Fructele şi legumele pe care le ştim azi, nu au arătat şi nu au avut întotdeauna acelaş gust. De-a lungul timpului, oamenii au îmbunătăţit şi modificat genetic produsele noaste preferate, scrie Science Alert.
În galeria foto vă prezentăm fructele şi legume care arătau foarte diferit înainte începerii cultivării lor de către om.
ŞI-AU CÂŞTIGAT DREPTUL Circa 500 de prostituate din oraşul turc Izmir au obţinut drept de pensie după ce i-au dat în judecată pe patronii bordelurilor unde au lucrat, relatează marţi agenţia EFE citând presa locală.
Femeile au desfăşurat această activitate în mod legal, având toate autorizaţiile din partea Ministerului Muncii, însă angajatorii lor nu au plătit integral contribuţiile la asigurările sociale. Ajunse la vârsta pensionării, ele au constatat că, deşi pe vremea când lucrau ca prostituate li s-au reţinut din salarii impozitele conform legii, în pensia lor nu se regăseau sumele corespunzătoare acelor contribuţii.
Prin urmare, cu sprijinul Colegiului Avocaţilor, ele s-au adresat guvernatorului din Izmir şi li s-a făcut dreptate. Administraţia financiară locală a emis un comunicat în care confirmă că timp de şapte ani patronii a 23 de bordeluri nu au achitat integral către fisc contribuţiile reţinute din salariile a 1.800 de prostituate şi i-a obligat să le plătească de îndată, aplicându-le acestor patroni şi o amendă.
Conform datelor oficiale, în prezent în Turcia circa 3.500 de prostituate îşi desfăşoară activitatea legal în bordeluri, unde în general este permis accesul doar pentru clienţii turci, conform legii prostituatele fiind de asemenea în mod obligatoriu numai turcoaice.
ŞI-AU CÂŞTIGAT DREPTUL Circa 500 de prostituate din oraşul turc Izmir au obţinut drept de pensie după ce i-au dat în judecată pe patronii bordelurilor unde au lucrat, relatează marţi agenţia EFE citând presa locală.
Femeile au desfăşurat această activitate în mod legal, având toate autorizaţiile din partea Ministerului Muncii, însă angajatorii lor nu au plătit integral contribuţiile la asigurările sociale. Ajunse la vârsta pensionării, ele au constatat că, deşi pe vremea când lucrau ca prostituate li s-au reţinut din salarii impozitele conform legii, în pensia lor nu se regăseau sumele corespunzătoare acelor contribuţii.
Prin urmare, cu sprijinul Colegiului Avocaţilor, ele s-au adresat guvernatorului din Izmir şi li s-a făcut dreptate. Administraţia financiară locală a emis un comunicat în care confirmă că timp de şapte ani patronii a 23 de bordeluri nu au achitat integral către fisc contribuţiile reţinute din salariile a 1.800 de prostituate şi i-a obligat să le plătească de îndată, aplicându-le acestor patroni şi o amendă.
Conform datelor oficiale, în prezent în Turcia circa 3.500 de prostituate îşi desfăşoară activitatea legal în bordeluri, unde în general este permis accesul doar pentru clienţii turci, conform legii prostituatele fiind de asemenea în mod obligatoriu numai turcoaice.
Majoritatea şoferilor de Formula 1 câştigă anual milioane de dolari – dar acest lucru se aplică pentru numeroşi sportivi de top.
În cazul celor din Formula 1, însă, chiar şi şoferii care nu au cele mai bune rezultate primesc un salariu consistent din partea echipelor. Printre argumente se numără pericolul la care sunt supuşi şoferii şi stresul pe care aceştia trebuie să îl gestioneze în timpul curselor.
Chiar şi cel mai tânăr pilot, Max Verstappen, primeşte anual un cec de sute de mii de dolari – şi asta fără a lua în calcul posibilele bonusuri.
Cum este posibil ca elevii finlandezi să petreacă foarte puţin timp la şcoală, să aibă foarte puţine teme şi, cu toate acestea, să aibă cele mai bune rezultate la nivel mondial?
Mai mult, elevii finlandezi au un număr de ore pe zi extrem de redus, acest număr fiind cel mai mic regăsit printre ţările membre Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ( această organizaţie cuprinde 35 de state, printre care şi Austria, Belgia, Canada, Germania Luxemburg, Norvegia, Statele Unite), iar sistemul de învăţământ se bazează pe câteva principii majore.
Vacanţe de vară mai lungi
Pe când elevii din Anglia şi din Ţara Galilor încă se mai duc la şcoală la jumătatea lunii iulie, cei din Finlanda iau vacanţa cu 6 săptămâni înaintea jumătăţii lunii iulie, iar întreaga vacanţă este estimată la 11 saptămâni. De asemenea, vârsta permisă pentru înscrierea copiilor în şcoli este cea de 7 ani. Mai mult, în urma testelor internaţionale realizate la Pisa, Finlanda ocupă locul 6 în lume când vine vorba de citit, acelaşi loc ocupându-l şi atunci când vine vorba de performanţele matematice şi ştiinţifice.
O explicaţie pentru faptul că timpul petrecut la şcoală este redus este oferită de către Saku Tuominen, director al proiectului HundrEd, menţionând că părinţii nu îşi doresc pentru copiii lor petrecerea unui număr mare de ore la şcoală, în Finlanda existând o tradiţie strânsă conform căreia trebuie alocat cât mai mult timp familiei.
Un elev finlandez în vârstă de 16 ani, Lukas Milancius, trage un semnal de alarmă asupra modului în care trebuie privit sistemul de învăţământ: “Vreau să ştiu de ce alte ţări nu adoptă acest sistem de educaţie. Aş fi fost într-o situaţie extrem de dificilă dacă aş fi fost obligat să fac foarte multe teme şi să petrec mult timp la şcoală, căci nu aş mai fi avut timp să desfăşor activităţile care îmi fac plăcere.”
Profesorii sunt respectaţi
Cuvântul cheie în sistemul de învăţământ din Finlanda este “Încredere”. Părinţii au încredere că sistemul le oferă o educaţie bună copiilor, iar şcolile pun mare accent pe performanţele profesorilor, iar meseria de profesor este una foarte respectată în Finlanda.
Cum este posibil ca elevii finlandezi să petreacă foarte puţin timp la şcoală, să aibă foarte puţine teme şi, cu toate acestea, să aibă cele mai bune rezultate la nivel mondial?
Mai mult, elevii finlandezi au un număr de ore pe zi extrem de redus, acest număr fiind cel mai mic regăsit printre ţările membre Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ( această organizaţie cuprinde 35 de state, printre care şi Austria, Belgia, Canada, Germania Luxemburg, Norvegia, Statele Unite), iar sistemul de învăţământ se bazează pe câteva principii majore.
Vacanţe de vară mai lungi
Pe când elevii din Anglia şi din Ţara Galilor încă se mai duc la şcoală la jumătatea lunii iulie, cei din Finlanda iau vacanţa cu 6 săptămâni înaintea jumătăţii lunii iulie, iar întreaga vacanţă este estimată la 11 saptămâni. De asemenea, vârsta permisă pentru înscrierea copiilor în şcoli este cea de 7 ani. Mai mult, în urma testelor internaţionale realizate la Pisa, Finlanda ocupă locul 6 în lume când vine vorba de citit, acelaşi loc ocupându-l şi atunci când vine vorba de performanţele matematice şi ştiinţifice.
O explicaţie pentru faptul că timpul petrecut la şcoală este redus este oferită de către Saku Tuominen, director al proiectului HundrEd, menţionând că părinţii nu îşi doresc pentru copiii lor petrecerea unui număr mare de ore la şcoală, în Finlanda existând o tradiţie strânsă conform căreia trebuie alocat cât mai mult timp familiei.
Un elev finlandez în vârstă de 16 ani, Lukas Milancius, trage un semnal de alarmă asupra modului în care trebuie privit sistemul de învăţământ: “Vreau să ştiu de ce alte ţări nu adoptă acest sistem de educaţie. Aş fi fost într-o situaţie extrem de dificilă dacă aş fi fost obligat să fac foarte multe teme şi să petrec mult timp la şcoală, căci nu aş mai fi avut timp să desfăşor activităţile care îmi fac plăcere.”
Profesorii sunt respectaţi
Cuvântul cheie în sistemul de învăţământ din Finlanda este “Încredere”. Părinţii au încredere că sistemul le oferă o educaţie bună copiilor, iar şcolile pun mare accent pe performanţele profesorilor, iar meseria de profesor este una foarte respectată în Finlanda.
Uber Technologies a dezvoltat o strategie atipică într-un oraş mic aflat pe o coastă a Mării Japoniei. Potrivit Bloomberg, vârsta medie a unui pasager Uber din Tangocho, a cărui populaţie este de 5.914 persoane, este de cel puţin 70 de ani. Chiar mai ciudat decât atât este că majoritatea clienţilor mai în vârstă nu au un telefon inteligent, astfel că locuitorii acestui oraş sunt nevoiţi să sune pe cineva care are un astfel de dispozitiv pentru a putea fi luaţi cu o maşină a Uber.
Aceasta nu este o piaţă tipică pentru compania americană – obişnuită să intre pe pieţe mari din toată lumea, pline cu mileniali cu gadgeturi.
În aceste condiţii, succesul lui Uber în oraşul abandonat este modest – odinioară acesta furniza materialele pentru chimono-urile din vechea capital japoneză Kyoto, aflată la trei ore distanţă cu autobuzul. Decenii de depopulare au lăsat Tangocho cu o populaţie îmbătrânită. Există o singură linie de autobuz care duce spre acest oraş, care îşi face drum prin traseul stâncos o data pe oră, făcând din ce în ce mai greu pentru rezidenţi să îşi ducă la îndeplinire comisioanele zilnice.
”Uber devine din ce în ce mai important pentru mine”, spune Miyoshi Azuma, o locuitoare a oraşului care are 84 de ani. După ce soţul ei a murit, ea nu şi-a reînnoit permisul de conducere, astfel că fără Uber, izolarea ei ar fi iminentă. ”Fiii mei îmi spun să conduc atent – ar fi îngrozitor dacă aş cauza un accident la vârsta aceasta.”
Tangocho este unul dintre cele două locuri din Japonia în care aplicaţia Uber poate fi folosită de un şofer în regim part time – un serviciu cunoscut drept UberX în Statele Unite ale Americii şi UberPop în Europa.
Acest lucru se întâmplă fiindcă în Japonia serviciile de ride-sharing sunt permise doar în locuri prea mici pentru ca transportul public să fie susţinut. În restul Japoniei, doar şoferii cu licenţe de taxiuri pot furniza astfel de servicii, lăsând astfel serviciile Uber din Tokyo în urmă spre comparaţie cu cele din San Francisco, Londra sau Mexic.
Jurnaliştii Bloomberg remarcă faptul că Uber este plină de surprize zilele acestea – din anul în care a fost fondată, 2009, CEO-ul companiei, Travis Kalanick a capitulat rareori în faţa unor bătălii – fie că a fost vorba de francizele de taxi sau guvernele diferitelor ţări în care compania este prezentă.
În august anul acesta, Uber a cedat compania din China lui Didi Chuxing, cel mai mare rival al companiei de pe respectiva piaţă, după ce a pierdut mai mult de două miliarde de dolari în doi ani.
Până acum, Kalanick i-a permis lui Masami Takahashi, preşedintele din Japonia al Uber, libertatea de a creşte serviciile Uber în afara centrelor metropolitan importante. Dacă această strategie va avea succes, Tangocho ar putea deveni un model pentru cucerirea locurilor din provincie de către Uber, oferind astfel companiei prilejul de a asalta premiul cel mare al Japoniei: piaţa de servicii de taxi de 1, 73 de trilioane de yeni (cca. 17 miliarde de dolari).
Cum este posibil ca elevii să petreacă foarte puţin timp la şcoală, să aibă foarte puţine teme şi, cu toate acestea, să aibă cele mai bune rezultate la nivel mondial?
Mai mult, elevii au un număr de ore pe zi extrem de redus, acest număr fiind cel mai mic regăsit printre ţările membre OECD.
Aceştia iau vacanţa cu 6 săptămâni înaintea jumătăţii lunii iulie, iar întreaga vacanţă este estimată la 11 saptămâni. De asemenea, vârsta permisă pentru înscrierea copiilor în şcoli este cea de 7 ani.
Uber Technologies a dezvoltat o strategie atipică într-un oraş mic aflat pe o coastă a Mării Japoniei. Potrivit Bloomberg, vârsta medie a unui pasager Uber din Tangocho, a cărui populaţie este de 5.914 persoane, este de cel puţin 70 de ani. Chiar mai ciudat decât atât este că majoritatea clienţilor mai în vârstă nu au un telefon inteligent, astfel că locuitorii acestui oraş sunt nevoiţi să sune pe cineva care are un astfel de dispozitiv pentru a putea fi luaţi cu o maşină a Uber.
Aceasta nu este o piaţă tipică pentru compania americană – obişnuită să intre pe pieţe mari din toată lumea, pline cu mileniali cu gadgeturi.
În aceste condiţii, succesul lui Uber în oraşul abandonat este modest – odinioară acesta furniza materialele pentru chimono-urile din vechea capital japoneză Kyoto, aflată la trei ore distanţă cu autobuzul. Decenii de depopulare au lăsat Tangocho cu o populaţie îmbătrânită. Există o singură linie de autobuz care duce spre acest oraş, care îşi face drum prin traseul stâncos o data pe oră, făcând din ce în ce mai greu pentru rezidenţi să îşi ducă la îndeplinire comisioanele zilnice.
”Uber devine din ce în ce mai important pentru mine”, spune Miyoshi Azuma, o locuitoare a oraşului care are 84 de ani. După ce soţul ei a murit, ea nu şi-a reînnoit permisul de conducere, astfel că fără Uber, izolarea ei ar fi iminentă. ”Fiii mei îmi spun să conduc atent – ar fi îngrozitor dacă aş cauza un accident la vârsta aceasta.”
Tangocho este unul dintre cele două locuri din Japonia în care aplicaţia Uber poate fi folosită de un şofer în regim part time – un serviciu cunoscut drept UberX în Statele Unite ale Americii şi UberPop în Europa.
Acest lucru se întâmplă fiindcă în Japonia serviciile de ride-sharing sunt permise doar în locuri prea mici pentru ca transportul public să fie susţinut. În restul Japoniei, doar şoferii cu licenţe de taxiuri pot furniza astfel de servicii, lăsând astfel serviciile Uber din Tokyo în urmă spre comparaţie cu cele din San Francisco, Londra sau Mexic.
Jurnaliştii Bloomberg remarcă faptul că Uber este plină de surprize zilele acestea – din anul în care a fost fondată, 2009, CEO-ul companiei, Travis Kalanick a capitulat rareori în faţa unor bătălii – fie că a fost vorba de francizele de taxi sau guvernele diferitelor ţări în care compania este prezentă.
În august anul acesta, Uber a cedat compania din China lui Didi Chuxing, cel mai mare rival al companiei de pe respectiva piaţă, după ce a pierdut mai mult de două miliarde de dolari în doi ani.
Până acum, Kalanick i-a permis lui Masami Takahashi, preşedintele din Japonia al Uber, libertatea de a creşte serviciile Uber în afara centrelor metropolitan importante. Dacă această strategie va avea succes, Tangocho ar putea deveni un model pentru cucerirea locurilor din provincie de către Uber, oferind astfel companiei prilejul de a asalta premiul cel mare al Japoniei: piaţa de servicii de taxi de 1, 73 de trilioane de yeni (cca. 17 miliarde de dolari).
Există în lume munţi mult mai înalţi, mult mai greu de cucerit şi mult mai cunoscuţi. Şi totuşi, Dolomiţii italieni sunt un spectacol vizual greu de depăşit. De la bază sau din vârf, de oriunde îi priveşti, ai în faţă o pânză pictată impecabil de un pictor suprem, care a ştiut că orice detaliu în plus sau în minus nu ar face decât să strice echilibrul acestui tablou.
Nu sunt critic de artă, ba chiar nu mă pricep deloc. Îmi place frumosul, dar atât. Când vine vorba însă de călătorii, îmi place să cred că sunt un critic ceva mai avizat, cu ochiul format de frumuseţea multor locuri din lumea asta mare. Şi totuşi, în continuare este extrem de uşor să fiu luată prin suprindere, tocmai pentru că lumea este atât de mare şi diversă.
Înainte să merg mai departe însă, trebuie să fac o mărturisire. Când vine vorba de Italia este posibil să fiu subiectivă, nu de alta dar este ţara mea preferată, pe care am vizitat-o probabil de peste 30 de ori; probabil după încă la fel de multe nu mă voi fi săturat. Şi totuşi, eterna Romă, romantica Toscana şi spectaculoasa coastă Amalfi i-au cucerit şi pe maeştrii peniţei, ai muzicii şi ai filmului. Aşa că John Steinbeck, membrii Rolling Stones şi Federico Fellini sunt doar câţiva dintre cei care-mi susţin ideea.
Să revin însă la Dolomiţi, un lanţ muntos cu o geometrie aparte, cu culmi golaşe dar cu păduri dese de conifere care ţin de cald munţilor pe alocuri. Nu cred că există un sezon greşit în care să ajungi în zonă, pentru că indiferent de culoarea în care este îmbrăcat peisajul, va fi un tablou demn de admirat. Totuşi, un strop de soare este posibil să schimbe întregul peisaj. În bine. Noi am vânat soarele în zilele pe care le-am petrecut pe drumuri şerpuite care ajung la 2.400 de metri altitudine, prin cabane de munte din lemn şi în cafenele cu ceai aromat. S-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu noi, însă l-am găsit de câteva ori bune, aşa că ne-am putut bucura de el. Am aterizat pe aeroportul din Milano şi peste jumătate de oră eram la bordul unui „animalic“ Smart ForFour. Nu mă pricep la maşini, însă pentru o excursie la munte eu acum aş alege altceva. O „bestie“ mai mare poate, deşi o să vedeţi că şi acest monstru micuţ s-a descurcat admirabil pentru o echipă de piloţi formată din trei fete.
Trei ore mai târziu, prima oprire a fost la Molveno, un fel de poartă de intrare în regiunea munţilor Dolomiţi. Lacul şerpuia printre munţii, în timp ce în orăşelul de la bază domnea liniştea. Am decis să luăm telecabina (şi apoi şi telescaunul) ca să ajungem pe la 1.500 de metri altitudine să vedem cum arată lumea de sus. Era învăluită în ceaţă, însă aveai totuşi, pentru scurt timp, o senzaţie de putere. Pentru câteva minute, cât am stat sus, doar noi trei şi norii, eram stăpânele lumii. Am coborât rapid cu picioarele pe pământ şi după ce am înghiţit o pizza fără gust (da, da, în Italia), am pornit mai departe. Înainte să ajung la Bolzano, cel mai important oraş al zonei, trebuie să mai fac o mărturisire (ultima, sper). În zona asta a Italiei nu prea eşti în cizmă, ci mai degrabă în Austria. Cei mai mulţi locuitori vorbesc germana (unii chiar nu rup boabă de italiană), iar bucătăria, bucătăria… există dar lipseşte cu desăvârşire. Cel puţin eu aşa am simţit-o după ce un singur ştrudel cu mere mi-a dus papilele gustative pe culmile plăcerii. Poate nu am găsit wurst-ul potrivit, pentru că acest fel de mâncare este de bază în multe dintre restaurantele din zonă. Noroc că se mai strecoară din când în când un sandviş cu prosciutto să ne amintească de faptul că totuşi suntem în Italia, deşi aproape de graniţa cu Austria. Când vine vorba de vin (mai ales de prosecco), nu există niciun motiv de îngrijorare. Licoarea lui Bacchus reuşeşte cu succes să spele păcatele tuturor wurst-ilor de dinainte.
Am ajuns în sfârşit în Bolzano, la bordul aceluiaşi Smart ForFour care nu a dat niciun semn de oboseală. Bolzano este un orăşel găzduit la sânul munţilor care îl protejează, ascunzându-l între culmi înverzite. Este un bun popas către adevăraţii Dolomiţi, cum îmi place mie să spun. Cu case colorate şi pictate, cu cafenele pline ochi de turişti şi localnici însoţiţi de prietenii lor patrupezi, Bolzano merită o vizită, mai ales duminica, când este zi de târg şi când munţi de parmezan şi prosciutto se vând în plină stradă, nu înainte de o degustare pe cinste a tuturor bunătăţilor expuse. Dacă mai adaugi şi un pretzel nemţesc, doar aşa, de garnitură, atunci micul dejun e gata. Acest festin poate fi urmat de un cappuccino înspumat şi de o plimbare leneşă pe străduţele înguste şi şerpuite. Seara însă, Bolzano se transformă şi devine un oraş studenţesc, un oraş al petrecerilor în plină stradă, al barurilor aglomerate care îşi servesc clienţii în drum. Este o transformare interesantă ce merită testată, cum animalul leneş se transformă într-un party animal la lăsarea întunericului.
Mai departe însă, cu cât te îndepărtezi de oraş, peisajele devin mai sălbatice, mai spectaculoase. Înspre Santa Maddalena culmile stâncoase se văd în depărtare, la înaintare fiind băgate dealuri cu vârfuri molatece, rotunjite, însă pictate într-un verde crud chiar şi în miez de toamnă. Casele sunt toate din lemn şi se integrează perfect în peisajul pe fundalul căruia se profilează înălţimile. Unde mai pui că întreaga zonă a Dolomiţilor este binecuvântată cu unele dintre cele mai frumoase lacuri din lume, ascunse însă în inima pădurilor sau într-o vale parcă formată special de munţi. Braies este unul dintre acele lacuri pe care le vezi în poze şi crezi că este o combinaţie de minune a naturii cu multă îndemânare în Photoshop. Odată ajuns acolo îţi dai seama că e doar natura responsabilă pentru verdele uşor turcoaz, pentru modul în care crestele pudrate cu zăpadă se reflectă în apa limpede şi liniştită. Munţii ascund multe alte comori, însă lacurile sunt ceva aparte, asemeni unor smaralde neşlefuite care reuşesc să reflecte lumina mai frumos decât orice încercare de Photoshop. Când ajungi la Carezza, un alt lac ascuns de munţi, ai senzaţia că imaginea este ireală. Este un lac mic, pe care îl poţi cuprinde uşor cu vederea, dar care ascunde parcă în adâncuri ceva pietre preţioase colorate ce se reflectă la suprafaţă. Un altfel de curcubeu. Ca să ajungi însă aici trebuie să treci prin Cortina D’Ampezzo, poate una dintre cele mai cunoscute staţiuni montane din lume. Nu ştiu să schiez, aşa că nu planificasem să merg vreodată aici, dar cum drumurile de munte te poartă pe unde cred ele, am ajuns şi am simţit nevoia ca pentru o vreme să mă opresc şi să admir măreţia naturii. Oriunde mă uitam vedeam munţi, un spectacol de care nu părea că mă pot plictisi. Am plecat mai departe cu acelaşi montru pe patru roţi iar drumul şerpuit ne-a purtat spre altitudini mai înalte; începuse să şi ningă. De-a lungul călătoriei a nins de trei ori în trei locuri diferite; o pătură subţire se aşezase pe jos şi mai ales pe creste. Înaintam şi mă gândeam că o maşină atât de mică, ce începuse cumva să gâfâie, o să obosească şi o să ne „lase“ la un moment dat. Am ajuns la 2.000 de metri şi am început coborârea; am răsuflat uşurată, dar nu ştiam că drumul avea să coboare ca să urce iar chiar mai sus, pe la 2.400 de metri. Cel mai înalt vârf din Dolomiţi ajunge aproape de 3.400 de metri, însă şi la 2.400 de metri (unde ne-a dus pe noi drumul şi maşina) eram cu capul în nori şi cu părerea că doar dacă întindem mâna putem atinge culmea.
Am coborât şi ne-am îndreptat spre aeroport, lăsând în urmă munţii; mi-am dat seama că deja îmi lipsea aerul tare, puţin obositor şi îngheţat. Îmi lipsea să fiu acolo sus, cu capul în nori. Acolo unde se avântă vulturii.