De ce eşti nervos? Nu este mai bine cu un român CEO?
Nu, a fost răspunsul lui ferm. Românii gândesc pe termen scurt, vor imediat rezultate, impun targeturi imposibil de atins, vor să demonstreze la centru ce tari sunt (probabil că vă amintiţi articolul de anul trecut când am întrebat de ce românii, când devin şefi la multinaţionale în România, se comportă ca nişte jupâni), impun o presiune stresantă ca să livreze rezultate.
Şi cum e cu un străin?
Ei văd lucrurile pe termen lung, au viziune, se lucrează mai bine cu ei, au leadership, în timp ce directorii români sunt mai mult executanţi. Când directorii sunt străini, presiunea pe rezultate nu este aşa mare.
În mod cert aţi auzit de foarte multe ori aceste explicaţii şi poate vă confruntaţi cu aceste situaţii.
În numărul de acum două săptămâni din Business Magazin – Raiul expaţilor –, Andrei Caramitru de la Boston Consulting Group, una dintre cele mai mari firme de consultanţă din lume, spunea: Am văzut diverse studii făcute pe parcurs, din care reieşea că angajaţii români preferă să lucreze pentru un şef străin decât pentru unul român. Această situaţie este total diferită faţă de ţări precum Ungaria sau Polonia, unde şefii străini sunt acceptaţi mai greu.
Andrei Caramitru observa că au existat tranziţii în care managerii români din nivelul doi de management au înlocuit străini, dar angajaţii români ar fi preferat să lucreze în continuare cu cineva străin. Chiar dacă acel străin avea poate un nivel de competenţă mai redus decât un director român. Dar preferinţa rămânea tot pentru un străin.
Dacă vorbesc cu firmele de recrutare pentru a afla care sunt punctele tari şi punctele slabe ale românilor ajunşi într-o funcţie superioară de conducere, pe primul loc, cu plus, se pun rezultatele. Iar cu minus se constată lipsa calităţilor de lideri, respectiv se comportă tot ca un manager de departament atunci când ajung directori şi CEO.
Dacă expaţii beneficiază constant de cursuri de leadership imediat ce sunt angajaţi într-o multinaţională (de fapt compania îi trimite obligatoriu la aceste cursuri), românii nu au avut această şansă, pentru că a trebuit să livreze tot timpul rezultate. Şi, din acest motiv, nu ştiu ce să facă când se instalează în biroul cel mare, dincolo de a obţine rezultate foarte bune pe termen scurt.
Pentru că nu au fost la masa deciziilor strategice, pentru că nu au participat la discuţiile legate de viitor, de modul încotro trebuie să se ducă o companie, pentru că nu au avut de unde să aibă şi să înveţe cultura istoriei unei companii care vede lucrurile în decenii, directorii români nu au o privire de ansamblu. Pur şi simplu pentru că nu au avut de unde să o înveţe. Iar aceste lucruri se văd atunci când devin CEO. De foarte multe ori, nu ştiu ce să facă singuri, în lipsa unor indicaţii de la centru. Nu ştiu să stabilească obiectivele şi targeturile pentru simplul fapt că până atunci li s-a spus tot timpul care sunt acestea. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care directorii români ajunşi CEO impun targeturi considerate nerealiste de către cei cu care au împărţit acelaşi birou.
Din acest motiv, românii dintr-o companie nu înţeleg de ce acela care le-a fost coleg până ieri în acelaşi birou a devenit peste noapte alt om, cu alte ţinte, imposibil de atins, odată ce a ajuns CEO. Doar au fost în acelaşi departament atunci când încercau să-l convingă pe expat că cifrele de vânzări nu pot fi atinse!
Pe de altă parte, românii simt că dacă multinaţionala nu are rezultatele din buget cu un expat la conducere, consecinţele vor fi mult mai blânde decât dacă ar fi fost un român, pentru că este puţin probabil ca executivii de la centru să îi taie capul unuia de-al lor, pe care ei l-au trimis în România.
În schimb, dacă este un român la conducere, odată ce nu s-au făcut cifrele din buget, nu zboară numai românul din conducere, ci pot să plătească cu funcţia sau cu bonusurile mult mai mulţi.
Interesant este că încep să fie din ce în ce mai mulţi români luaţi în afară, pentru a fi puşi în zone şi în ţări unde operaţiunile trebuie reparate, iar rezultatele să vină imediat.
Dar ştiţi care este cea mai mare ironie? Expaţii care au fost trimişi în România se îndrăgostesc atât de mult de această ţară şi de obiceiurile de aici – atât cele bune cât şi cele proaste –, încât se românizează extrem de rapid.
