BusinessMagazin

Tag: societate

  • O alegorie spaniolă despre societatea actuală

    Nu mă uit des la filme încadrate în genurile science-fiction şi horror, însă ideea originală a producţiei „Platforma” („El hoyo”), inclusă în portofoliul Netflix, m-a convins să fac o excepţie. În urma vizionării, aş putea spune că este mai mult un thriller psihologic îmbinat cu câteva elemente horror, genul SF fiind dat poate de ideea utopică a locului în care se petrece acţiunea – o închisoare verticală, în care, la fiecare etaj, se găseşte o celulă rudimentară în care sunt închişi doi prizonieri. Personajul central al poveştii este Goreng (Ivan Massagué), care, spre deosebire de mulţi alţi deţinuţi, a venit aici de bunăvoie, cu un scop precis, de a se lăsa de fumat, promiţându-i-se totodată că la plecare va primi şi o diplomă. Asemeni eroului Don Quijote, eroul cărţii pe care o luase cu el (fiecare deţinut având dreptul să aleagă un singur obiect), şi Goreng se dovedeşte a fi un caracter nobil, evidenţiindu-se în faţa celorlalţi colegi prin superioritatea şi inocenţa gândirii sale şi prin setea de adevăr şi dreptate.
    Toate celulele comunică între ele printr-un canal comun de legătură: o deschizătură amplasată în mijlocul camerei, prin care, o singură dată pe zi, o platformă coboară de la etajul cel mai de sus spre nivelurile inferioare, aducând mâncare pentru cei închişi. Platforma încărcată cu preparate culinare din cele mai diverse, gătite de o echipă de bucătari profesionişti, staţionează la fiecare etaj numai două minute, timp în care fiecare prizonier are dreptul să mănânce sau să bea orice pofteşte, fără a opri însă nimic pentru mai târziu, în caz contrar riscând să moară prin sufocare sau îngheţ. Acest lucru m-a trimis cu gândul la paralela dintre viaţă şi moarte, la faptul că viaţa ne oferă posibilitatea de a ne bucura din plin de tot ce avem, fără a putea lua însă ceva cu noi la finalul călătoriei.
    Dacă cei de la primele etaje mănâncă pe săturate, pe măsură ce platforma coboară în hăul parcă nesfârşit, cantitatea de alimente se împuţinează din ce în ce mai tare, pentru ca în final să nu mai rămână nimic, spre disperarea celor închişi la nivelurile cele mai de jos. O dată pe lună, prizonierii sunt mutaţi într-o altă celulă, fără să ştie la ce nivel vor ajunge. De remarcat este că niciunul dintre ei nu ştie nici câte etaje are închisoarea: de aici şi lupta pentru supravieţuire – fiecare vrea, cu orice preţ, să reziste 30 de zile, cu speranţa că următoarele patru săptămâni şi le va petrece în luxul oferit de partea bună a temniţei. Pericolul morţii vine, aşadar, nu doar din înfometare, ci şi din partea opusă a celulei, în care se află un coleg flămând, dispus să calce, la propriu, pe cadavre şi peste orice standard de moralitate pentru a supravieţui.
    Filmul este, cu siguranţă, o reflexie a societăţii – când sunt în vârf, fie că sunt nou sosiţi, fie că vin de la etajele inferioare, unde au cunoscut deja foamea crâncenă şi disperarea morţii, prizonierii se ghiftuiesc cu mâncare, atât pentru a recupera zilele în care nu au putut mânca, cât şi de teama neprevăzutului, „a zilelor negre”, a riscului de a ajunge (din nou) jos. Însă nu doar că profită din plin, ci şi irosesc mare parte din alimente, neţinând cont de deznădejdea celor flămânzi, cum de multe ori vedem că se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi – atât la nivel micro, de la o persoană la alta, cât şi la nivel macro, prin diferenţele dintre marile economii şi ţările sărace, aflate la limita subzistenţei. O aluzie ar putea fi făcută şi la adresa guvernelor – administraţia, adică cei ce conduc închisoarea, a gândit un sistem care permite această prăpastie între cei din vârf şi cei de jos şi îi lasă pe prizonieri să îşi facă singuri dreptate, închizând ochii nu doar în faţa inegalităţii, ci şi a abuzurilor, a „legii străzii” care funcţionează în unitatea pe care o conduc. Scopul iniţial al lui Goreng se va transforma într-o călătorie iniţiatică şi de autocunoaştere, în care va fi pus în faţa unor situaţii şi decizii extreme, având de ales între a supravieţui, pătându-şi conştiinţa şi renunţând la valorile sale, şi a se sacrifica pentru binele celorlalţi. Mi-a plăcut jocul actoricesc al lui Ivan Massagué, figura sa, pe de-o parte blândă, dar şi misterioasă, cu un iz de nebunie, potrivindu-se de minune cu rolul interpretat. Zorion Eguileor, actorul care îl joacă pe Trimagasi, primul coleg de celulă al lui Goreng, a intrat de asemenea perfect în pielea personajului psihopat – cu o înfăţişare simpatică, prietenoasă şi aparent neajutorat, dar care se transformă într-un criminal fără scrupule la nevoie, lăsându-se condus de instinctele animalice ieşite la suprafaţă, rolul său ilustrând, din nou, o altă paralelă cu viaţa reală, în care falşii prieteni nu vor ezita să înfigă cuţitul pe la spate pentru a-şi salva pielea sau pentru a-şi proteja interesele.
    Cu toate că se desfăşoară într-un singur loc şi pe o durată de timp limitată, prezentând viaţa personajelor doar în intervalul de timp petrecut în închisoare, nu şi înainte de a sosi aici, acţiunea este palpitantă, iar filmul, încărcat de metafore. Unele scene repugnă prin cruzimea lor, aşa că, dacă nu sunteţi obişnuiţi cu genul acesta, s-ar putea să le socotiţi greu de digerat.
    Finalul m-a dezamăgit, mi-a dat senzaţia a ceva neterminat, fiind brusc, făcut parcă în grabă şi lăsând loc multor teorii, dar, aşa cum spuneam încă la început, scenariul original şi parabolele prezentate de-a lungul celor 94 de minute merită vizionarea, pentru că este, într-adevăr, un film pe care nu îl veţi uita prea curând.

    El hoyo
    Regie: Galder Gaztelu-Urrutia
    Scenariu: David Desola
    Distribuţie: Ivan Massagué, Zorion Eguileor, Alexandra Masangkay

  • Un produs căutat în vremuri de criză

    În această perioadă sunt multe schimbări în legătură cu riscurile acoperite de poliţele de asigurare. Acestea nu numai că trebuie menţinute, dar trebuie revizuite pentru a reactualiza programul de asigurare cu noile riscuri, crede CEO-ul societăţii de brokeraj în asigurări Marsh România.
    „Noi susţinem că în perioadă de criză asigurarea este şi mai necesară decât în condiţii normale. Din punct de vedere financiar, pentru companie poate reprezenta un cost, dar beneficiul poliţei este infinit mai mare în perioada de criză. Dacă companiile au un risc care nu este asigurat, problemele sunt destul de mari, pentru că se adaugă la alte probleme existente, iar capacitatea financiară devine mult mai redusă, băncile sunt reticente în perioada aceasta, mai ales cu businessurile care sunt în picaj, iar asigurarea este foarte importantă.”
    Cristian Fugaciu, care se află în cadrul companiei de brokeraj în asigurări Marsh România de circa 23 de ani, din anul 1997, susţine că asigurările trebuie adaptate pentru a acoperi riscurile de COVID-19 şi trebuie neapărat protejat prin asigurare ce poate fi protejat prin asigurare, precum riscul de neplată, de faliment sau de insolvabilitate. „Există asigurarea care despăgubeşte în momentul în care un partener nu plăteşte factura, serviciile, produsele altui partener. Asigurarea ajută ca ciclul economic să continue. Dacă nu ar exista asigurarea, unul nu ar plăti, celălalt ar da faliment, sau cel care nu poate să plătească deja a dat faliment şi automat îi bagă şi pe alţii în situaţie de insolvenţă sau faliment. Toate aceste lucruri sunt ca piesele de domino”, a explicat CEO-ul Marsh.
    Criza provocată de pandemia de COVID-19 a forţat toate companiile din toate industriile să se digitalizeze 100%  în timp record pentru a putea face faţă restricţiilor impuse de autorităţi.
    „S-au întâmplat lucruri la care piaţa nu se aştepta să se întâmple din punctul de vedere al digitalizării. În această perioadă este clară nevoia de flexibilitate pe piaţă. Lucrurile trebuie corelate cu contextul în permanenţă. Totul trebuie corelat cu profilurile de risc care sunt în continuă schimbare”, a adăugat Cristian Fugaciu.
    El a spus în continuare că această criză a creat o dificultate interesantă, unde anumiţi asigurători nu fac faţă cererilor, ceea ce ar însemna că munca de acasă creează anumite dificultăţi şi din această cauză răspunsurile din partea asigurătorilor sosesc mai greu.
    În ceea ce priveşte măsurile pe care majoritatea companiilor de asigurări le-au luat de la izbucnirea pandemiei se numără posibilitatea angajaţilor de a munci de acasă, actualizarea şi dezvoltarea sistemelor digitale pentru a putea oferi în continuare servicii clienţilor, dar şi amânarea plăţilor la anumite poliţe de asigurare.
    „Sunt oarecum solicitaţi asigurătorii în perioada asta şi durează puţin mai mult să transmită ofertele, dar este bine că merge businessul. Iniţial au solicitat anumiţi clienţi amânări, iar asigurătorii au dat dovadă de flexibilitate şi au răspuns pozitiv. Acestea sunt amânări binevenite şi demonstrează că asigurătorii nu strâng cu uşa într-un moment dificil. Cu toate acestea, amânările nu sunt făcute la modul general, ci prin analize în funcţie de fiecare client”, a mai spus Cristian Fugaciu.
    Starea de urgenţă a contribuit la adăugarea unui nou risc în poliţele de asigurare de sănătate, acela de COVID-19. Printre alte riscuri care s-au intensificat în această perioadă, dată fiind utilizarea intensă a serviciilor online, este securitatea cibernetică.
    „Cyber-security este un risc care în ultimii ani a crescut foarte mult. În perioada asta în care mulţi s-au mutat spre digital, riscul este şi mai mare. Aici există consultanţă, dar şi un produs de cyber-insurance care acoperă acest risc în creştere. De trei ani încercăm să îl promovăm, dar deocamdată nu vedem un apetit mare din partea companiilor, iar noi punem acest lucru pe o lipsă de înţelegere a companiilor, dar şi pe lipsa mediatizării unor daune destul de mari care au avut loc din cauza diferitelor metode de atac cibernetic. Aşa cum ne asigurăm maşina, putem să ne asigurăm şi de evenimente cibernetice, iar impactul la companii poate fi fatal. Dacă sunt sistemele atacate şi nu funcţionează, pot fi probleme mari”, a mai spus CEO-ul Marsh.
    El a mai adăugat că poliţa cyber nu este standardizată, iar pentru fiecare companie se realizează o analiză şi se creează o poliţă customizată.  
    Cu toate că pandemia de COVID-19 nu s-a încheiat pentru a putea realiza o comparaţie între criza din prezent şi cea din 2008, Cristian Fugaciu susţine că încă nu consideră că aceasta este cea mai dificilă perioadă a companiei pe care o reprezintă.
    „Încă nu consider că este cea mai grea perioadă pe care o traversează Marsh, pentru că am trecut şi prin criza din 2008, care la noi s-a concretizat prin anul 2010, atunci s-au văzut rezultatele. Atunci a fost o perioadă mai dificilă pentru că efectele au fost destul de ample, iar companiile şi piaţa de asigurări nu erau destul de solide şi bine pregătite. Acum premisele sunt altele. Atunci era totul mult mai şubred, iar impactul a fost puternic. Eu vorbesc neştiind cum o să arate criza asta după ce se va încheia, ca să pot să fac o comparaţie, dar cel puţin din cum se vede până acum, din punctul de vedere al lichidităţii din piaţă şi al stării companiilor, acum
    12 ani companiile din România erau mult mai puţine, mult mai mici, oamenii aveau mai puţini bani în bancă şi PIB-ul era mult mai mic.”
    În prezent, piaţa asigurărilor a înregistrat la finalul anului 2019 un volum al primelor brute subscrise de aproape 11 mld. lei, în creştere cu 8% faţă de anul 2018. Volumul primelor intermediate de brokeri a depăşit pragul de 7 mld. lei, în creştere cu 13% la finalul anului 2019 comparativ cu anul precedent.
    Pentru Marsh România, unul din liderii clasamentului de brokeraj de pe piaţa locală, anul 2019 a adus un volum al primelor intermediate de circa 503 mil. lei, în creştere cu 14% faţă de anul 2018.
    „Anul 2019 a fost un an extraordinar pentru noi, nu la fel de bun cum se prefigura anul 2020, dar mai bun decât 2018. Ne-am consolidat, am reuşit să atragem colegi şi clienţi noi. Avem aproximativ 750 de clienţi companii din toate industriile, din toata România”, a subliniat Cristian Fugaciu. 

  • Scenarii pentru noua ordine mondialã dupã ce se va termina criza. Cel slab va ieşi şi mai slab, iar cel puternic va stabili noua ordine mondială

    Înainte de pandemie, lupta pentru schimbarea ordinii mondiale era deja în toi, cu SUA punându-se înainte de toţi, cu China în expansiune politică, economică şi comercială spre Vest şi cu Uniunea Europeană chinuindu-se să-şi regăsească echilibrul sau sensul existenţei.

    Noua criză reconfigurează violent peisajul economic, pune la încercare încrederea în politicieni, liderii şi instituţiile lumii şi creează frustrări profunde în societate. Cel slab va ieşi şi mai slab, iar cel puternic, spun cei mai mulţi strategi de geopolitică, va stabili noua ordine mondială.

    „Moartea Neagră” din secolul al XIV-lea, una dintre cele mai distrugătoare calamităţi din istoria omenirii, s-a răspândit probabil din China, a ucis 90% din oamenii din provincia Hubei şi aproximativ jumătate din populaţia de 123 de milioane de persoane de atunci a Chinei, scrie în The National Interest Amitav Acharya, profesor la American University din Washington. Populaţia planetei s-a redus cu peste 100 de milioane. Ciuma a distrus ordinea impusă de civilizaţia mongolă.

    După ce au construit cel mai mare imperiu terestru din istoria lumii, mongolii au dezvoltat comerţul la scară largă, legând Asia de Est, Orientul Mijlociu şi Europa printr-o vastă reţea economică. Imperiul a construit drumuri, poduri, staţii de mesagerie şi asigura securitatea comercianţilor şi călătorilor. Mongolii au creat o globalizare la scară mică. Aceste căi de comerţ au devenit conductorii prin care s-a răspândit pandemia.

    Ciuma a perturbat sistemul de relaţii economice intercalate, cunoscut ca sistemul Khubi, dintre cele patru segmente ale imperiului, Yuanul în est (Beijing), Hanatul Chagatai în centru, Hanatul Ilk în sud-vest (Asia Centrală şi Iran – Persia) şi Hoarda de Aur în nord-vest, la graniţa cu Rusia. Oraşele europene şi-au închis graniţele şi i-au prigonit pe evrei. Pe ei, ca de obicei, s-a dat vina pentru catastrofă. „Moartea Neagră” a tăiat China de Europa timp de secole.

    Comparată cu pandemia de ciumă din secolul al XIV-lea, cea de acum, de COVID-19, pare o simplă gripă. Însă şi aceasta este aşteptată să aibă consecinţe profunde asupra viitorului, să fie mediul din care se va naşte o nouă ordine mondială. 

    În primul rând, scrie Acharya, criza va reduce sprijinul pentru globalizare, care a fost deja slăbit de ascensiunea populismului şi de politicile preşedinţiei lui Trump.

    Pentru viteza mare cu care virusul s-a răspândit în întreaga lume, ajutat de interdependenţa economică, precum şi de turism şi de uşurinţa cu care se călătoreşte în zilele noastre, va fi învinovăţită globalizarea. Închiderea frontierelor naţionale şi locale şi reafirmarea suveranităţii statului fac vulnerabil unul dintre cele mai puternice mituri ale globalizării ca lume fără margini.

    În al doilea rând, virusul poate fi ultimul cui din sicriul ideii de Occident, inclusiv pentru orice a mai rămas din relaţiile transatlantice după naufragiul provocat de Trump. G-7 nu a reuşit să emită o declaraţie comună din cauza insistenţei administraţiei Trump de a descrie virusul ca „virusul chinezesc”. Între timp, fostul premier italian Enrico Letta a avertizat într-un interviu pentru The Guardian că Europa se infectează cu „virusul Trump”, cu naţiuni care urmăresc viziuni ca „Italia înainte de toţi”, „Belgia înainte de toţi” sau „Germania înainte de toţi” în locul unei abordări europene comune privind strategia UE de sprijinire a Italiei.

    La începutul lunii aprilie, 88% dintre italieni aveau sentimentul că au fost abandonaţi de UE, potrivit unui sondaj de opinie. De atunci, statele europene s-au mobilizat pentru a ajuta Italia. Dar şi Rusia şi China s-au lăudat cu atenţia lor pentru Italia, mai ales ÎN scopuri propagandistice.

    În al treilea rând, crede Acharya, virusul ar putea consolida agenda „America înainte de toţi” a lui Trump. Pe 2 aprilie, Peter Navarro, arhitectul războiului comercial al liderului american, a declarat că „dacă există vreo justificare pentru politica preşedintelui de a face frontierele mai sigure şi a încuraja filosofia, strategia şi credinţa puternică a unei baze de producţie interne, atunci aceasta este criza actuală, care subliniază tot ceea ce vedem acolo”. Cu toate acestea, imaginea unei naţiuni nefericite, dar cu cea mai mare economie din lume, şi cu militari prinşi cu pantalonii în vine este în contradicţie cu aspiraţia lui Trump. Criza diminuează serios credibilitatea Americii în lume şi pe cea a lui Trump în America.

    În ceea ce priveşte China, există posibilitatea ca impactul economic al crizei să fie mai dur asupra Statelor Unite decât asupra naţiunii conduse de un lider mai puternic decât oricare altul din ultimele decenii. Dacă se va întâmpla acest lucru, se va accelera înclinarea balanţei puterii spre Asia. Pierderea puterilor hard şi soft ale Americii va accentua trecerea la o ordine postamericană. Criza nu va pune capăt globalizării, dar ar putea duce la creşterea cererilor pentru o globalizare mai umană şi mai reglementată, spune Acharya.

    Henry Kissinger, secretar de stat american sub Richard Nixon însărcinat cu deschiderea spre China şi oracolul din America al realpolitikului, spune că liderii lumii trebuie să se pregătească acum pentru trecerea la o ordine mondială postcoronavirus. Despre aceasta a scris pe larg în The Wall Street Journal, dar în analiza sa de 828 de cuvinte el nu a menţionat niciodată China. El a amintit doar că „multe instituţii naţionale vor fi percepute ca eşecuri”. Însă, pe baza a ceea ce Kissinger a mai scris, Joseph Bosco, fost oficial de rang înalt în secretariatul apărării din SUA, trage concluzia că acesta vede o nouă ordine mondială cu o formă de devălmăşie între SUA şi China în care China este un partener din ce în ce mai dominant.

    Ministrul de externe al Franţei a avertizat că pandemia ameninţă ordinea mondială multilaterală. „Teama mea este că lumea de după va semăna cu lumea de dinainte, doar că va fi mai rău”, a spus el într-un interviu pentru Le Monde.

    În Germania, fostul ministru de externe Sigmar Gabriel, un social – democrat, s-a plâns că „statul a fost neglijat timp de 30 de ani” şi a prezis că următoarea generaţie va fi mai puţin naivă în legătură cu globalizarea. 

    În Hong Kong, un graffiti spune: „Nu ne putem întoarce la normal, deoarece normalul a fost problema în primul rând”.
    Filosoful sud-coreean Byung-Chul Han, într-un eseu publicat în El País, susţine că învingătorii sunt „statele asiatice precum Japonia, Coreea, China, Hong Kong, Taiwan sau Singapore, care au o mentalitate autoritară ce provine din tradiţia lor culturală moştenită din confucianism. Oamenii sunt mai puţin rebeli şi mai obedienţi decât în Europa. Au mai multă încredere în stat. Viaţa de zi cu zi este mult mai organizată. Mai presus de toate, pentru a se confrunta cu virusul, asiaticii sunt puternic angajaţi în supravegherea digitală. Contra epidemiilor din Asia luptă nu numai virologi şi epidemiologi, ci şi informaticieni şi specialişti în big data”.

    El prezice astfel: „China va putea acum să-şi vândă statul digital poliţienesc ca model de succes împotriva pandemiei. China va etala superioritatea sistemului ei”. Filosoful crede că alegătorii occidentali, atraşi spre siguranţă şi comunitate, ar putea fi dispuşi să sacrifice aceste libertăţi, notează The Guardian. Pentru că există puţină libertate în a fi obligat să petreci primăvara închis în apartamentul tău.

    Profesorul de relaţii internaţionale de la Harvard Stephen Walt consideră că China poate avea succes. El sugerează, în revista Foreign Policy, că „pandemia va accelera trecerea puterii şi influenţei de la vest la est. Coreea de Sud şi Singapore au arătat cea mai bună reacţie, iar China a avut succes, în pofida greşelilor iniţiale. Răspunsul guvernelor din Europa şi SUA a fost foarte sceptic şi probabil că va slăbi puterea brandului occidental“.

    În schimb, Shivshankar Menon, profesor asociat la Universitatea Ashoka din India, spune că „experienţa de până acum arată că liderii autoritari sau populiştii nu sunt mai buni în a face faţă pandemiei. Într-adevăr, ţările care au răspuns din timp şi cu succes, cum ar fi Coreea şi Taiwanul, sunt democraţii – nu acele state conduse de lideri populişti sau autoritari“.
    Francis Fukuyama este de acord: „Principala linie de demarcare a răspunsului efectiv la criză nu va plasa autocraţiile de o parte şi democraţiile de cealaltă parte. Determinantul crucial al performanţei nu va fi tipul de regim, ci capacitatea statului şi, mai ales, încrederea în guvern“. El a lăudat Germania şi Coreea de Sud.

  • Ipocrizie de oameni bogati: de la celebrităţi bogate care îi îndeamnă pe oameni să stea acasă din casele lor luxoase sau de pe iahturi, la cei care s-au testat de COVID înaintea tuturor

    Clipurile în care celebrităţi bogate îndeamnă din casele lor luxoase, din ranch-uri uriaşe sau din izolarea pe iahturi oamenii să stea acasă sunt ipocrite pentru unii. Financial Times a scris despre acest lucru, la fel şi The Guardian. Sunt ziare puternice, cu public fidel şi numeros. The New York Times a făcut un studiu în SUA, o economie unde inegalitatea este la ea acasă, în care se arată că „a sta acasă în timpul coronavirusului este un lux”.

    Bogaţii şi-au permis să se retragă mai devreme – limitându-şi astfel expunerea la virusul care provoacă pandemia – decât oamenii de rând, obligaţi să rămână activi mai mult timp pentru a-şi câştiga traiul. Ziarul a tras această concluzie pe baza datelor privind locaţia persoanelor furnizate de serviciile de telefonie mobilă.

    De asemenea, oamenii cu bani şi-au permis să se testeze de COVID din timp. Asupra acestui lucru atrage atenţia The Atlantic. Tot în SUA, când testul pentru SARS-CoV-2 al jucătorului vedetă de baschet Rudy Gobert a ieşit pozitiv, s-a simţit un scurt moment de panică naţională. Mijlocaşul clubului de baschet Utah Jazz a fost în contact strâns cu coechipierii, personalul şi fanii care căutau autografe.

    Atinsese mânerele uşilor, mingiile, microfoanele, dispozitivele de înregistrat – ar fi putut transmite virusul la sute de oameni. Asociaţia Naţională de Baschet (NBA) a acţionat agresiv. După doar câteva ore, statul Oklahoma testase deja 58 de jucători şi membri ai personalului de la Utah Jazz şi Oklahoma City Thunder. Jucătorilor de la Raptors din Toronto, care au jucat cu Jazz cu două zile înainte, li s-au făcut şi lor teste, din precauţie.

    Unul dintre coechipierii lui Gobert, Donovan Mitchell, a fost găsit pozitiv. Restul testelor au fost negative. NBA a suspendat totuşi sezonul. Acţiunea rapidă a contrastat puternic cu răspunsul la nivel de stat. Spre exemplu, în perioada 6 – 12 martie, statul Alabama – care a anunţat primul caz confirmat de COVID-19 – a efectuat doar 12 teste. În Oklahoma, Utah Jazz a consumat 20% din întregul stoc de kiturilor de testare ale statului.

    „Oamenii vor să vorbească despre acest virus ca despre un agent patogen care nu face discriminare, dar nu este chiar aşa”, spune Ashwin Vasan, profesor de sănătate publică la Universitatea Columbia. „Virusul atacă direct prin fisurile societăţii noastre.”

    În Financial Times, Angus Deaton, autor alături de Anne Case al cărţii „Moarte şi disperare şi viitorul capitalismului”, scrie că oamenii din păturile superioare ale societăţii sunt mai sănătoşi şi trăiesc mai mult. Cu toate acestea, pandemia de COVID-19 pare că oferă o excepţie de la regulă – este o infecţie care nu-i iartă pe liderii mondiali, pe politicienii de rang înalt sau chiar pe membrii caselor regale şi nici pe celebrităţi.

    Pe măsură ce bursele de acţiuni se prăbuşesc, boala loveşte la fel de feroce portofelele precum atacă plămânii. Companiile din industria farma lucrează din greu pentru a dezvolta teste, pe care le vor furniza gratuit, şi investesc în dezvoltarea rapidă a unui vaccin. În SUA, o industrie scumpă arată lumii un chip mai blând. În Marea Britanie, un sistem naţional de sănătate cronic subfinanţat se confruntă cu un tsunami de cazuri de îmbolnăviri şi decese. Poate că pandemia de COVID-19 va inversa inegalitatea crescândă din ultimele decenii. Dacă da, este puţin probabil ca aceste efecte ale virusului să dureze. Istoria arată că în epidemiile anterioare, în fazele incipiente, când bolile sunt noi sau slab înţelese, cei bogaţi şi puternici nu sunt scutiţi.

    Cu timpul, situaţia se schimbă. În Anglia modernă timpurie, ciuma şi bolile epidemice erau încă un flagel frecvent. Speranţa de viaţă a fluctuat sălbatic, scăzând brusc atunci când variola sau ciuma cuprindea ţara. Speranţa de viaţă la naştere era aceeaşi în 1800 ca în 1550. În cea mai mare parte a timpului, aristocraţia nu s-a descurcat mai bine; ducii şi familiile lor bogate trăiau la fel de mult (sau de puţin) ca lucrătorii, slujitorii sau iobagii. Nimeni, bogat sau sărac, nu a înţeles cum să evite ciuma şi nici cum să se protejeze de variolă.

    O schimbare esenţială a venit odată cu variolizarea – o formă incipientă de imunizare împotriva variolei – şi mai târziu cu vaccinarea. Inocularea s-a extins printre păturile sociale, dar începând cu familia regală. A ajuns la mulţime mult mai târziu şi mai lent. Ducii au început să trăiască mai mult în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar creşterea longevităţii generale nu s-a manifestat serios până în anii 1850. Cei bogaţi şi puternici s-au descurcat mai bine, odată ce şi-au dat seama ce să facă – sau după ce cineva şi-a dat seama pentru ei. De atunci, sănătatea mai bună a celor avuţi este documentată anecdotic şi în statisticile naţionale, fie ele şi înscrise în piatră.

    Pietrele funerare dintr-un cimitir din Glasgow sunt mai mari şi mai ostentative atunci când datele arată că defunctul a ajuns la bătrâneţe. În ultimii ani, pe măsură ce speranţa de viaţă la nivel naţional s-a apropiat de stagnare, mortalitatea în Anglia a crescut în zonele mai defavorizate din nord şi a scăzut în sud-estul mai activ economic. Americanii zilelor noastre aflaţi în al patrulea deceniu de viaţă trăiesc mai mult cu 15 ani dacă declaraţiile lor fiscale arată că au un venit din top 1% comparativ cu cei 1% de la nivelul cel mai de jos al societăţii. Începând cu mijlocul anilor 1990, decalajul educaţional în ceea ce priveşte vârsta morţii s-a lărgit. Numărul celor care „mor din disperare” – prin sinucidere, supradozaj de droguri şi boli hepatice cauzate de alcool – s-a ridicat în SUA de la 65.000 în 1995 la 150.000 în 2018, sprijinit de utilizarea la scară largă şi de abuzul de OxyContin şi alţi opioizi.

    Aproape toată creşterea a fost în rândul americanilor mai puţin educaţi. O diplomă universitară de patru ani a reprezentat un certificat de exceptare aproape infailibil. În aceeaşi perioadă, de creşterea de şase ori a preţurilor acţiunilor, măsurată prin evoluţia S&P 500, au beneficiat în mod disproporţionat americanii mai înstăriţi, care sunt mai susceptibili să deţină acţiuni, direct sau prin planurile de pensie. Între timp, câştigul mediu pe oră pentru salariaţii obişnuiţi, ajustat la inflaţie, abia dacă depăşeşte nivelul anilor ’70.

    Va inversa aceste tendinţe pandemia de COVID-19? Datele sunt disponibile doar parţial. Testarea în SUA şi Marea Britanie a fost extrem de inadecvată. Poate că virusul este astăzi cum au fost variola sau ciuma bubonică din Europa înainte ca aceste boli să fie bine înţelese şi tratabile. Acest virus este nou, nimeni nu are imunitate şi, în afară de autoizolare, oamenii de azi sunt la fel de neputincioşi ca oraşul italian Pistoia în anii 1630-31, când autorităţile au blocat porţile împotriva ciumei şi au expulzat străinii.

    Desigur, comercianţii săi pofticioşi după bani au insistat pe o deschidere temporară pentru toţi cei de veneau acolo pentru a facilita exportul vinului. Unii directori de firme fac astăzi presiuni mari pentru un sfârşit prematur al distanţării sociale. Dar 400 de ani au făcut o diferenţă. ARN-ul coronavirusului a fost decodificat rapid – nu va trebui să aşteptăm secole pentru un vaccin sau un tratament. Cu toate acestea, şansele sunt ca, odată ce vom şti să controlăm virusul, nu toată lumea va beneficia în egală măsură de succes.

    Odată ce pandemia se va termina, scenariul cinic este ca producătorii farma şi spitalele din SUA să devină mai puternici şi mai bogaţi ca niciodată până acum. Sau poate că nu. Dacă americanii vor fi indignaţi de costurile tratamentului sau de un tratament preferenţial pentru doar câţiva, ei cel puţin ar putea să solicite ca asistenţa medicală să ajungă sub controlul comunităţii. În Marea Britanie, indignarea privind pagubele produse NHS, sistemul naţional de sănătate, de anii de restructurare a serviciilor pentru a spori eficienţa va îngreuna subfinanţarea serviciului – cel puţin pentru un timp.

  • Preşedintele Iohannis „desfiinţează” planul lui Cercel: Este inacceptabil. Noi trăim într-o societate liberă, în niciun caz nu vom veni cu astfel de idei totalitare. Nimeni nu va veni să ia persoanele de peste 65 de ani de acasă

    Preşedintele Klaus Iohannis a răspuns dur la planul propus de şeful Institutului „Matei Balş”, Adrian Streinu-Cercel, susţinând astăzi că acesta este bazat pe „idei totalitare”, în timp ce România este o ţară liberă. 

    „Cineva propunea o măsură aberantă, cum că persoanele peste 65 de ani să fie carantinate, ba chiar să fie luate de acasă şi duse în anumite zone de carantină. Aşa ceva nu se va înâmpla. Este inacceptabil. Noi trăim într-o societate liberă, o societate care se protejează în cazul epidemiei, dar în niciun caz nu venim cu astfel de măsuri totalitare, altfel nu aş putea să le spun”, a spus preşedintele Klaus Iohannis. 

    Acesta a vrut să dea asigurări persoanelor în vârstă şi le-a transmis că nimeni nu va merge să îi ia de acasă. 

    „Persoanelor în vârstă le zic clar: staţi liniştit, nu vine nimeni să vă ia de acasă să vă ducă în carantină, nu vine nimeni să vă impună lucruri inumane. Când va fi nevoie, vom veni şi vă vom explica ce măsuri trebuie luate să vă protejaţi voi faţă de această boală, în niciun caz statul nu va veni să impună astfel de măsuri inumane, care nici nu trebuie discutate într-o societate din secolul 21. Astfel de planuri prost gândite şi prost prezentate nu fac decât să inducă panică în populaţie, iar panica este ultimul lucru de care avem nevoie”, a spus Iohannis. 

     

     

     

  • (P) Strigăt de ajutor pentru strângerea de fonduri în scopul dotării de urgenţă a secţiilor ATI din spitalele din ţară şi pentru asigurarea echipamentelor de protecţie pentru medicii care lucrează în terapia intensivă

    Societatea Română de Anestezie şi Terapie Intensivă (SRATI) a lansat o campanie ca un strigăt de ajutor pentru strângerea de fonduri în scopul dotării de urgenţă a secţiilor ATI din spitalele din ţară şi pentru asigurarea echipamentelor de protecţie pentru medicii care lucrează în terapia intensivă. Pentru aceasta a fost deschis un număr special de sms, 8839, unde oamenii pot trimite textul ATI pentru a dona 2 euro.

    ”Ceea ce se preconizează este îngrijorător, adică perspectiva unei evoluţii spre formele cele mai grave ale crizei, pe care le-am vazut mai ales în Italia, unde sistemul sanitar, începând cu secţiile ATI, este pus la pământ”, declară iniţiatorul şi coordonatorul acestei campanii, profesorul doctor Dorel Săndesc, preşedintele Comisiei ATI din Ministerul Sănătăţii şi vicepreşedinte al Societăţii Române de ATI, şeful Clinicii Anestezie Terapie Intensivă a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

    ”Dimensiunea dramei în criza corona e dată de epuizarea resurselor secţiilor ATI. Pentru formele uşoare şi medii se găsesc soluţii, dar cazurile critice nu pot fi tratate decât în secţiile ATI. Atunci când sistemul sanitar cel mai bine pus la punct din Europa, cel din Lombardia, este depăşit într-o asemenea măsură încât imaginile de acolo par mai degrabă din Siria, cum să nu fii îngrijorat când tu activezi in sistemul sanitar cel mai prost finanţat din Europa, cu cel mai mic procent din PIB alocat sănătăţii, cu contribuţia pentru sănătate cea mai mică a angajaţilor şi a angajatorilor?”, se întreabă doctorul Săndesc.

    Societatea Română de Anestezie şi Terapie Intensivă a realizat un studiu şi are o imagine de ansamblu asupra nevoilor secţiilor de terapie intensivă din spitalele din ţară. Statistica realizată recent de SRATI arată că în prezent România are funcţionale 2653 paturi de Terapie Intensivă (TI). Problema este că dintre acestea numai 1361 dispun de ventilatoare mecanice (şi implicit alte echipamente, ca monitoare, injectomate/infuzomate, inclusiv paturi speciale de TI). Astfel că dotarea acestora este acum prioritate de grad zero.

    ”Noi am înaintat ministerului o evaluare a necesarului, am trimis tipul de echipamente, bugetul estimativ pe fiecare aparat, numărul de unităţi necesare. Bugetul total pentru cele 1.292 de paturi care trebuie dotate se ridica la 139 de milioane de euro”, evaluază prof.dr.Dorel Săndesc.

    ”Creşterea rapidă a numărului de cazuri grave va reprezenta marea tragedie naţională. Nu numărul total, pentru că numărul total e mai mic decât cazurile de gripă, dar dacă vine ca un val, ca un tsunami, va bloca sistemul”, declară  dl.Săndesc. ”Aici, cei care pot contribui esenţial sunt cetăţenii României. Ei, respectând regulile impuse de autorităţi, vor putea face ca acest val să nu fie unul cu o dimensiune mare, abruptă, uriaşă”.

    Experienţa din alte ţări confruntate cu criza de coronavirus ne arată că protecţia medicilor şi măsurile pentru sprijinirea lor sunt esenţiale pentru ca sistemul să nu ajungă în blocaj.

    ”Situaţia este foarte tensionată în spitale, acesta este adevărul. Oamenii sunt îngrijoraţi, nu exista certitudinea că vor avea echipamente de protecţie.

    Asta are un impact foarte negativ. Atitudinea personalului medical este esenţială în cazul acestei lupte şi el trebuie să simtă sprijinul societăţii”.

    SRATI este în poziţia de a evalua situaţia de ansamblu şi de a direcţiona echipamentele către spitalele din ţară care au cea mai mare nevoie de ele, de a promova măsuri care să ducă la protejarea şi încurajarea medicilor din linia întâi.

    ”Şi în materie de echipamente medicale ne lovim de o psihoză asemănătoare celei din domeniul alimentar. Adesea se golesc rafturile, deşi omului nu îi este necesar tot ceea ce cumpără. Noi, anticipând asta, am început să căutăm – am făcut o scrisoare oficială către toate companiile din domeniu – şi deja avem oferte de echipemente disponibile”, declară dl.Săndesc.

    Campania Societăţii Române de Anestsezie şi Terapie Intensivă se numeşte “România Are Nevoie de Terapie Intensivă” şi este susţinută de puternice instituţii media precum Mediafax, Ziarul Financiar, Business Magazin, Smart FM, Europa FM, Televiziunea Română, Societatea Română de Radiodifuziune.

    ”Vrem să producem o pandemie de solidaritate, care să învingă pandemia de corona virus. Asta stă în puterea noastră, ca societate, să ne regăsim resorturile pentru a fi uniţi!”, declară prof.dr.Săndesc.

    Mona Nicolici este ambasador al campaniei, iar numeroase personalităţi şi vedete – actori, muzicieni, jurnalişti, oameni de televiziune, psihologi – au contribuit prin mesaje de solidaritate la acest demers de sprijinire a medicilor şi a secţiilor de terapie intensivă din România: Oana Pellea, Adrian Hădean, Andreea Raicu, Andi Vasluianu, Vlad Petreanu, Irina Păcurariu, Gheorghe Zamfir, Dan Turturică, Toni Grecu, Cătălin Striblea şi mulţi alţii.

    Pentru sponsorizări şi donaţii, publicul are diverse modalităţi prin care să susţină doctorii din secţiile de terapie intesivă. Prin sms – trimiţând textul ATI la 8839 pentru o donaţie de 2 euro, online – https://gogetfunding.com/asociatia-pentru-ati-aurel-mogoseanu-timisoara/, prin virament bancar – în contul IBAN: RO05RNCB0071011429390001 pe numele Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă. De asemenea companiile pot descarca de pe siteul srati.ro contracte de sponsorizare prin care să direcţioneze 20% din impozitul pe profit datorat statului.

     

  • Anunţ Crucea Roşie: 1 milion de măşti sanitare au ajuns la cei care luptă împotriva răspândirii coronavirusului

    Crucea Roşie Română anunţă achiziţia a 1 milion de măşti sanitare. Acestea au ajuns în depozitul central al Crucii Roşii Române şi au fost distribuite următoarelor instituţii:  Ministerului Apărării Naţionale, Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, Poliţiei de Frontiera, Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, Inspectoratului General pentru Imigrări, Agenţiei Naţională de Administraţie Fiscala şi filialelor de Cruce Roşie din toată ţara. Măştile vor ajunge la personalul angajat şi la voluntarii care intră în contact direct cu persoanele afectate de COVID-19.

    Valoarea achiziţiei de măşti sanitare este de 794 000 euro şi a fost realizată cu sprijinul financiar al mai multor companii naţionale:

    • ROMGAZ,
    • Societatea OIL TERMINAL SA
    • Societatea Naţională NUCLEARELECTRICA SA
    • Societatea de Producere a Energiei in Hidrocentrale HIDROELECTRICA SA
    • Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A.
    • Societatea CONPET SA Electrica Furnizare

    Societatea Naţională de Cruce Roşie din România, organizaţia umanitară cu expertiză în intervenţia în situaţie de dezastre, este în colaborare permanentă cu autorităţile centrale şi locale şi oferă sprijin logistic, uman şi material pentru a consolida răspunsul ţării noastre în lupta cu noul coronavirus (COVID-19).

     

  • Arafat, către românii din parcuri: „Virusul nu se vede, nu se simte şi nu are gust ca să-l evitaţi”

    Raed Arafat face apel la români şi îi sfătuieşte să nu iasă din case, chiar dacă este vreme frumoasă. 

    „Virusul nu se vede, nu se simte si nu are gust ca sa-l evitati. Acesta se evita numai prin masurile de izolare si distantare sociala.”, a scris Raed Arafat pe Facebook.

    Şeful DSU mai spune că bătrânii trebuie protejaţi printr-un comportament responsabil.

    Precizările vin după ce, astăzi, oamenii au ieşit din case şi s-au plimbat prin parcuri, au organizat grătare. Poliţiştii şi jandarmii i-au dojenit şi l-au explicat riscurile.

  • Pe urmele PSD, ba chiar mai mult decât atât: 25 de ordonanţe de urgenţă la umbra nopţii. Iar urgenţa nu a fost a societăţii, ci doar a unui partid, PNL

    O societate este condusă de legi. Dar există o ordine morală care transcende legilor.

    Motivul principal pentru care PSD a pierdut alegerile din 2019 a fost acela că societatea a simţit că a părăsit calea moralei.

    Când PSD a adoptat, în miez de noapte, ordonanţele pentru justiţie, Piaţa Victoriei s-a umplut în jumătate de oră. Protestele masive au obligat guvernul social-democrat să dea înapoi. Societatea “s-a predat” preşedintelui Klaus Iohannis şi partidelor de opoziţie, cu PNL în frunte. Cu aşteptarea unei guvernări care să nu mai legifereze pentru propriu-i bine.

    Abia ajuns la Palatul Victoria, premierul Ludovic Orban a făcut un tur al organizaţiilor patronale şi al grupurilor profesionale: Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România, Concordia, Coaliţia pentru Dezvoltarea României.

    Premierul Orban, la 13 decembrie 2019, la o întâlnire cu liderii organizaţiei Concordia, care reuneşte cele mai puternice federaţii sectoriale din economie promitea: “În ceea ce ne priveşte, suntem un guvern probusiness, un guvern care pleacă de la premisa că, dacă afacerile merg în ţară, toată lumea are şansa s-o ducă mai bine, un guvern care încurajează iniţiativa economică, care încearcă să realizeze un parteneriat cu investitorii, care încearcă să aducă administraţia în situaţia de partener al mediului de afaceri şi al celui care investeşte”.

    Ceea ce s-a întâmplat însă în noaptea de 4 spre 5 februarie 2020 nu are nimic de-a face nici cu afacerile societăţii nici cu cele ale mediului de business, ci doar cu businessul PNL.

    Vom discuta orice măsură cu mediul de afaceri şi cu societatea, spre binele societăţii, a promis premierul.

    La nici două luni de atunci, la miezul nopţii şi în faţa unui vot crucial, guvernul PNL a adoptat 25 de ordonanţe de urgenţă care nu au nimic de-a face cu vreo urgenţă a societăţii. Au de-a face doar cu urgenţa unui partid, cu afacerile acestui partid. Care s-a asigurat că, dacă va cădea astăzi la votul din Parlament, are ploile aşezate. Ce legitimitate are un guvern ca să aprobe 25 de ordonanţe de urgenţă (25!), cu 12 ore înaintea unui vot în urma căruia ar putea fi demis? Niciuna!

    PNL a părăsit ordinea morală care transcende legilor. PNL şi-a călcat în picioare promisiunile şi şi-a înşelat electoratul. Curtea Constituţională, dacă mai există vreo moralitate pe acolo, ar trebui să respingă toate ordonanţele adoptate întru binele unui partid, şi nu a societăţii. Problema este că ordonanţele de urgenţă intră în vigoare imediat ce sunt publicare în MO.

    PNL a creat un precedent. În noaptea de 4 spre 5 februarie 2020, PNL a făcut un imens rău societăţii, alături de care a promis să fie. Este inutil să enumăr domeniile în care s-a legiferat prin ordonanţe.

    Rolul cetăţii şi al conducătorilor ei este să asigure bunăstarea tuturor cetăţenilor, spune Aristotel. În noaptea de 4 spre 5 februarie 2020, partidul care guverneză România a părăsit calea ce asigură bunăstarea întregii societăţi şi s-a concentrat să-şi asigure propria-i fericire. A părăsit calea moralei publice nici după trei luni de guvernare.

     

     

  • OPINIE Kurt Weber, director general al Horváth & Partners România: „Soluţiile de automatizare şi viitorul locurilor de muncă”

    Această bunăstare este şi generatorul unei nevoi crescute pentru depozitare, gestionare, îndosariere, stivuire, scanare, plicuire etc. De fapt, prin revoluţia digitală din ultimii ani, omenirea a creat o lume foarte complexă şi ambiguă, în care volatilitatea şi incertitudinea ne înconjoară. Pentru a face faţă acestei lumi noi, oamenii au nevoie de o capacitate incredibilă de a gândi şi a lua decizii într-un mediu abstract. Capacitatea de abstractizare nu se învaţă de azi pe mâine, ci este rezultatul unui lung şir de exerciţii: multe, mărunte şi dese, care se desfăşoară pe o perioadă lungă. Dilema este cum să îţi aloci timp pentru a-ţi dezvolta această capacitate. În prezent, o mare parte din activitatea unui angajat constă în sarcini menite doar să ajute companiile să gestioneze complexitatea pe care au creat-o şi de care beneficiază. Astfel, studii internaţionale arată că aproape 60% din volumul de muncă dintr-o companie este generat de sarcini care nu aduc valoare efectivă, ci există strict pentru a menţine întreprinderea în stare de funcţionare. Activităţi ca emiterea de facturi, contabilitatea de gestiune, colectarea de creanţe au nevoie de mult timp, spaţiu şi oameni.
    Potrivit unui studiu al Horváth & Partners, până la 30% dintre locurile de muncă existente vor fi înlocuite de soluţii de automatizare până în 2030. Funcţiile unde există cea mai ridicată probabilitate de automatizare sunt în activităţi ce ţin de contabilitate, logistică, depozitare, marketing, casierie, secretariat, relaţii cu publicul, dactilografiere. Există o serie întreagă de soluţii de automatizare aplicabile pentru aceste funcţii, iar printre cele intrate mai recent în vocabularul comun este şi RPA, Robotic Process Automation.
    RPA-ul este un instrument, să-i zicem un limbaj de codare, cu ajutorul căruia se construiesc nişte miniprograme informatice, ce replică fidel operaţiunile pe care le face un om, pe calculator. Astfel, miniprogramul are aceleaşi rezultate şi poate face aceleaşi lucruri ca omul. De fapt, poate avea rezultate chiar mai bune, având în vedere eroarea umană prezentă în orice proces. Desigur, acest tip de automatizare este aplicabil doar proceselor de rutină, care se desfăşoară în baza unor reguli clare şi în derularea cărora nu este nevoie de raţiune, cu alte cuvinte, în procese robotice. Aceste miniprograme sunt aşa-zişii roboţi, din perspectiva RPA.
    Iar economia de timp este uşor de calculat. Un exemplu simplu: să zicem că un contabil trebuie să emită manual 200 de facturi, o dată la 10 zile, în cursul unui an. Toate datele de facturare, pe care contabilul trebuie să le treacă în factură, există într-un sistem informatic care nu permite emiterea automată. În scenariul nostru, optimist, întocmirea unei singure facturi durează aproximativ 3 minute. Contabilul face aceleaşi mişcări pe laptop şi intră în aceleaşi ecrane din sistemul informatic. Practic, este un proces robotic. Astfel, doar activitatea de emitere a acelor facturi îi va lua contabilului aproximativ 50 de zile anual. Deci acesta va petrece peste 2 luni într-un an pentru a emite facturi.
    Un robot RPA ar putea face această treabă în locul contabilului, lăsându-i cele 2 luni pentru a pregăti, de exemplu, rapoarte interesante pentru managementul companiei despre, să zicem, profitabilitatea activităţii operaţionale. În baza acestora, managementul ar putea lua decizii care ar face ca acea companie să fie mai competitivă în piaţă, ceea ce ar genera un profit mai mare. Aşadar, contabilul din exemplul nostru ar avea timp să se ocupe de îmbunătăţirea rapoartelor de management, a procedurilor interne, de gestiunea riscurilor sau de alte sarcini care îi necesită gândirea abstractă şi creativă. Din acest unghi, eu văd RPA-ul ca pe o prelungire a angajaţilor, care îşi alocă timp pentru a se instrui în utilizarea roboţilor.
    Mai mult, toate platformele RPA, cum este şi cea dezvoltată de UiPath, au ca ţintă democratizarea posibilităţii de codare a roboţilor. Acest lucru înseamnă că dacă un contabil ar avea un minimum de aptitudini tehnice şi ar aloca timp pentru a învăţa cum să codeze roboţii RPA, ar putea să îşi facă singur robotul care să îi emită facturile.
    E lesne de imaginat un viitor în care sarcinile de rutină nu mai sunt făcute de oameni, ci de roboţi. Un astfel de viitor arată, din perspectiva mea, foarte interesant. În scenariul în care educaţia s-ar adapta suficient de repede, am putea ajunge, peste o generaţie, să avem de-a face cu oameni care nu au lucrat niciodată rutinat, pe un proces robotic. Oameni care au avut timp să gândească abstract şi critic, ceea ce ar putea conduce, de ce nu, la o explozie globală de creativitate. Desigur, sunt mulţi paşi de făcut până la acel punct, dar scenariul este unul posibil, poate chiar probabil. Automatizarea va promova noi modele de afaceri şi le va securiza pe cele existente, de exemplu, în industria serviciilor financiare. Reversul medaliei constă în schimbarea pe termen lung pe care o va aduce modului de lucru: multe dintre slujbele de astăzi nu vor mai exista în viitor. Noile locuri de muncă vor necesita abilităţi diferite şi nu vor compensa pierderea celor mai vechi. În consecinţă, o parte a provocării transformatoare pe care o reprezintă automatizarea include responsabilitatea corporativă.
    Soluţiile sunt, deocamdată, puţine, pentru că această democratizare a automatizării a devenit o problemă socială reală relativ recent. Evident, oamenii ameninţaţi cu pierderea locului de muncă vor trebui să se recalifice în funcţii care nu pot fi automatizate. Important este ca măsurile necesare să fie luate eficient de către guverne şi companii, pentru a evita evenimente nefaste. Pentru a beneficia pe termen lung de potenţialul său creator, omenirea trebuie să îmbrăţişeze, precaut dar călduros, automatizarea. Şi, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori pe parcursul istoriei, să găsească răspunsuri pentru problemele pe termen scurt care vor apărea.