“Cred că Guvernul Scoţiei se gândeşte foarte, foarte serios să organizeze un referendum pe tema independenţei anul viitor”, a declarat joi Charles Grant, membru al Consiliului pentru Europa al Guvernului de la Edinburgh.
“Există sentimentul că există suficientă emoţie şi impuls astfel încât, pentru depăşirea regreselor economice, a unui Brexit dur…, să fie o probabilitate mai mare pentru desprinderea” de Marea Britanie, a subliniat Charles Grant.
Scotia ameninţă că va ţine un nou referendum pentru separarea de Marea Britanie dacă nu va reuşi să rămână în piaţa comună, a avertizat premierul Nicola Sturgeon săptămâna aceasta, adăugând presiune asupra mandatului lui Theresa May, în condiţiile în care se trasează planul pentru Brexit, scrie Bloomberg.
Premierul scoţian Sturgeon va detalia propunerile pentru un nou aranjament cu Marea Britanie, care să îi permit să rămână în piaţa comună după Brexit, chiar dacă Londra va scoate Anglia din UE. Votanţii din Scoţia au ales să rămână în Uniunea Europeană în referendumul din iunie, iar acum sunt scoşi în ciuda voinţelor lor, de voturile din Anglia.
Premierul britanic, Theresa May, pare să respingă iniţiativa de organizare a unui nou referendum proindependenţă în Scoţia, deşi naţionaliştii scoţieni au avertizat că, dacă le sunt ignorate solicitările privind rămânerea în UE, Marea Britanie s-ar putea destrăma.
Angus Robertson, vicepreşedintele Partidului Naţional Scoţian (SNP), a atras atenţia că Guvernul de la Londra nu poate ignora solicitările Scoţiei privind rămânerea în Uniunea Europeană.
“Mesajul meu pentru premierul britanic este următorul: dacă veţi continua să ignoraţi voinţa clară a poporului Scoţiei, dacă veţi refuza să analizaţi modul în care am putea proteja locul Scoţiei în UE, atunci, să nu aveţi dubii, zilele dumneavoastră ca premier al Marii Britanii vor fi numărate”, a declarat Angus Robertson, potrivit publicaţiei The Telegraph, subliniind că Scoţia intenţionează să rămână parte a Uniunii Europene şi sugerând destrămarea ţării.
Guvernul Scoţiei va anunţa sâptămâna viitoare un nou plan pentru organizarea unui referendum pe tema independenţei faţă de Marea Britanie, în contextul deciziei ţării de a părăsi Uniunea Europeană, a anunţat joi premierul Nicola Sturgeon. Şeful Guvernului scoţian a argumentat că “aripa de dreapta a Partidului Conservator este în ascensiune şi vrea să deturneze rezultatul referendumului” prin care s-a decis ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, existând riscul ca Londra să se îndrepte spre un “Brexit dur”.
Unul dintre câinii Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, Holly, a fost eutanasiat săptămâna trecută la Balmoral, în Scoţia, după ce a fost răpus de boală, totodată fiind afectat şi de bătrâneţe, scrie publicaţia People.
Holly a apărut într-un scurtmetraj cu Daniel Craig, în 2012, difuzat în cadrul Jocurilor Olimpice.
De asemenea, a fost unul dintre câinii care apar în fotografiile realizate de Vanity Fair, pentru a marca împlinirea vârstei de 90 de ani a monarhului. Fotografiile au fost realizate de Annie Leibovitz, în Castelul Windsor, unde Regina a fost înconjurată de familie, dar şi de căţei.
Ceilalţi trei câini ai Reginei, Willow, Vulcan şi Candy, au apărut de asemenea în poze. Willow are, de asemenea, 13 ani.
Economia Scoţiei ar putea suferi un şoc major în urma Brexit, putând pierde 80.000 de locuri de muncă şi câte 2.000 de lire pe an pentru fiecare cetăţean; în total, opt miliarde de lire într-un deceniu, avertizează raportul Fraser of Allander Institute (FAI), potrivit The Guardian.
Perspectivele guvernului britanic de a negocia termeni duri ai ieşirii din Uniunea Europeană (UE), bazându-şi comerţul pe tarifele şi înţelegerile bilaterale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, ar fi crescut pe fondul discursurilor de la conferinţa conservatorilor, din Birmingham, de săptămâna aceasta.
În timp ce unii miniştrii discută despre reducerea forţei de muncă externe, Theresa May, prim-ministrul Marii Britanii, a sugerat că un Brexit dificil ar însemna prioritizarea controalelor imigranţilor şi oprirea jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie. Aceste decizii ar putea însemna excluderea din piaţa unică, care necesită libertate de mişcare şi reguli de afaceri standard. May susţine, însă, că insistă să ofere companiilor britanice libertate comercială şi posibilitatea de a opera pe piaţa unică.
Cel mai optimist scenariu al studiului FAI implică o pierdere de cinci miliarde de lire în zece ani pentru Scoţia, dacă Marea Britanie adoptă stilul norvegian al accesului pe piaţa europeană. Institutul, care aparţine de Universitatea din Strathclyde, susţine că aproape 30.000 de scoţieni şi-ar putea pierde locul de muncă, în timp ce salariile celor care muncesc ar putea scădea cu 3-4% pe an, adică 800-1200 de lire.
Industriile care se bazează pe comerţul cu Marea Britanie, precum transporturile sau serviciile, vor fi cele mai afectate, peste 25.000 de locuri de muncă putându-se pierde în aceste domenii, avertizează comisia de experţi. Companiile cu o piaţă globală mai mare nu vor fi la fel de afectate. Industria scoţiană de whisky, care generează cinci miliarde de lire din exporturi, dar susţine puţine locuri de muncă, ar putea să îşi mărească vânzările pe pieţele din afara Uniuni, pe fondul unei lire scăzute.
Economia Marii Britanii va fi şi mai puternic lovită de Brexit, deoarece o mare parte a exporturilor ajunge în UE, cea ce implică pierderea mai multor locuri de muncă şi scăderea PIB-ului, susţine profesorul Graeme Roy, directorul comisiei de experţi.
Regatul Unit rămâne cea mai mare piaţă pentru Scoţia, comerţul cu UE valorând 11,5 miliarde de lire faţă de cele 48,5 miliarde care vin de la restul Regatului Unit. Astfel, o criză la graniţa de sud ar pune mai multă presiune pe afacerilor scoţiene.
Cape Breton e o insulă mică aflată la capătul estic al regiunii Nova Scotia, în Canada. The Farmer’s Daughter Country Market, brutărie şi magazin general, este principalul busines din zonă şi încearcă să se extindă. În principiu, ei au toate lucrurile de care au nevoie, cu o singură excepţie: oamenii.
Această insulă, cu natura sa unică şi un mediu înconjurător sănătos, are foarte multe de oferit: există multe locuri de interes turistic, cluburi de copii, biserici şi altele. Populaţia actuală este de 150.000 de oameni, dar este în scădere de ani buni.
După ce au angajat toată forţa de muncă disponibilă local, cei de la The Farmer’s Daughter Country Market au postat pe pagina de Facebook un anunţ care pare prea bun pentru a fi adevărat: orice persoană dispusă să se mute în oraş va primi un loc de muncă şi două hectare de teren.
Singura piedică pare a fi legea din Canada, care spune că doar rezidenţii statului nord-american pot aplica pentru o astfel de poziţie; sigur, o carte verde poate rezolva însă această problemă, iar pentru a obţine cartea verde rezidenţii au nevoie de două lucruri: o invitaţie de la un angajator canadian, aprobată de Ministerul Muncii, şi un permis temporar de muncă care se obţine după obţinerea vizei.
Sursa: Brightside.me
Andrew Carnegie a fost un om de afaceri american de origine scoţiană considerat creatorul industriei moderne a oţelului. Născut într-o familie săracă din Scoţia, fără educaţie, Carnegie avea să ajungă cel mai bogat om din lume.
Carnegie considera că este un act de “neglijenţă criminală” pentru cei asemeni lui să îşi irosească talentul acumulând milioane de dolari pe care nu aveau să îi cheltuiască pentru binele unei comunităţi mai extinse. Astfel, acum mai bine de un secol, acesta făcea un anunţ care avea să şocheze pe toată lumea: urma să îşi doneze întreaga avere unor acţiuni caritabile.
Carnegie s-a născut în noiembrie 1835 în Dunfermline, Scoţia, şi a emigrat în Stalele Unite în 1848. El a început să lucreze ca operator de telegraf şi, până la jumătatea anilor ’60, investise bani în căile ferate şi companiile ce construiau poduri. A acumulat şi mai mulţi bani din postura de vânzător de poliţe de asigurare, fonduri cu care a construit Compania de Oţel Carnegie din Pittsburgh.
Andrew Carnegie a fost întotdeauna convins de faptul că trebuie să îi ajute şi pe alţii, notând chiar următoarele lucruri: “Îmi propun să nu câştig mai mult de 50.000 de dolari pe an! Voi folosi orice câştig suplimentar în scopuri caritabile! Omul nu trebuie să aibă idoli, iar dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare. Voi renunţa la afaceri de tânăr, concentrându-mă apoi pe alte activităţi.”
Carnegie s-a ţinut de cuvând şi în 1901 a vândut Compania de Oţel unui alt om de afaceri, J.P. Morgan, pentru suma de 480 milioane de dolari.
După această tranzacţie, Carnegie s-a concentrat pe activitatea sa filantropică, sponsorizând zeci de librării şi instituţii de învăţământ sau cercetare. El a construit Carnegie Hall din Manhattan, New York, o sală dedicată concertelor de muzică clasică şi a fondat mai multe instituţii, printre care Carnegie Corporation of New York, Carnegie Endowment for International Peace, Carnegie Institution for Science, Carnegie Trust for the Universities of Scotland, Carnegie Hero Fund sau Carnegie Museum of Pittsburgh. În total, Carnegie a donat o mare parte din averea sa estimată la peste 350 de milioane de dolari. Ajustată la inflaţie, donaţia omului de afaceri ar însemna astăzi peste 78 de miliarde de dolari.
El este, de asemenea, fondatorul Universităţii Carnegie-Mellon, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămând din Statele Unite. Având sediul în Pittsburgh, Universitatea Carnegie-Mellon încorporează mai multe specializări: inginerie, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe exacte, afaceri sau informatică. În anul 2015, instituţia s-a clasat pe locul 22 în topul Times al celor mai bune unităţi de învăţământ din lume. În 2010, Wall Street Journal a scris că Universitatea Carnegie-Mellon are cele mai bune cursuri de informatică din Statele Unite.
Andrew Carnegie a avut o singură fiică, Margaret Carnegie Miller. Omul de afaceri a murit în 1919 în Massachusetts, Statele Unite, la vârsta de 83 de ani.
Andrew Carnegie a fost un om de afaceri american de origine scoţiană considerat creatorul industriei moderne a oţelului. Născut într-o familie săracă din Scoţia, fără educaţie, Carnegie avea să ajungă cel mai bogat om din lume.
Carnegie considera că este un act de “neglijenţă criminală” pentru cei asemeni lui să îşi irosească talentul acumulând milioane de dolari pe care nu aveau să îi cheltuiască pentru binele unei comunităţi mai extinse. Astfel, acum mai bine de un secol, acesta făcea un anunţ care avea să şocheze pe toată lumea: urma să îşi doneze întreaga avere unor acţiuni caritabile.
Carnegie s-a născut în noiembrie 1835 în Dunfermline, Scoţia, şi a emigrat în Stalele Unite în 1848. El a început să lucreze ca operator de telegraf şi, până la jumătatea anilor ’60, investise bani în căile ferate şi companiile ce construiau poduri. A acumulat şi mai mulţi bani din postura de vânzător de poliţe de asigurare, fonduri cu care a construit Compania de Oţel Carnegie din Pittsburgh.
Andrew Carnegie a fost întotdeauna convins de faptul că trebuie să îi ajute şi pe alţii, notând chiar următoarele lucruri: “Îmi propun să nu câştig mai mult de 50.000 de dolari pe an! Voi folosi orice câştig suplimentar în scopuri caritabile! Omul nu trebuie să aibă idoli, iar dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare. Voi renunţa la afaceri de tânăr, concentrându-mă apoi pe alte activităţi.”
Carnegie s-a ţinut de cuvând şi în 1901 a vândut Compania de Oţel unui alt om de afaceri, J.P. Morgan, pentru suma de 480 milioane de dolari.
După această tranzacţie, Carnegie s-a concentrat pe activitatea sa filantropică, sponsorizând zeci de librării şi instituţii de învăţământ sau cercetare. El a construit Carnegie Hall din Manhattan, New York, o sală dedicată concertelor de muzică clasică şi a fondat mai multe instituţii, printre care Carnegie Corporation of New York, Carnegie Endowment for International Peace, Carnegie Institution for Science, Carnegie Trust for the Universities of Scotland, Carnegie Hero Fund sau Carnegie Museum of Pittsburgh. În total, Carnegie a donat o mare parte din averea sa estimată la peste 350 de milioane de dolari. Ajustată la inflaţie, donaţia omului de afaceri ar însemna astăzi peste 78 de miliarde de dolari.
El este, de asemenea, fondatorul Universităţii Carnegie-Mellon, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămând din Statele Unite. Având sediul în Pittsburgh, Universitatea Carnegie-Mellon încorporează mai multe specializări: inginerie, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe exacte, afaceri sau informatică. În anul 2015, instituţia s-a clasat pe locul 22 în topul Times al celor mai bune unităţi de învăţământ din lume. În 2010, Wall Street Journal a scris că Universitatea Carnegie-Mellon are cele mai bune cursuri de informatică din Statele Unite.
Andrew Carnegie a avut o singură fiică, Margaret Carnegie Miller. Omul de afaceri a murit în 1919 în Massachusetts, Statele Unite, la vârsta de 83 de ani.
Opinie Neil McGregor, partener coordonator la McGregor & Partenerii:
În urma votului de 51,9% pentru „Ieşire“ faţă de 48,1% pentru „Rămânere“ la referendumul Brexit din UK şi Gibraltar, se pare că există multă panică (mai puţin la Edinburgh), reflectată de volatilitatea pe pieţele financiare. Multe din comentariile cu privire la ce va urma par a fi făcute fără o bună înţelegere a bazelor legale ale referendumului şi a ce înseamnă acesta pentru poziţia UK în UE. O mai bună înţelegere a ce se va întâmpla probabil necesită de asemenea un grad de cunoaştere a referendumurilor anterioare din UK şi, dacă îmi este permis să spun, o evaluare a legii constituţionale din UK, care nu este centrată în totalitate pe Anglia.
S-au spus multe despre Articolul 50 din Tratatul UE. Articolul 50 (1) prevede:
„Orice Stat Membru poate decide să se retragă din Uniune în conformitate cu propriile prevederi constituţionale.“
Astfel, orice decizie a UK de a părăsi UE trebuie luată în conformitate cu prevederile constituţionale din UK.
Este rezultatul referendumului o decizie de a părăsi UE în conformitate cu prevederile constituţionale din UK? Pe scurt: nu.
Referendumurile din UK sunt rare – stilul de guvernare din UK este că se aşteaptă ca aleşii noştri să ia deciziile politice dificile, iar noi putem vota pe altcineva la viitoarele alegeri generale dacă nu ne place ce au făcut. Există două tipuri de referendum.
Un exemplu pentru primul tip este Legea din 2011 privind Sistemul Parlamentar de Vot şi Circumscripţiile Electorale, care lua în considerare o propunere de a schimba sistemul de vot în alegeri de la „primul clasat obţine postul“ (adică candidatul cu cel mai mare număr de voturi câştigă, chiar dacă nu a obţinut o majoritate a tuturor voturilor exprimate) la sistemul de „votare alternativă“. Legea introducea prevederi detaliate pentru introducerea sistemului de votare alternativă, dar făcea ca adoptarea acesteia să fie condiţionată de obţinerea unei majorităţi pentru votarea alternativă în cadrul unui referendum. În funcţie de rezultatul acelui referendum, ministrului responsabil din guvern i se cerea să emită un ordin prin care să fie implementate prevederile detaliate ale votării alternative sau anularea acestora. Rezultatul acelui referendum era de aceea obligatoriu şi declanşa un mecanism fie de implementare, fie de anulare a prevederilor legale detaliate privind un sistem de votare alternativă.
Astfel votanţii nu aveau niciun dubiu cu privire la ce se va întâmpla, în funcţie de rezultatul acelui referendum. Propunerea de a adopta sistemul de votare alternativă a fost respinsă cu 67,90% dintre voturi împotrivă şi 32,10% pentru.
Recentul referendum Brexit aparţine celui de al doilea tip. Consultarea cetăţenilor a fost ţinută în baza Legii din 2015 privind Referendumurile din Uniunea Europeană. Spre deosebire de legislaţia pentru referendumul privind votarea alternativă, această lege a Parlamentului nu spune nimic despre ce se va întâmpla în cazul unui vot pentru „Ieşire“ sau ce mecanism trebuie folosit pentru a implementa o retragere a UK din UE. De aceea acest referendum nu este obligatoriu pentru parlamentul naţional al UK sau pentru parlamentele sau adunările implicate, sau pentru cetăţenii din UK sau guvernele implicate.
Pe scurt, referendumul Brexit nu a fost altceva decât o consultare a opiniei publice organizată pe cheltuiala contribuabilului.
Cu siguranţă nu este o decizie de retragere din UE luată în conformitate cu prevederile constituţionale din UK, asta pentru a utiliza formularea din Articolului 50 din Tratatul UE.
Comentariile susţinătorilor Brexitului din UK, sau ale oficialilor Comisiei Europene, sau ale politicienilor din alte state UE, cum că UK trebuie să invoce acum rapid procedura de retragere în baza Articolului 50, nu sunt decât pur politicianiste şi nu au nicio bază legală.
Nu trebuie să fie o surpriză faptul că există un corp substanţial de electorat din UK care nu este mulţumit de forma actuală a UE, sau de actualul guvern din UK, sau de alte aspecte. Voi lăsa pe alţii să stabilească în ce proporţie aceste tipuri particulare de nemulţumiri au contribuit la votul de 51,9% pentru „Ieşire“. Totuşi aş risca să fac o presupunere că, dacă referendumuri similare ar fi avut loc în alte ţări ale UE, ar fi existat un vot similar de protest împotriva stării de fapt.
Astfel, dat fiind faptul că referendumul Brexit nu a fost obligatoriu din punct de vedere legal şi nu respectă prevederile Articolului 50 din Tratatul UE, de ce există atât de multă volatilitate pe piaţă? Un răspuns poate fi acela că pieţele urăsc incertitudinea. Un alt răspuns poate fi acela că anumite persoane se folosesc de situaţia curentă pentru a specula pe pieţe.
Ce impact va avea votul din cadrul referendumului pentru Brexit? În opinia mea va fi unul pur politic.
Exprimă acest vot dorinţa cetăţenilor UK? Dacă eşti familiarizat cu conceptul de stat unitar (şi se presupune că oficialii Comisiei Europene şi cei ai altor state membre ale UE sunt familiarizaţi cu acest concept), atunci este uşor să spui că britanicii au votat să părăsească UE. În opinia mea o astfel de analiză nu ia în calcul faptul că UK nu este un stat unitar (cu toate că UK este „stat membru“ al UE).
UK este format din patru ţări: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord (după cum bine ştiu suporterii campionatului de fotbal Euro 2016). Îi voi lăsa pe alţii să dezbată statutul Ţării Galilor şi al Irlandei de Nord, dar Scoţia şi Anglia au reprezentat un regat unit împărţind un parlament comun în Westminster doar începând cu 1707. Poate că avem un paşaport unic, dar Tratatul Uniunii din 1706 prevede în mod specific, printre altele, perpetuarea unui sistem legislativ separat în Scoţia. Ca urmare a unui alt referendum şi odată cu adoptarea de către parlamentul UK a Legii Scoţiei în 1998, Scoţia are un parlament învestit în Edinburgh.
De ce este acest lucru atât de important pentru oamenii din Bruxelles, Paris, Berlin, Londra sau Bucureşti? Pentru că rezultatul referendumului pentru Brexit în Scoţia a fost 62% pentru „Rămânere“ şi 38% pentru „Ieşire“. Guvernul actual al Scoţiei este unul minoritar condus de Partidul Naţional Scoţian, iar liderul acestuia, primul-ministru al Scoţiei (Nicola Sturgeon), a declarat că ea consideră că are un mandat clar din partea electoratului Scoţiei şi anume acela de a păstra Scoţia în Uniunea Europeană.
Într-un alt referendum, în 2014, electoratul din Scoţia a decis împotriva declarării independenţei de UK, deşi a existat un număr important de voturi pentru independenţă. În mod ironic, în cadrul acelui referendum, votanţilor li s-a spus că dacă Scoţia votează să părăsească UK, o Scoţie independentă va trebui să aplice pentru a deveni membru al UE şi nu s-a menţionat, în măsura în care am observat eu, folosirea Articolului 50 (a se vedea mai sus).
În circumstanţele actuale, „cerinţele constituţionale“ ale UK sunt departe de a fi clare în ceea ce priveşte părăsirea UE. A fost simplu atunci când UK a aderat la predecesorul UE în 1973 pentru că în acel moment exista un singur parlament în UK, şi anume cel din Westminster. În anii care au urmat după 1973, noi am creat (sau recreat) mai multe parlamente – inclusiv Parlamentul Scoţiei menţionat mai sus. Se pare că există argumente solide cum că orice decizie din partea parlamentului UK de a părăsi UE are nevoie de acordul parlamentului scoţian. Primul-ministru al Scoţiei a declarat că ia în considerare să solicite parlamentului scoţian să refuze acordarea unui astfel de acord.
Pe lângă consecinţele politice ale unui astfel de conflict între UK şi parlamentul scoţian, s-a spus că viziunea engleză este că parlamentul UK este suveran şi poate adopta orice lege doreşte – într-adevăr acesta pare să fi fost un argument în campania pentru referendumul Brexit – şi că, din punct de vedere legal, parlamentul UK poate pur şi simplu să schimbe sau să ignore prerogativele parlamentului scoţian.
Cu toate acestea, în cazul MacCormick vs Lord Advocate din Scoţia (pentru a stabili dacă Majestatea Sa Regina va fi numită „Elizabeth I“ sau „Elizabeth II“ din Scoţia: Elizabeth Tudor a Angliei nu a condus niciodată Scoţia), judecătorul senior din Scoţia a declarat că „principiul suveranităţii nelimitate a Parlamentului este un principiu englez distinct şi nu are echivalent în legea constituţională scoţiană“. Opiniile diferă în ceea ce priveşte puterea legislativă a parlamentului scoţian de a bloca legislaţia pentru implementarea retragerii UK din UE, dar această viziune asupra legii constituţionale are cu siguranţă potenţialul de a complica şi mai mult situaţia.
Astfel, din punct de vedere legal, opinia mea este că oamenii din România şi din restul UE trebuie să privească votul Brexit ca fiind:
• o expresie a insatisfacţiei faţă de starea de fapt (inclusiv în ceea ce priveşte natura prezentă a UE) exprimată de o parte importantă a electoratului din UK, dar care nu declanşează retragerea UK din UE; şi
• cauza unei posibile crize constituţionale interne în UK.
Despre posibilitatea ca Articolul 50 să fie vreodată invocat – şi dacă UK (sau părţi ale UK) vor părăsi în acel moment UE – acestea sunt alte aspecte!