IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)
Specialiştii sunt o specie aparte şi unică. Oamenii organizaţionali sunt cu toţii specialişti, unii mai buni decât alţii. Atunci când uită însă care este scopul pe care specializarea lor îl serveşte, ambiţia lor se mută în a-şi convinge colegii cât de pricepuţi sunt şi valoarea interacţiunilor tinde spre zero, iar energia este toată consumată în demonstraţie. Niciodată nu vom spune că ne place sau nu de cineva pentru că este atât de priceput sau de nepriceput la ceva, ci pentru felul cum se comportă ca om. Caracterul este cel care face oamenii mai mult sau mai puţin plăcuţi, nicidecum instrumentele din dotare.
A fi specialist este un instrument, nu un scop în sine sau o trăsătură de caracter. Instrumentele ajută, participă şi susţin scopurile. Când te pricepi la ceva, te pui în slujba celor care au nevoie de competenţa ta sau în slujba scopului pe care competenţa îl poate servi, nu te chinui să convingi lumea despre cât de importantă, unică şi de nelipsit este specializarea pe care o ai. Culmea, vorbim despre oameni deştepţi, supercompetenţi, dar care nu au viziunea întregului la care sunt parte.
Singurul întreg, dincolo de care însă nu prea mai zăresc nimic, este persoana lor. Cel mult mai pot apărea în ceaţă alte persoane, dar scopurile sau ideile lor nici măcar nu se vor zări. Nu au nici vreo urmă de empatie, măcar atât cât să se întrebe ce aud ceilalţi de fapt, ci doar vorbesc cât să se asigure că nu mai lasă loc altor păreri sau întrebări. Li se pare că dacă ocupă spaţiul vorbind sau manifestându-se cu superioritate (pe care o confundă adesea cu autoritatea) îi vor cuceri pe cei din jur. Dacă o fac astfel, va fi o cucerire ca de redută, cu efort şi victime cel mai adesea. Cealaltă cale de cucerire este prin atragere, prin seducerea auditoriului şi prin folosirea de tehnici de vânzare. Efortul este dublu, poate chiar triplu, dar este durabil, şi, mai mult, este energizant.
Din păcate, specialiştii sunt antrenaţi mai mult în specializarea pe care o au decât sunt antrenaţi în a-şi vinde competenţa. A fi un bun vânzător este, din punctul de vedere al specialiştilor, o competenţă derizorie. Or, a fi un bun vânzător este competenţa fără de care nicio competenţă nu rămâne nevalorizată.
Este interesant că specializarea aceasta este mai mult decât un păcat organizaţional, este şi unul foarte personal. Toţi avem impresia că ştim foarte bine, cel mai bine de fapt, ce este bun pentru noi înşine, şi, pe cale de consecinţă, insistăm ca şi alţii să facă la fel pentru că le va fi bine şi lor. Nu ne gândim că poate alţii, doar pentru că sunt alţii, au alte nevoi şi alte viziuni asupra vieţii sau cel puţin asupra felului de a face lucrurile. Ne mai scapă din vedere şi că fiecare face cât de bine poate, orice ar face, chiar dacă aparent pare să depună un efort minimal sau, tot aparent, ni se pare că este greşit demersul pe care unii oameni îl aleg. Din afară, orice fac alţii poate fi îmbunătăţit sau schimbat.
Este o atitudine cam ca a soacrelor care ştiu ele ce este cel mai bine, din principiu, iar principiul sunt ele însele. Cam aşa sunt şi specialiştii vocali, un fel de soacre organizaţionale care generează cu uşurinţă nevroze organizaţionale. Sau, politic spus, conflicte. În realitate sunt cicăleli în toată regula şi manifestări citeţe de neîncredere, de poziţionare şi de dihotomizare. Domesticirea specialiştilor se poate face doar pe calea scopului şi din aproape în aproape. Ei, de la sine, nu vor face niciun efort de a-şi îmblânzi demersul, pot fi doar îmblânziţi de interlocutorii care interacţionează cu ei şi care au nevoie de expertiza lor.
Specialiştii nu suportă faptul că alţii nu înţeleg tot implicitul din mintea lor, dar, cu răbdare, cerând argumente, ignorându-le demonstraţia şi păstrând focusul pe scop, devin participativi. Este important pentru ei să nu se simtă ameninţaţi la nivel de competenţă, pentru că acolo, până la urmă, este terenul de unde ei îşi pot culege gloria cu uşurinţă. Deşi aparent ei protejează profesia pe care o reprezintă, îşi protejează de fapt slăbiciunile. Se comportă astfel având în minte ideea că, făcându-şi demonstraţia, vor fi percepuţi ca fiind superiori, şi este adevărat, se cred inferiori la nivel profund, dar sunt inferiori doar în raport cu procesul lor de devenire pe care şi-l frânează singuri.