunt inguste; afacerea a crescut insa cu 40% doar in acest an. “Aici e una dintre bancile de investitii din top”, spune Joel Perlman, presedintele Copal, aratand spre o echipa din spatele unui perete de sticla opaca. “Iar aici”, arata el spre un coridor ingust, “e o alta”. Bancile editeaza si adauga contributia lor la ceea ce primesc de la Copal, o companie de cercetare, apoi reimpacheteaza informatia sub nume propriu in rapoarte de analiza, prospecte de piata sau recomandari de tranzactionare.

    Directorii bancilor numesc acest schimb “externalizarea culegerii informatiilor”, “offshoring” sau “externalizare cu valoare ridicata”. Afecteaza cam pe toata lumea, inclusiv grupuri ca Goldman Sachs, Morgan Stanley, JPMorgan, Credit Suisse si Citibank, ca sa numim doar cateva. Cele mai afectate posturi pana acum sunt cele cu program extenuant, ocupate de obicei de proaspat absolventi ai unor scoli de afaceri – cercetatori asociati si bancheri juniori din echipe de pregatire a unei tranzactii – platiti cu salarii de sase cifre, de pana in jumatate de milion de dolari pe an.

    Reducerile de costuri in New York si Londra au fost deja dure si mai urmeaza si altele in urmatoarele luni. Companiile fi nanciare din New York se asteapta anul acesta la o reducere de 18 miliarde de dolari (12,3 miliarde de euro) la salarii si beneficii fata de 2007, cea mai mare scadere inregistrata vreodata in decursul unui an. In total, bancile din Statele Unite vor concedia 200.000 de angajati pana in 2009, a anuntat in aprilie consultantul bancar Celent. Munca pe care o faceau acesti bancheri nu va disparea totusi; in schimb, vor aparea noi locuri de munca in zone ca India si Europa de Est, de obicei acolo unde exista piete locale mai sanatoase.

    Pe langa externalizarea unor pozitii inferioare din domeniul bancar si de cercetare pentru a-i sprijini pe bancherii si analistii din New York si Londra, fi rmele isi trimit o parte dintre functionarii lor de top din aceste orase in piete cu un ritm mai accelerat de crestere, pentru a se ocupa de clientii de acolo. Din cauza problemelor din piata de credite si a costurilor de miliarde de dolari ale crizei creditelor ipotecare secundare, “cei care externalizau locuri de munca bine cotate apeleaza la aceasta si mai mult, iar cei care nu au facut-o sunt inca in stadiul de planificare”, explica Andrew Power, partener pentru servicii fi nanciare la Deloitte Consulting.

    Bancile de pe Wall Street au inceput, cu prudenta, sa externalizeze in India posturi in cercetare acum cativa ani, angajand o mana de oameni si deruland programe pilot cu firme precum Copal, Offi ce Tiger, Pipal Research si Tata Consultancy Services. In 2003, JPMorgan si Morgan Stanley au declarat ca vor muta cateva zeci de posturi in Mumbai, Lehman Brothers lucra la un program pilot pentru prezentari de rapoarte de cercetare in India, iar Merrill Lynch si Goldman Sachs spuneau ca nu au mutat nicio activitate de cercetare in aceasta tara. Cinci ani mai tarziu, picaturile s-au transformat in torent. Firmele partenere spun ca se asteapta la cresteri de 20 pana la 40% doar anul acesta.

    Morgan Stanley are aproape 500 de oameni angajati in India care fac cercetare si studii de piata. Aproximativ 100 dintre cei 3.000 de angajati ai Goldman Sachs din Bangalore lucreaza in cercetare pentru investitii. JPMorgan are 200 de analisti in Mumbai care lucreaza pentru operatiunile sale de investitii din intreaga lume, analizand diverse segmente ale pietei si adunand date si grafice pentru materiale de marketing.

    Compania mai are in Mumbai inca 125 de angajati care sustin intreaga divizie de cercetare a bancii la nivel mondial. Citigroup are aproape 22.000 de angajati in India, dintre care cateva sute lucreaza in cercetarea de investitii. Deutsche Bank are 6.000 de angajati in India, conform site-ului bancii. Deutsche a pornit un program pilot pentru externalizarea fortei de munca in cercetare in 2003 – acum a refuzat sa ofere detalii. Teoretic, pana la 40% dintre posturile de pe Wall Street legate de cercetare, adica zeci de mii de slujbe, ar putea fi externalizate, a declarat Power de la Deloitte, desi in realitate s-ar putea sa fie mai putin.

  • Cat costa razbunarea




    In canonul albanez, o scriere din secolul XV (dar inca folosita), care detaliaza regulile razbunarii, spune ca rudele unui barbat trebuie “sa-si ia inapoi sangele”, daca acesta este impuscat.








     

    In Iran, o moarte poate fi compensata cu o plata de sange: 100 de camile la inceputurile Islamului; mii de dolari in zilele noastre. Viata unei fete valoreaza doar jumatate din cea a unui baiat. La fel si un ochi; un dinte – a douazecea parte.

     

    In Sicilia, exista o traditie orala care descrie diverse metode pentru razbunare: sa legi picioarele unei persoane de gat astfel incat sa se stranguleze atunci cand se misca; legarea victimei cu mainile la spate langa un rug din lemn de maslin in flacari; aruncarea intr-o cocina cu porci flamanzi.

     

    Astazi razbunarea in masa poate fi vazuta la Radovan Karadzici, fostul lider al sarbilor bosniaci, acuzat de crime de razboi, inclusiv de organizarea masacrului a aproape 8.000 de barbati si copii musulmani in 1995 la Srebrenita. Cel putin cateva dintre aceste crime au fost catalogate la vremea respectiva de oficialitatile sarbe ca razbunari pentru asasinarile unor etnici sarbi.

     

    Abia recent economistii au inceput sa fie atenti la razbunare si au incercat sa o masoare in viata reala. Intr-un studiu publicat in iunie pe site-ul Biroului National de Cercetari Economice (www.nber.org), Naci H. Mocan, economist la Universitatea de Stat Louisiana, a strans informatii despre 89.000 de oameni din 53 de tari pentru a trasa o harta a razbunarii. A descoperit ca femeile, batranii, saracii si locuitorii zonelor cu un grad ridicat al criminalitatii sunt categoriile cele mai razbunatoare.

     

    “Se punea problema daca putem sa cuantificam sentimentele de razbunare intr-o maniera stiintifica”, a spus Mocan. “Este prima analiza a acestei probleme care ia in considerare date reale.” S-a dovedit ca atributele personale – varsta, venit, sex – si caracteristicile culturale ale tarii contribuie deopotriva la dorinta unei persoane de a se razbuna, a adaugat Mocan. “Un sentiment ca razbunarea”, spune el, “care poate fi considerat primar, este direct influentat de conditiile economice si sociale ale persoanei si de tara in care traieste.” Pentru economisti, lucrarea lui Mocan, desi inca preliminara, deschide o noua zona de cercetare. “Cred ca este un studiu cu adevarat important”, spune Daniel Houser, profesor la Universitatea George Mason, specializat in economie experimentala si emotionala. “Nu cunosc nicio alta lucrare in economie care sa incerce sa surprinda diferentele individuale in ce priveste sentimentele de razbunare.”

     

    In ultimii 20 de ani, s-a dovedit cat de importante sunt increderea si reciprocitatea in dezvoltarea unor piete eficiente, a explicat Houser, iar ceea ce ajuta la crearea increderii este pedeapsa. Totusi, pedeapsa poate scapa de sub control si oamenii se pot bloca intr-un cerc vicios, cum e in cazul unui divort cu scantei sau al unei vrajbe vechi de familie.

     

    “Cum calculezi cuantumul adecvat al pedepsei ca sa promovezi relatii de piata eficiente?”, a intrebat Houser. S-ar putea dovedi, spune el, ca “probabilitatea de a crea o economie de piata mai formala sa depinda de cat de mult vrei sa pedepsesti”.

     

    Mocan a colectat date cuprinse intr-un sondaj realizat de Institutul de cercetari juridice si pentru infractiuni interregionale al Natiunilor Unite (UNICJRI) intre anii ‘90 si 2000. Subiectii au fost chestionati care ar fi pedeapsa potrivita pentru un barbat de 20 de ani gasit vinovat de furtul unui televizor color, daca acesta era la cea de-a doua abatere. Pedepsele au variat de la alternativa inchisorii de la doua la sase luni pana la inchisoare pe viata. Mocan a incercat sa ia in calcul diferitele valori ale televizorului in tari diferite, eficienta sistemului legal si pedeapsa medie pentru alte delicte.

     

    In China, Romania si Botswana, de exemplu, aproape 40% dintre respondenti au optat pentru o pedeapsa cu inchisoarea de patru sau mai multi ani. In Africa de Sud, rata a fost de 25%; 18-20% in Egipt, Ucraina si Paraguay; 16% in Canada si Indonezia; 12% in Statele Unite si Filipine; aproape 4% in Norvegia si Slovenia; si 1% in Belgia si Spania.

     

    In interiorul aceleiasi tari, cei care au fost victime ale aceluiasi tip de infractiune (in acest caz furtul) tind sa fie mai razbunatori; nu la fel se intampla in cazul victimelor altui tip de infractiune, ca talharia.

     

    Majoritatea concluziilor lui Mocan confirma ceea ce deja cercetatori din diferite domenii descoperisera: sentimentele de razbunare sunt mai puternice in tarile cu nivele ale castigurilor si educatiei mai scazute, in care domnia legii este firava si in cazul celor care au trecut de curand prin razboi sau care sunt fragmentate din punct de vedere etnic sau lingvistic. Antropologii tind sa creada ca sentimentele de razbunare foloseau, la inceputurile societatii umane, la strangerea relatiilor dintre membrii aceleiasi familii sau ai unui grup. Ele ar fi fost mecanisme protectioniste inainte de aparitia statelor, care au preluat rolul de a pedepsi raufacatorii.

     

  • Fond de investitii, caut fotbalisti

    Unii dintre colegii de munca stateau la birourile lor din São Paolo (Brazilia), intr-o luni dupa-masa, discutand despre meciurile de fotbal din weekend si alegandu-si jucatorii preferati. Unuia dintre ei ii place un fundas talentat. Altul isi doreste un jucator care a marcat cu regularitate pentru o echipa de top din divizia a doua. Si seful de-abia asteapta sa ia un tanar aparator care va fi in curand disponibil pentru transfer.

    Ar putea fi o divizie fantastica precum oricare alta, doar ca tranzactiile sunt reale. Actiunea se petrece in biroul Traffic, o companie braziliana aflata in frutea unui nou val – controversat – de investitii in fotbalul brazilian. Avand la dispozitie 20 de milioane de reali (7,5 milioane de euro) fonduri proprii si alte 20 de milioane de reali pe care spera sa le stranga de la investitori, Traffic cumpara contractele unor jucatori tineri din intreaga Brazilie.

    Apoi ii imprumuta unor echipe care le platesc jucatorilor un salariu si le dau sansa de a-si demonstra talentul. Daca jucatorii sunt recrutati de o echipa importanta din Europa, Traffic si partenerii sai primesc cea mai mare parte din beneficiile de transfer. Jucatorul primeste de obicei un bonus la semnare si, adesea, un salariu consistent. “In loc sa investeasca la bursa sau pe piata imobiliara”, spune Julio Mariz, presedintele Traffic, “acesti oameni investesc in achizitionarea drepturilor asupra jucatorilor de fotbal”.

    Eforturi similare de a investi in sportivi au fost luate in discutie si in baseball-ul din SUA ori in fotbalul din Marea Britanie, dar niciunul dintre aceste eforturi nu a capatat o asemenea amploare ca in Brazilia. Tranzactiile sunt indoielnice; FIFA, forul conducator al fotbalului la nivel mondial, a interzis implicarea unor terte parti in transferurile de jucatori. Dar fara investitii din exterior, multe echipe braziliene ar da faliment.

    Cateva fonduri precum Traffic au aparut anul trecut si unele mari companii braziliene – inclusiv supermarketuri – creeaza departamente specializate in fotbal, ca sa investeasca in jucatori tineri ce spera ca vor trezi intr-o buna zi interesul cluburilor europene. “Am investit 10 milioane de dolari (6,5 milioane de euro) pe an, dar suma creste cu repeziciune, pentru ca se pot face profituri mari”, spune Thiago Ferro, partener in cadrul departamentului de investitii in fotbal al lantului de supermarketuri Grupo Sonda.

    “Oferim profituri de 150% pe an.” In fotbal, de obicei cluburile detin drepturile economice asupra unui jucator care se afla sub contract cu echipa lor. Daca alta echipa vrea sa ia acel jucator, trebuie sa-i plateasca clubului actual un onorariu de transfer, pe langa banii pe care-i ofera jucatorului. Dar in ultimii ani, agentiile independente au aparut in toata lumea fotbalistica. Si in vreme ce contractele jucatorilor sunt inca detinute de echipe, dupa cum o cer reglementarile internationale, investitorii incep sa se implice si ei.

    Noul model este atractiv pentru investitori, pentru ca o vanzare de valoare mare poate garanta profituri spectaculoase. Traffic estimeaza profituri de 30% pe an, spune Mariz. Grupo Sonda asteapta profituri si mai mari, pentru ca urmareste cateva tranzactii majore in loc sa caute un numar mare de jucatori de valoare medie, asa cum face Traffic.

    Profiturile estimate al Grupo Sonda sunt mai mari, pentru ca si strategia este mai riscanta. Traffic plateste dividende la fiecare sase luni din banii stransi din tranzactiile cu jucatori. Cand un jucator este vandut, investitorii isi impart onorariul de transfer cu cluburile, potrivit procentajelor de proprietate. Cluburile braziliene au imbratisat noul model de investitie, pentru ca astfel obtin finantari fara sa fie nevoite sa-si vanda jucatorii atat de repede sau atat de des.

    Si cand o fac, pentru ca altfel nu se poate, sumele imense, de cate 50 de milioane de dolari pentru cate un om, garanteaza supravietuirea clubului. “Daca ne dorim o echipa decenta, avem nevoie de ajutor financiar”, spune Carlos Augusto Montenegro, vicepresedinte pentru fotbal la Botafogo, un club din Rio de Janeiro care are cel putin sase jucatori imprumutati de la fonduri sau de la investitori individuali.

    “Stim ca ne folosesc drept o vitrina de magazin, dar asta e bine atat pentru jucator si pentru agent, cat si pentru Botafogo”, spune el. “Daca ar fi existat alternativa, am fi ales-o, dar asta e tot ce avem azi si vedem ca functioneaza.” Anul trecut, Bayern München a cheltuit 19 milioane de dolari pentru Breno (Breno Vinicius Borges, oficial, dar putina lume din Brazilia il stie dupa acest nume), un aparator de 18 ani care a jucat doar 22 de jocuri pentru São Paulo.

    AC Milan a platit o suma asemanatoare pentru atacantul de 17 ani de la Internacional, Alexandre Pato. Dar nu doar marile cluburi de fotbal din Anglia, Germania, Italia sau Spania vor jucatori brazilieni. Anul trecut, 1.085 de jucatori din Brazilia au fost transferati la diverse cluburi din Vietnam, Qatar si Insulele Faröe, potrivit Confederatiei Braziliene de Fotbal. Asemenea cifre i-au facut pe cei de la Traffic sa intre in actiune, recunoaste Mariz.

    Compania din São Paulo s-a infiintat in anii ‘80, vanzand spatii publicitare pe terenurile de fotbal. A trecut apoi la marketing sportiv si administrarea de turnee si acum detine drepturile de transmisie pentru multe din cele mai mari turnee de fotbal din America de Sud. Recent si-a mutat insa atentia spre investitii mai consistente in jucatori. Pe langa achizitionarea a doua echipe, Traffic a infiintat anul trecut si un fond denumit Cedro Participacoes, folosind 12 milioane de dolari din banii firmei.

    De atunci, 18 persoane au cumparat fiecare cate una sau mai multe actiuni in valoare de 120.000 de dolari, ducand activele totale ale fondului la peste 20 de milioane de dolari. Fondul este estimat sa functioneze trei ani, cam acelasi ciclu de viata cu al unui contract sportiv obisnuit; Traffic va detine in orice moment o participatie de cel putin 50%, a spus Mariz.

    Pana acum fondul a cumparat drepturile exclusive sau partiale ale 36 de jucatori si 12 dintre ei au ajuns la Palmeiras, unul dintre cele mai mari cluburi de fotbal braziliene si principalul partener al Traffic in acest vehicul de investitii. Sefii Traffic se intalnesc cu directorii Palmeiras cel putin o data pe luna ca sa discute despre resursele umane ale clubului. Traffic da celor de la Palmeiras o lista cu jucatorii disponibili, iar Palmeiras poate de asemenea sa ceara ajutorul Traffic in achizitionarea unui anumit jucator foarte bun.

    Dar exista si potentiale neplaceri, in special pentru suporteri. Investitorii ar putea fi tentati sa vanda un jucator tocmai cand valoarea lui a crescut, lipsind echipa de aportul unui element-cheie intr-un moment vital. Daca fondurile detin drepturi si pentru jucatorii echipelor adverse, exista si o aparenta de conflict de interese. Si multi suporteri se tem ca oameni fara prea mult atasament fata de valorile clubului ajung sa detina un control prea mare asupra jucatorilor.

    Gilberto Cipullor, vicepresedintele pentru fotbal de la Palmeiras, spune ca Traffic nu poate sa vanda jucatorii in timpul unor anumite perioade importante din timpul sezonului, adaugand ca daca valoarea unui jucator creste, el oricum urmeaza sa fie vandut. Totusi, implicarea unei terte parti in comertul cu fotbalisti ridica destule probleme. Un scandal in Europa cu privire la cine detinea doi jucatori argentinieni transferati de la clubul brazilian Corinthians in Anglia in 2006 i-a facut pe cei de la FIFA sa interzica de la inceputul acestui an detinerea unui fotbalist de catre o terta parte in afara de clubul cumparator si cel vanzator.

    Traffic ocoleste aceasta regula, incheind jucatorilor contracte cu micul club pe care-l detine, Desportivo Brasil, si apoi imprumutandu-i echipelor partenere precum Palmeiras, spune Mariz. Grupo Sonda ofera insa toate drepturile, cu exceptia celor privitoare la viitoarele castiguri financiare, clubului cu care incheie contractul, a spus Ferro. Un purtator de cuvant al FIFA a spus oricum ca organismul nu investigheaza sistemul brazilian, pentru ca “nicio acuzatie formala nu ne-a fost semnalata”.

    Managerii de fonduri din Brazilia spun ca ei se incadreaza in prevederile legii si au subliniat ca nu au de gand sa opreasca afacerile. Cluburile sunt avide de lichiditati, iar investitorii de profituri, asa ca lucrurile par sortite sa continue in aceeasi directie. “Sunt unii iresponsabili care vor doar sa faca un profit pe termen scurt”, comenteaza presedintele Asociatiei Agentilor de Fotbal din Brazilia, Leo Rabello. “Dar daca totul se face cum trebuie, atunci fotbalul se va schimba, iar investitiile vor veni in Brazilia.”