BusinessMagazin

Tag: traditie

  • Ultimul rege al Irlandei. Are 71 de ani, cântă la acordeon şi spune poveşti turiştilor

    Insula Tory din Irlanda are 150 de locuitori, un drum, o biserică, un magazin, care funcţionează şi ca poştă, un far, un hotel, un hostel şi, în ciuda legii Uniunii din 1800 care unea Irlanda cu regatul Marii Britanii, un rege, scrie BBC.

    Patsy Dan Rodgers are 71 de ani şi a trăit de la patru ani pe insula de 5 kilometri lungime şi 1 kilometru lăţime. Spre deosebire de alţi regi, el nu şi-a moştenit tronul, ci, conform tradiţiei, a fost ales în 1993. Tradiţia datează cel puţin din secolul şase, iar insula Tory are rădăcini adânci în mitologia Irlandei.

    Ce face Rodgers în calitate de rege? În primul rând, acesta are îndatoririle unui ambasador: primeşte turişti când ajung pe insulă, le cântă la acordeon şi le spune poveşti, iar la final îşi ia la revedere.

    “Oamenii cred că am puteri speciale, că pot să fac anumite lucruri pentru insulă, iar dacă ceva rău se întămplă ei se aşteaptă ca eu să rezolv situaţia. Îmi dau toată silinţa, dar nu cred că ar trebui să fiu privit astfel”, spune el.

    Rodgers nu este doar rege, ci şi pictor, iar principala sa inspiraţie este chiar insula.  Însă locuitorii împreună cu regele lor sunt loiali locului. În 1974, după furtuni puternice, insula Tory a fost izolată de continent timp de 2 luni. Guvernul irlandez le-a oferit familiilor o casă în Donegal, pe continent, dar aceştia au refuzat.

    Din cei 150 de locuitori, 21 sunt copii, dintre care 8 s-au născut în ultimii 4 ani. Principala sursă de venit a lor este turismul, dar vremea şi accesul pe insulă afectează negativ acestă sursă de venit.

    “Nu sunt sigur că vreau să fiu rege până la moarte. Pentru beneficiul insulei sper că o să aleagă un alt rege, dar nu decid eu acest lucru”, a spus Rodgers.

  • (P) “Don’t teach the plan, teach the people”

    “Dacă în străinătate există această tradiţie de life-long learning, învăţarea pe tot parcursul vieţii, în România acest lucru e ceva nou, e încă la început. Sunt mişcări în direcţia asta, şi vedem tot mai des oameni care nu aşteaptă ca o companie să le plătească nişte cursuri şi să vină gratuit atunci când sunt “in the mood”, ci vin şi îşi plătesc cursurile chiar ei, înţeleg că ţine de dezvoltarea lor personală şi că aceste cursuri le oferă şansa la un job mai bun”, spune Ramona Glodeanu, un trainer certificat CELTA, distincţie recunoscută internaţional. Alături de Ian Browne şi Nicoleta Mihalca, ea oferă cursuri de limba engleză pentru angajaţii din zona de business în cadrul Alpha Training Center.

    Interesul pentru astfel de cursuri este destul de ridicat, dar alegerea tipului de curs şi al celor care îl predau este un aspect deosebit de important: “Oamenii nu fac încă diferenţa între un serviciu de training şi servicii de meditaţie. Oamenii încă nu ştiu să aleagă, nu există standarde în predarea a limbii engleze, nu există instituţii solide care să pregătească traineri de limba engleză. Diferenţa mare dintre un profesor şi un trainer este că un trainer îşi face specializările în străinătate, în ţări cu tradiţie, pentru ca apoi să aplice în România ceea ce a învăţat. Acest lucru se schimbă însă după urmarea unui curs cu un trainer, atunci când oamenii realizează că metoda e diferită şi se adaptează stilului de învăţare, venind în întâmpinarea nevoilor lor“, explică Ramona Glodeanu.

    Ramona Glodeanu a absolvit Facultatea de Litere şi a urmat apoi mai multe cursuri în străinătate, obţinând certificări din partea mai multor instituţii de renume. Îşi aminteşte însă cu plăcere momentul în care a realizat diferenţa dintre ceea ce înveţi în facultate şi ceea ce înseamnă cu adevărat să predai: “Am urmat un curs de perfecţionare la Budapesta unde am obţinut certificatul cu cea mai mare recunoaştere în lume, nu poţi să predai fără să ai acest certificat de care nu prea ştie nimeni în România. Este poate şi motivul pentru care lumea nu ştie diferenţa dintre un trainer şi un meditator. Acolo aveam un mentor care spunea “Ramona, don’t teach the plan, teach the people”; cu alte cuvinte, una e ceea ce îţi pregăteşti şi alta e ceea ce trebuie să livrezi, pentru că nevoile cursanţilor sunt diferite şi trebuie să adaptezi din mers. Am învăţat să fac acest lucru, chiar dacă era diferit faţă de ceea ce învăţasem eu în facultate. Am învăţat că în fiecare zi mai ai ceva de învăţat”, povesteşte ea.

    În România, sistemul de învăţământ impune, de multe ori, învăţarea unor concepte care nu îşi dovedesc utilitatea; de asemenea, elevii sau studenţii nu sunt încurajaţi într-o suficient de mare măsură să se concentreze pe ceea ce îi va ajuta, la un anumit punct, să obţină o slujbă mulţumitoare.

    “Ideea de a te instrui ţine de tine şi este o responsabilitate a ta, nu este nici a angajatorului, nici a statului, nici a părinţilor. Această informaţie ar trebui primită încă de când suntem copii, practic sistemul nostru de învăţământ nu încurajează curiozitatea copilului; sistemul nostru restrânge interesele copilului. Vedem studenţi foarte deştepţi, care termină facultăţi renumite dar nu îşi pot găsi un loc de muncă, pentru că nu răspund cerinţelor pieţei. La fel cum am văzut oameni pregătiţi la limba engleză doi sau trei ani şi erau începători atunci când au ajuns aici, pentru că învăţau liste de verbe pe care le ştiau deja. Dacă ştii cum să spui în engleză “tâmplar” dar nu ştii cum să spui “dă-mi te rog un pahar cu apă”, ai învăţat ceva inutil. Oamenii sunt inteligenţi, dar nu sunt orientaţi în direcţia potrivită”, remarcă trainerul.

    Alpha Training Center se adresează, în general, clienţilor din zona de business, indiferent de poziţia pe care o ocupă în companie. “Ne adresăm cel mai mult sectorului business, iar clienţii sunt de regulă cei care caută un trainer cu care să nu piardă timpul, care să le stabilească obiective clare şi realiste. Fie vorbim de manageri care vor să urmeze cursuri private, adaptate exact nevoilor lor de business, fie grupuri de cursanţi unde se pot înscrie maximum opt într-o grupă”, arată Ramona Glodeanu. “Este important de spus că evaluarea este gratuită, fără a exista vreo obligativitate din partea cursanţilor. Dacă un manager de resurse umane vrea să îşi evalueze angajaţii, poate să o facă fără a achiziţiona imediat după un număr de cursuri.”

    Alpha Training Center furnizează cursuri de limba engleză generală şi limba engleză pentru afaceri. Funcţionează de la începutul anului în Bucureşti, iar trainerii săi se bucură de o experienţă vastă pe piaţă, având clienţi precum Porsche România, Coca-Cola HBC, Unilever, Petrom, BCR sau IKEA. Compania abordează o metodă nouă de predare, cea comunicativă, oferind astfel posibilitatea învăţării limbii engleze la standardele europene şi internaţionale de competenţă în materie. Cursul este interactiv iar participanţii comunică în cea mai mare parte a acestuia, trainerul având rolul de a corecta, a ajuta şi a îmbunătăţi conversaţia.

    www.cursuri-engleza.com

  • O tânăra revoltată de căsătoriile forţate. “Am fost vândută pentru ca fratele meu să-şi poată cumpăra o soţie” – VIDEO

    Sonita Alizadeh, un rapper din Afghanistan, a fost inspirată să scrie această melodie după ce familia ei a fost nevoită să o vândă pentru a putea cumpăra o soţie pentru fratele ei, scrie BBC.

    Căsătoriile aranjate încă fac parte din tradiţie în unele zone din Afghanistan şi multe fete sunt nevoite să se căsătorească cu străini de la vărste fragede. “Am fost vândută pentru ca fratele meu să-şi poată cumpăra o soţie”.

    “Fetele care sunt forţate să se mărite de la o vărstă fragedă îşi pierd copilăria, îşi pierd speranţa. Îşi văd soţul ca pe un violator”, spune Alizadeh.

    Există şi tineri care se împotrivesc dorinţei familiilor lor, însă de cele mai multe ori acest lucru rezultă în violenţă. “Când am ajuns în America nu-mi puteam scoate din cap imaginile cu prietenii mei răniţi, loviţi, rezultat al revoltei împotriva familiilor lor.”, afirmă Sonita Alizadeh.

    Tânăra cântăreaţă încearcă ca acestă tradiţie să se oprească şi luptă pentru asta în felul ei, prin muzică şi “merg la multe conferinţe şi evenimente pentru că oamenii trebuie să cunoască aceste fapte, trebuie să ne asculte poveştile şi să împărtăşească aceste poveşti cu restul lumi. Astfel vocile noastre vor fi auzite de oficiali şi guverne.”, încheie Sonita Alizadeh
     

  • Yakuza anulează festivităţile de Halloween

    Yakuza, sindicatul crimei organizate din Japonia, s-a despărţit în două facţiuni rivale, în urmă cu o lună, iar tensiunile sunt mari de atunci, motiv pentru care tradiţia de Halloween a fost întreruptă anul acesta, relatează The Daily Beast.

    De Halloween, grupul Yamaguchi-gumi (Yakuza) le permitea copiilor să le ceară mafioţilor bomboane şi alte dulciuri, însă această tradiţie a fost întreruptă anul această din cauza unui posibil război între cele două facţiuni.

    Este surprinzător faptul că un un sindicat al crimei organizate, precum Yakuza, să aibă o asemenea tradiţie. Yamaguchi-gumi funcţionează încă din 1915, iar aceştia tot timpul au încercat să aibă o relaţie bună cu localnicii. Organizează un concurs de făcut torturi din orez şi distribuie alimente localnicilor la fiecare început de an.

    În trecut, grupul avea o tradiţie ca la fiecare Revelion să ofere plicuri cu felicitări de Anul Nou, însoţite de bani cash.

    De asemenea, după cutremurul din 1995 şi dezastrul din 2011, organizaţia a ajutat populaţia cu apă, pături, mâncare şi le-a oferit adăpost. Deşi poliţia îi cataloghează ca o grupare violentă, Yamaguchi-gumi insistă că este o organizaţie umanitară care le oferă o casă celor proscrişi de societate şi aplică o jutiţie de stradă. Poliţia şi victimele Yakuza îi contrazic, totuşi.

    Cât despre Halloween, nu există un răspuns oficial de ce festivităţile de anul acesta au fost anulate, însă cineva din cadrul organizaţiei a declarat pentru The Daily Beast că există probleme între cele două facţiuni şi că nu vor ca oameni nevinovaţi să fie implicaţi în eventualele violenţe.

  • Cum atrag companiile de lux o nouă generaţie de clienţi

    Companiile din industria luxului nu se culcă pe lauri, bazându-se pe lunga tradiţie din domeniul lor, ci încearcă să-şi crească o nouă generaţie de clienţi. O modalitate de a realiza acest lucru o reprezintă organizarea unor expoziţii cu intrarea liberă separate de prezentările colecţiilor, care să atragă publicul larg şi mai ales pe cei activi pe reţelele de socializare online, scrie Financial Times.

    Printre evenimentele de acest tip se numără expoziţia Wanderland a casei Hermes, care reunea câteva mii de obiecte din arhiva sau colecţiile moderne ale companiei. La rândul său, Louis Vuitton a organizat o expoziţie care să prezinte lucrările şi să explice viziunea directorului său de creaţie Nicolas Ghesquiere. Expoziţia, intitulată Series 3, a putut fi vizitată la Londra şi a avut ca subiect procesul de creaţie a colecţiei de toamnă/iarnă 2015, deja disponibilă în magazine, cu scopul de a arăta publicului aspectele nevăzute ale unei colecţii de modă.

    Un alt eveniment este cel al casei Chanel, intitulat Mademoiselle Privé şi menit, aşa cum afirmă conducerea companiei, să atragă tinerii. Spaţiul expoziţional a fost astfel amenajat încât să permită fotografierea uşoară de către vizitatori, care mai apoi să se laude pe internet postând imagini din locurile prin care au trecut. Mademoiselle Privé„ se axează pe măiestria atelierelor de haute couture şi bijuterii ale Chanel şi pe popularul parfum al companiei, Chanel No. 5.
     

  • De la fabrica de pensule la castel: cum s-a transformat un centru de producţie într-unul independent de artă contemporană

    Fabrica de pensule se află într-o zonă preponderent industrială, unde se aflau şi fabrica de încălţăminte Clujeana, Unirea, Cug, ce concentrau în perioada comunistă zeci de mii de muncitori, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul primăriei oraşului Cluj-Napoca.

    Tradiţia industrială a zonei a început la sfârşitul secolului al-XIX-lea, cu înfiinţarea mai multor fabrici în vecinătatea căii ferate: fabrica de tutun, fabricile de spirt, de morărit şi panificaţie, cărămizi, chibrituri etc. Fosta fabrică de pensule din Cluj a fost preluată, după 1990, de societatea Perom SA, care a închis fabrica în 2000.

    Nu doar în Capitală fostele spaţii industriale devin locul de găzduire a unor evenimente ce ţin de noua cultură urbană. Andi Vanca, unul dintre organizatorii evenimentului de muzică electronică Electric Castle de lângă Cluj-Napoca, povestea anterior pentru Business Magazin cum istoria festivalului este legată de un astfel de loc. În 2010, antreprenorul Mihai Păun, unul dintre principalii pioni ai festivalului, deschidea clubul Boiler din Cluj-Napoca, într-un spaţiu atipic la vremea respectivă. „Am ales subsolul fostei Fabrici de Pensule din Cluj-Napoca. Era inedit să vii într-un spaţiu de genul acesta cu un context diferit aducând muzică. De la primele evenimente am avut cozi la intrare“, spunea reprezentantul Boiler Events.

    Spaţiul fostei fabrici de pensule se află la marginea zonei industriale a Clujului şi funcţiona din 2009 ca un centru independent de artă contemporană. Numit Fabrica de Pensule datorită locaţiei sale în fostul obiectiv industrial, acesta concentrează, pe o suprafaţă de 2.000 de metri pătraţi, spaţii de artă contemporană: ateliere ale artiştilor, galerii şi organizaţii culturale active în domeniile artelor vizuale, dansului contemporan, muzicii şi teatrului, potrivit informaţiilor publicate de primăria oraşului Cluj-Napoca. Fabrica de Pensule funcţionează ca o federaţie, cu scopul dezvoltării şi promovării culturii şi este o organizaţie neguvernamentală şi nonprofit, potrivit informaţiilor publice disponibile pe site-ul organizaţiei.

    La un an după deschiderea Boiler Club, membrii echipei au făcut un parteneriat cu reprezentanţii unui alt local din Cluj-Napoca, aflat în campusul universitar Haşdeu, unde se organizau evenimente similare. În urma parteneriatului, dimensiunea evenimentelor a înregistrat creşteri rapide, astfel că organizatorii au simţit nevoia de a căuta alte spaţii, care să poată primi publicul tot mai numeros. Au început în Hotelul Continental, un hotel părăsit din Cluj-Napoca, iar ulterior, după finalizarea construcţiei Cluj Arena, au decis să facă evenimente în parcarea subterană a stadionului.

    Poziţionarea de a folosi spaţii neconvenţionale a crescut rapid numărul fanilor din comunitatea clujeană şi a culminat cu organizarea festivalului Electric Castle în castelul medieval Banffy din comuna Bonţida, aflată la aproximativ 30 de kilometri distanţă faţă de Cluj-Napoca. Organizatorii Electric Castle nu comunică cifre legate de veniturile înregistrate de Boiler Club; însă pentru ediţia din acest an a organizării Electric Castle, au avut un buget care a ajuns la aproximativ 2 milioane de euro.
     

  • Cum a ajuns un singur oraş să exporte 70% din produsele româneşti de software

    Prima oară când am fost la Cluj, în urmă cu vreo 11-12 ani, am rămas cu impresia plăcută a unui oraş civilizat, cu clădiri vechi şi monumente bine aşezate. Îmi aduc aminte de un loc curat şi destul de agitat. Anul acesta am petrecut o săptămână întreagă în oraşul de pe Someş, iar schimbările au fost evidente. Oraşul e în continuare curat, clădirile vechi sunt tot acolo, dar printre ele şi-au făcut loc coloşii de sticlă şi termopan care anunţă noua eră a Clujului, dominată şi generată de creşterea sectorului IT.

    Clujul a fost mereu un centru universitar cu tradiţie şi un oraş cu şomaj mic, dar în ultimii ani a devenit un magnet pentru companiile de IT şi outsourcing. Sursa succesului IT din oraşul transilvan are mai multe explicaţii, dar are la bază tradiţia antreprenorială a oraşului şi încercarea de a găsi o nişă în care oraşul să exceleze.

    Competiţia dintre Cluj şi Bucureşti i-a obligat pe specialiştii din institutele de cercetare de profil din Cluj‑Napoca să adopte rapid o atitudine antreprenorială, încercând să atragă comenzi din exteriorul ţării sau să dezvolte mici afaceri private capabile să furnizeze soluţii proprii pentru mediul economic local şi regional, spune Stelian Brad, preşedinte al Cluj IT. „S-a constatat că institutele de cercetare de profil din Bucureşti beneficiau de cele mai multe fonduri publice de cercetare (peste 60‑70% sau chiar mai mult). În timp relativ scurt, bazându-se pe un fond uman bun, deschis pentru învăţare şi adaptare, cu o atitudine adecvată pentru muncă şi calitate moştenită din tradiţia istorică transilvăneană, comunitatea de IT din oraş a învăţat bine lecţia afacerilor în domeniul software şi a proceselor tehnice aferente, a câştigat încrederea partenerilor externi, şi-a consolidat lanţul valorii şi şi-a dezvoltat şi diversificat reţelele internaţionale de afaceri. Beneficiind de un bazin constant de resurse umane tinere bine calificate şi motivate pentru afirmare profesională, firmele de IT locale şi-au putut creşte treptat-treptat afacerile – preponderent pe pieţele internaţionale (peste 90%). De la acest punct, evoluţia fenomenului de clusterizare în acest caz particular nu mai are rost să fie prea mult descrisă.“

    Industria de IT este cea care a determinat dezvoltarea rapidă a Clujului, transformând oraşul de pe Someş în al doilea „motor“ al economiei după Bucureşti. Iar acest lucru a fost posibil printr-o serie de oportunităţi de care clujenii au profitat, după cum remarcă Stelian Brad: „Dintre oportunităţile acelor vremuri aş menţiona deschiderea canalelor de comunicare cu occidentul, capacitatea specialiştilor IT din oraş de a comunica uşor cu colegii omologi din occident, nivelul redus al capitalului financiar iniţial necesar pentru a porni o afacere privată în domeniul dezvoltării software, raportul preţ/calitate al serviciilor prestate de specialiştii locali extrem de competitiv, evoluţia pozitivă a industriei IT pe plan internaţional, dezvoltarea accelerată a internetului, explozia tehnologiilor hardware şi software în domeniul comunicaţiilor care a facilitat globalizarea afacerilor IT, precum şi impactul IT asupra creşterii productivităţii şi competitivităţii altor sectoare economice“.

    De aici şi până la concentrarea geografică a companiilor de IT din Cluj a mai fost doar un pas, care s-a pliat perfect pe fondul cererii venite din pieţele vestice. „Acestea au ajuns la un grad de saturaţie. Clujul însemna o masă critică de specialişti care pot fi educaţi prin interacţiunea cu pieţele mature. Motivaţiile primare au fost secondate de factori precum preţuri convenabile, competenţele lingvistice, proximitatea geografică, avantajul unei culturi europene sau reducerile de taxe“, subliniază Călin Văduva, CEO al Fortech. „În primul rând, la nivelul României, Clujul deţine cea mai mare pondere de specialişti IT raportat la populaţia activă. Totodată, Clujul este caracterizat de o forţă de muncă preponderant tânără, orientată spre învăţare. Astfel, oraşul a împrumutat repede o cultură a standardelor şi a calităţii muncii, inspirată de experienţa colaborării cu clienţii internaţionali. Apoi, colaborarea dintre universităţi şi companii, dezvoltarea unui cluster de IT sau elanul antreprenorial pot constitui factori diferenţiatori, sporind capitalul de atractivitate al Clujului în comparaţie cu alte oraşe.“

  • Cum a ajuns un singur oraş să exporte 70% din produsele româneşti de software

    Prima oară când am fost la Cluj, în urmă cu vreo 11-12 ani, am rămas cu impresia plăcută a unui oraş civilizat, cu clădiri vechi şi monumente bine aşezate. Îmi aduc aminte de un loc curat şi destul de agitat. Anul acesta am petrecut o săptămână întreagă în oraşul de pe Someş, iar schimbările au fost evidente. Oraşul e în continuare curat, clădirile vechi sunt tot acolo, dar printre ele şi-au făcut loc coloşii de sticlă şi termopan care anunţă noua eră a Clujului, dominată şi generată de creşterea sectorului IT.

    Clujul a fost mereu un centru universitar cu tradiţie şi un oraş cu şomaj mic, dar în ultimii ani a devenit un magnet pentru companiile de IT şi outsourcing. Sursa succesului IT din oraşul transilvan are mai multe explicaţii, dar are la bază tradiţia antreprenorială a oraşului şi încercarea de a găsi o nişă în care oraşul să exceleze.

    Competiţia dintre Cluj şi Bucureşti i-a obligat pe specialiştii din institutele de cercetare de profil din Cluj‑Napoca să adopte rapid o atitudine antreprenorială, încercând să atragă comenzi din exteriorul ţării sau să dezvolte mici afaceri private capabile să furnizeze soluţii proprii pentru mediul economic local şi regional, spune Stelian Brad, preşedinte al Cluj IT. „S-a constatat că institutele de cercetare de profil din Bucureşti beneficiau de cele mai multe fonduri publice de cercetare (peste 60‑70% sau chiar mai mult). În timp relativ scurt, bazându-se pe un fond uman bun, deschis pentru învăţare şi adaptare, cu o atitudine adecvată pentru muncă şi calitate moştenită din tradiţia istorică transilvăneană, comunitatea de IT din oraş a învăţat bine lecţia afacerilor în domeniul software şi a proceselor tehnice aferente, a câştigat încrederea partenerilor externi, şi-a consolidat lanţul valorii şi şi-a dezvoltat şi diversificat reţelele internaţionale de afaceri. Beneficiind de un bazin constant de resurse umane tinere bine calificate şi motivate pentru afirmare profesională, firmele de IT locale şi-au putut creşte treptat-treptat afacerile – preponderent pe pieţele internaţionale (peste 90%). De la acest punct, evoluţia fenomenului de clusterizare în acest caz particular nu mai are rost să fie prea mult descrisă.“

    Industria de IT este cea care a determinat dezvoltarea rapidă a Clujului, transformând oraşul de pe Someş în al doilea „motor“ al economiei după Bucureşti. Iar acest lucru a fost posibil printr-o serie de oportunităţi de care clujenii au profitat, după cum remarcă Stelian Brad: „Dintre oportunităţile acelor vremuri aş menţiona deschiderea canalelor de comunicare cu occidentul, capacitatea specialiştilor IT din oraş de a comunica uşor cu colegii omologi din occident, nivelul redus al capitalului financiar iniţial necesar pentru a porni o afacere privată în domeniul dezvoltării software, raportul preţ/calitate al serviciilor prestate de specialiştii locali extrem de competitiv, evoluţia pozitivă a industriei IT pe plan internaţional, dezvoltarea accelerată a internetului, explozia tehnologiilor hardware şi software în domeniul comunicaţiilor care a facilitat globalizarea afacerilor IT, precum şi impactul IT asupra creşterii productivităţii şi competitivităţii altor sectoare economice“.

    De aici şi până la concentrarea geografică a companiilor de IT din Cluj a mai fost doar un pas, care s-a pliat perfect pe fondul cererii venite din pieţele vestice. „Acestea au ajuns la un grad de saturaţie. Clujul însemna o masă critică de specialişti care pot fi educaţi prin interacţiunea cu pieţele mature. Motivaţiile primare au fost secondate de factori precum preţuri convenabile, competenţele lingvistice, proximitatea geografică, avantajul unei culturi europene sau reducerile de taxe“, subliniază Călin Văduva, CEO al Fortech. „În primul rând, la nivelul României, Clujul deţine cea mai mare pondere de specialişti IT raportat la populaţia activă. Totodată, Clujul este caracterizat de o forţă de muncă preponderant tânără, orientată spre învăţare. Astfel, oraşul a împrumutat repede o cultură a standardelor şi a calităţii muncii, inspirată de experienţa colaborării cu clienţii internaţionali. Apoi, colaborarea dintre universităţi şi companii, dezvoltarea unui cluster de IT sau elanul antreprenorial pot constitui factori diferenţiatori, sporind capitalul de atractivitate al Clujului în comparaţie cu alte oraşe.“

  • Opinie Nawaf Salameh: Povara cazanelor anonime

    NAWAF SALAMEH, fondator şi preşedinte Alexandrion Grup România

    Nu mă înţelegeţi greşit – îndeletnicirile casnice de acest tip sunt mai mult decât lăudabile, iar eu, ca producător local, respect şi susţin fără preget strădania de a produce şi a consuma tot ce poartă eticheta made in Romania.

    Dar acest lucru este valabil până în punctul în care made in Romania începe să însemne periculos pentru sănătate, neloial faţă principiile economice şi legislative din această ţară, incorect faţă de cei care se supun rigorilor infinite ale unei pieţe cu permisivitate limitată sau necinstit faţă de cei care îşi pun încrederea într-un produs doar pentru că este „fabricat în România”. Urmăresc îndeaproape, de mulţi ani, ce se întâmplă cu producătorii domestici de băuturi spirtoase distilate din fructe şi încerc să înţeleg unde s-a produs fisura care a permis o asemenea degenerare a situaţiei. Ce se întâmplă acum, din acest punct de vedere, este o haiducie de nedescris. Practic, oricine vrea şi are fructe devine un mic şi incorect producător de alcool.

    Un mic şi incorect producător de alcool produce şi vinde o băutură pe care nicio autoritate sau organism de control şi reglementare nu ar accepta-o pe piaţa liberă. Pentru că nu întruneşte standardele de calitate, pentru că nu respectă norme foarte clare de igienă şi pentru că nu există niciun mecanism care să îl oblige să producă şi să vândă aşa cum trebuie. Deşi în aproape orice gospodărie din mediul rural există un bărbat specializat în ţuica de casă, puţini sunt cei care o fac ca la carte.

    Este şi aceasta o îndeletnicire care are în spate multe-multe reguli şi raţiuni care îmbină chimia alimentară cu agronomia şi ingineria. Este aproape imposibil ca un om să distileze corect în spatele curţii, în cazane cumpărate de la hipermarket, cu câteva sute de lei. Pentru că acele cazane nu sunt mereu din cupru alimentar, pentru că procedura de distilare nu este întotdeauna respectată (unii poate nici măcar nu o cunosc), pentru că fructele nu sunt mereu în starea în care ar trebui să fie atunci când sunt introduse în tot acest proces, oamenii ajung, de multe ori, să bea mai degrabă metanol decât ţuică sau palincă sau rachiu.

    Un mic şi incorect producător de alcool este un mare, dar la fel de incorect, evazionist fiscal. Ei sunt o bună parte din acea pătură uriaşă care reprezintă piaţa neagră. Adică 90% din consumul total de spirtoase din România. Adică sute de milioane de litri de alcool în fiecare an. Înţelegeţi dimensiunea fenomenului? Începe să nu mai aibă margini…
    Fiecare litru în plus peste cei 50 de litri/an pentru care legea permite o acciză preferenţială înseamnă mai mult alcool ieftin în paharele celor care oricum abuzează şi consumă necontrolat orice le pică în mână şi mai înseamnă mai puţini bani la buget, atât la cel central, cât şi la cel local. Statul pierde, anual, aproxatimativ două miliarde de euro din piaţa neagră. Adică aproximativ 1,3% din PIB.

    Primăriile ar trebui să fie primele care să se sesizeze şi să ia măsuri. O astfel de măsură ar putea fi înfiinţarea unui cazan comunal, unde să poată fi distilate fructele oricui doreşte să producă băuturi alcoolice. Acest cazan comunal ar urma să fie gestionat de primărie, sub forma unui antrepozit, iar băutura să beneficieze de toate caracteristicile pieţei albe: să fie timbrată, autorizată, controlată şi, bineînţeles, accizată. Toată lumea iese în câştig – primăria îşi păstrează o cotă parte din acciză, statul creşte nivelul colectărilor, producătorii câştigă credibilitate pentru că vând băuturi conforme cu toate normele de producţie, iar consumatorii pot sta liniştiţi că beau ce trebuie, nu metanol.

    La fel de indicată, însă destul de greu implementabilă ar fi introducerea unor modalităţi practice de supraveghere efectivă a producţiei micilor producători, atât la nivelul cantităţii produse, cât şi la nivelul calităţii acestora. Această supraveghere ar impune şi obligaţia de banderolare a producţiei micilor distilerii şi a producătorilor casnici ce depăşesc acea cantitate limită, de 50 de litri anual. Aşa cum stau lucrurile acum, în contextul reglementării actuale, în care fiecare gospodărie poate opera un cazan individual, se poate ajunge la situaţia în care în România ar exista un număr de aproximativ şapte milioane de producători individuali neautorizaţi, nefiscalizaţi şi cu o producţie total necontrolată.

    Este un drum lung până vom ajunge în punctul în care nu vom mai vorbi de dimensiuni aberante ale pieţei negre şi în care nu vom mai privi cu atât de multă toleranţă producţia necontrolată, neautorizată, nereglementată şi nefiscalizată. Însă la capătul acestui drum se află un munte de bani despre care nimeni nu ştie de unde vin şi unde se duc (dar care ar trebui să ajungă la bugetul de stat) şi mulţi oameni care ar trebui să iasă la lumină şi să se transforme din evazionişti în oameni de afaceri cinstiţi.

  • Micii antreprenori mizează pe reactivarea mândriei naţionale şi tradiţia românească pentru a marca profituri sigure

    “La noi s-a activat în ultimul timp o mândrie naţională: dacă acum zece ani voiam să fim mai mult ca alţii şi luam exemple de afară, acum ne regăsim identitatea din ce în ce mai mult şi am început să apărăm ce avem în ţară“, descria Cătălin Dobre, executive creative director în cadrul agenţiei de publicitate McCann Erickson şi creatorul personajului Ghiţă Ciobanul, unul dintre fenomenele din peisajul advertisingului recent, dar şi din economia autohtonă.

    „Era firesc să avem o «contraofertă» naţională la paneuropenismul şi globalismul manifestate în anii 2000, istoria modernă e plină de tran-ziţii mai line sau mai bruşte dinspre deschiderea către cultura europeană către introspecţia în tradiţiile româneşti şi invers“, argumentează şi Andreea Florea, managing partner al companiei de branding BrandTailors, referitor la numărul mare de proiecte care fac parte generic din sfera „tradiţional“. Descrierea sferei „tradiţional“ se poate face doar în urma unor constatări subiective, în lipsa unui cod CAEN dedicat la Registrul Comerţului pentru astfel de activităţi sau a unei statistici care să înglobeze multitudinea de domenii din sfera tradiţiilor româneşti.

    Excepţie de la regulă fac produsele alimentare tradiţionale, pentru care Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a înăsprit condiţiile de obţinere a atestării de „tradiţional“: dacă în 2012 numărul produselor alimentare marcate drept tra-diţionale trecea de 4.000, acesta s-a redus de zece ori în prezent, până la aproximativ 400, ca urmare a condiţiilor im-puse de MADR. O perspectivă asupra numărului meşteşugarilor din zona artei tradiţionale oferă şi UCECOM, Uniunea Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti, instituţie ce reprezintă la nivel naţional şi internaţional sectorul cooperaţiei meşteşugăreşti, potrivit căreia există în prezent 20 de cooperative (asociaţii autonome de persoane fizice şi/sau juridice construite în scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor) din domeniul artei populare, artizanatului şi meşteşugurilor artistice, ce îşi desfăşoară activitatea în 15 judeţe, cu pondere în regiunile de dezvoltare Nord-Est (Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ), Sud-Vest (Vâlcea, Gorj) şi Sud (Argeş, Dâmboviţa).

    Tradiţia este apreciată, dar reţeta viitorului comercial al unor afaceri din această sferă trebuie să respecte nişte principii fundamentale, crede Andreea Florea: „Dincolo de autenticitate şi de credibilitate, e important ca produsele tradiţionale să acomodeze gradul de confort cu care s-a obişnuit între timp consumatorul: ia românească trebuie să poată fi curăţată la maşina de spălat, stilurile arhitectonice tradiţionale trebuie adaptate pentru a răspunde unor nevoi care nu existau la vremea manifestării lor iniţiale, mâncarea tradiţională are nevoie de ingrediente speciale pentru a-i extinde termenul de valabilitate şi a putea fi transportată dintr-un loc în altul şi consumată atât de departe de locul în care a fost preparată, într-un fel în care bunicii noştri nici nu şi-ar fi imaginat că va fi posibil“.

    Răspunsul la nevoi noi vine la pachet cu reinterpretarea tradiţiilor într-un mod care are potenţial să atragă cât mai mulţi oameni. Cu alte cuvinte, un produs care, promovat în social media cum se cuvine, are şanse să facă înconjurul lumii.

    „Greu de plasat stilistic, dar uşor de îndrăgit, un scaun pictat, din lemn, aduce în actualitate tradiţiile meşteşugăreşti româneşti printr-o broderie asemănătoare printurilor digitale“, descriu specialiştii de la The Wall Street Journal scaunul Lana realizat pentru brandul de mobilier Photoliu, ce se vindea la data publicării articolului cu 575 de dolari. Scaunul ce i-a determinat pe jurnaliştii de la The Wall Street Journal să vorbească despre meşteşugurile româneşti în toamna anu-lui trecut poartă numele Lanei Dumitru sau, după cum este mai cunoscută publicului larg, al Lanei Bălana, tânăra de-signer în vârstă de 27 de ani ce a făcut înconjurul lumii cu creaţiile sale prin intermediul blogurilor, publicaţiilor interna-ţionale şi colaborărilor cu mărci de renume.

    „La noi ceva devine trendy dacă este acceptat într-un fel de celelalte ţări. Când am început să folosesc motivele etno eram departe de business, a durat cinci ani până ca acestea să devină cool şi ca toată brandurile să le ceară, indiferent dacă acestea le plăceau sau nu“, spune Lana Dumitru, ale cărei creaţii au fost primite iniţial cu scepti-cism. După ce a publicat numeroase cărţi de poezie în copilărie şi în adolescenţă, şi-a expus manifestul artistic în două creaţii inedite: rochia Facebook, care a fost inclusă în 2012 în TrendHunter.com, şi rochia Etno, cu print digital ce ilustrează motive româneşti reinterpretate, digitizate, redesenate şi pixelizate, parte a colecţiei Romania Apparel, proiectul Lanei de absolvire a Universităţii de Arte din Bucureşti, din 2009.

    Au urmat o colecţie ce pune în plan central personajele cimitirului vesel din Săpânţa, dar şi operele lui Brâncuşi. Chiar dacă transformarea creaţiilor ei într-o afacere nu reprezintă o prioritate, spune că un pas important în această direcţie a fost colabo-rarea cu brandul Puma, câştigată în urma unui concurs de creativitate ca urmare a propunerii unui motiv tradiţional. Colaborările similare celor cu Puma au continuat să apară: un model digitalizat pentru o companie a mărcii de origine românească Dero, parte a Unilever, cât şi scaunul pentru Photoliu menţionat mai sus. Un alt mod prin care activitatea designerului român e remunerată este prin intermediul site-ului ei, unde, spre exemplu, un plic cu imprimeu etno stilizat costă 79 de euro, iar o jachetă, 349.