Tag: româncă

  • Povestea româncei care a VÂNDUT LEGUME la tarabă în PIAŢĂ, iar acum conduce peste 400 de magazine în 40 de ţări

    De la 18 ani, Teodora Burz lucrează în industria modei pentru femei şi bărbaţi şi se consideră o norocoasă pentru că face ceea ce îi place. „Pasiunile mele sunt legate de carieră. Preocupările din puţinul meu timp liber ţin tot de zona de fashion”, spune aceasta.

    La vârsta de cinci ani, Teodora Burz a decretat că trebuie să câştige proprii bani, aşa că şi-a însuşit o mică parcelă din grădina casei părinţilor ei pentru a cultiva cu grijă şi simţ de răspundere vinete, roşii, ceapă şi ardei. „Atunci mi s-a dezvoltat cel mai bine simţul competiţiei şi al lucrului bine-făcut“, spunea Burz, pentru tirnaveni.ro. După „recoltă“, îşi ducea legumele la piaţa din Târnăveni, de una singură „Oamenii erau încântaţi să cumpere de la un copil, aşa că eram prima care-şi vindea marfa“, mai spune Burz, citată de aceeaşi sursă.

    La începutul anilor 2000 Teodora Burz a pus bazele brandului de haine pentru bărbaţi Ziggo House, iar ulterior a lucrat pentru retaileri internaţionali. De aproape şapte ani este country manager al Orka Holding (care operează magazine sub mărcile Damat, Tween şi D’S) în România şi se ocupă de marketingul şi expansiunea grupului turc la nivel internaţional, care deţine în portofoliu peste 400 de magazine de modă pentru bărbaţi deschise pe aproape 40 de pieţe.

    „Eu nu am avut un mentor sau un model, dar cred că e bine să deschidem apetitul generaţiei Z către oameni care au reuşit, în măsura în care reprezentanţii mediului de afaceri îşi doresc să se implice în orientarea noilor generaţii”, precizează Teodora Burz. În anul care tocmai a trecut spune că a investit atât financiar, cât şi energie şi experienţă, iar pentru 2017 îşi propune o creştere de 30% a businessului pe care îl conduce.

    În timpul liber, când nu se axează tot pe zona fashion, Teodorei Burz îi place să călătorească, iar printre cele mai frumoase momente aminteşte vacanţele din Asia. „Sunt momente unice de care îmi amintesc cu drag şi abia aştept să mă reîntorc acolo. Jaipur (India), Uluwatu (Bali) sau PangKor Laut (Malaiezia) sunt câteva locuri care au o semnificatţe aparte pentru mine.”

  • Românii au cumpărat 70.000 cărţi vândute, în valoare de 1.5 milioane lei, de Black Friday. Cel mai vândut scriitor, o româncă

    În cele 24 ore de campanie, Libris.ro a înregistrat peste 13.000 comenzi, fiind accesat de peste 150.000 vizitatori. 73% dintre comenzi au fost plasate de femei, iar judeţele din care s-au înregistrat cele mai multe comenzi au fost Bucureşti, Cluj, Timiş, Iaşi şi Braşov.

    “Black Friday 2017 a fost dublu ca rezultate fata de 2016 şi cu aproximativ 30% peste estimarile noastre. Zilele urmatoare vom finaliza expedierea tuturor comenzilor, 40% dintre ele au plecat deja către cititori” –declară Laura Ţeposu, Director Dezvoltare şi Fondator Libris.ro.

    Cele mai vândute cărţi au fost cele din categoria Beletristică, reprezentând 48% din total, urmate de cele din categoria Cărţi pentru copii, cu 31% din vânzări.

    Autorii cu cele mai multe cărţi vândute au fost un autor roman contemporan, Petronela Rotar cu 659 exemplare, şi clasicul rus Lev Tolstoi, cu 554 volume vândute.

    “Topul autorilor preferaţi de Black Friday este condus de românca Petronela Rotar, al cărei nou volum Orbi şi-a epuizat rapid tirajul. Pe locul doi s-a situat autorul rus Lev Tolstoi, o combinaţie surprinzătoare care relevă apetitul în creştere al cititorilor români faţă de literatura română contemporană, dar şi interes faţă de marile opere clasice” –adaugă Laura Ţeposu.

    Rotar are 36 de ani, doi copii, şi scrie texte sau poeme. “Scriu brutal despre mine şi despre ce mă doare pe mine” 

  • Cum a reuşit o tânără româncă să dezvolte un business profitabil în plină criza. ”Domeniul nu a fost atât de lovit sau afectat de criză precum altele“

    Pe vremea când designerii ”păreau inabordabili, inaccesibili“ şi puteau fi găsiţi doar în showroomuri, online, la televizor sau pe catwalk, Laurei Călin, fondatoarea V for Vintage, i-a venit ideea acestei afaceri. ”Am vrut să creăm o apropiere, să-i împrietenim cu posibilii clienţi. Aşa am pus bazele unui spaţiu prietenos în care pe parcursul a două zile publicul să îi poată cunoaşte personal pe designeri, nu neapărat să le vadă colecţiile, pe care le putea vedea online sau în alte locuri“, explică Laura Călin.

    Pe de altă parte, povesteşte ea, a luat în calcul şi nevoia designerilor de a deveni cunoscuţi. Practic, proiectul a fost un răspuns la o nevoie existentă pe piaţă, consideră fondatoarea. Primul eveniment a avut loc în urmă cu nouă ani, iar antreprenoarea a investit circa 5.000 de euro. Nu ştia pe atunci dacă va fi o singură ediţie sau o va repeta, dar a avut rezultate mai bune decât se aştepta; în anul care a urmat a organizat două ediţii – toamna şi primăvara, ritm pe care l-a păstrat. Mai nou, organizează şi ediţia de Crăciun. La început se înscriau la târg circa 50 de designeri, însă numărul lor a ajuns în prezent la 100; ei plătesc o taxă de participare de 350 de euro pentru un stand.

    Totuşi, nu poate participa chiar oricine, iar selecţia se face în funcţie de anumite punctaje stabilite de un juriu specializat pe baza aplicaţiilor trimise de designeri. Mai întâi V for Vintage stabileşte o temă pentru ediţia respectivă; spre exemplu, pentru ediţia ce a avut loc în al doilea weekend din noiembrie tema aleasă este ”Venus and the boy“, cu trimitere la ideea de unisex, de fluidizare a genurilor. Ulterior, designerii creează o colecţie capsulă, de zece piese, cu care se înscriu la târg pe baza unui formular, ce ajunge la juriu. Dacă aplicaţia respectivă trece de un anumit punctaj, designerul este admis la târg. O mare parte dintre cei care vin pentru prima dată se întorc la ediţiile următoare, iar alţii s-au consacrat de-a lungul timpului şi au ajuns nume cunoscute în domeniu, precum Andreea Bădală, fondatoarea Murmur, care s-a aflat şi în juriu la cea mai recentă ediţie.

    ”Sunt alţii la început de drum care vor să vadă cum este, târgul fiindpentru ei un test, să vadă cum îi primeşte publicul. Mai întâi vin ca studenţi, apoi au nevoie de continuitate, de expunere repetată. Mergi o dată, de două ori, publicul te învaţă, chiar dacă noi ne adresăm clientului final“, spune Laura Călin. Iar studenţii sunt scutiţi de plata taxei de înscriere. V for Vintage colaborează cu facultăţile de profil din Bucureşti, Timişoara şi Cluj, unde profesorii universitari încurajează şi trimit studenţii în urma unei trieri interne. ”E un test al lor pentru a vedea dacă produsele lor pot fi vandabile, că reuşesc să ajungă în piaţă, să se întreţină din ceea ce fac. Este primul lor contact cu publicul“, adaugă ea. La fiecare ediţie participă în jur de 100 de studenţi, iar portofoliile lor sunt trimise de profesori către V for Vintage înainte de lansarea evenimentului.

    Proiectul V for Vintage a fost lansat chiar când criza economică începea să-şi facă simţită prezenţa în România, însă proiectul a evoluat nestingherit. Motivele sunt simple, spune Laura Călin: ”Domeniul acesta nu a fost atât de lovit sau afectat de criză precum altele“. Pur şi simplu, povesteşte ea, i-a venit ideea acestui târg, ”era o nevoie în piaţă, m-am bazat pe curiozitatea comunităţii şi a funcţionat“. Pe de altă parte, un atu este şi faptul că V for Vintage nu este doar despre shopping, ci este mai mult un eveniment social. ”Cumperi, nu cumperi, mergi acolo cu prietenii, stai la o cafea, socializezi, îţi faci poze, fără nicio presiune“, spune antreprenoarea.

    Iar cifrele demonstează interesul oamenilor pentru eveniment: câteva mii de vizitatori în două zile. Biletele de intrare la târg reprezintă, de altfel, o sursă de venituri, pe lângă taxele de participare ale designerilor şi sponsorizări. Cel mai mare cost, de la început şi până în prezent, este cu spaţiul de desfăşurare a târgului, care s-a schimbat de-a lungul timpului datorită creşterii numărului de participanţi. De asemenea, creşterea numărului de colaboratori a generat un avans al costurilor, în condiţiile în care echipa permanentă este formată din trei oameni, iar în jurul târgului lucrează pentru eveniment circa 20 de persoane. ”Îmi place să lucrez în echipă. Sunt un iniţiator de proiect, dar pe de altă parte cred că nu am lucrat singură niciodată. Două creiere lucrează mai bine decât unul, trei mai bine decât două“, consideră Laura Călin. În general, investiţiile au crescut de la an la an, ajungând acum la 25.000 de euro, adică de cinci ori mai mari decât în 2008. Şi cifra de afaceri creşte de la an la an, în medie cu 20%, iar anul trecut a ajuns la aproximativ 200.000 de euro.

    Antreprenoarea a pus recent bazele unei platforme online ce uneşte designerii cu publicul în online, ”exact ceea ce am făcut cu târgul, platfoma face în online“. Prin intermediul Design FEED, publicul poate vedea colecţiile şi poate lua legătura cu creatorii acestora, deoarece se găsesc şi datele de contact ale designerilor. 50 de designeri sunt deja înscrişi pe platformă, taxa fiind de 50 de euro. ”Anul acesta promovăm platforma doar în România, însă de anul viitor sau peste doi ani vrem să trecem la nivel internaţional“, spune antreprenoarea.

  • Româncă din Italia: „Vă plangeti pe la toate colţurile că nu se schimbă nimic. Uitati-vă in sufletele voastre. Si nu contează din ce zonă a României esti, important e să fii OM!”

    Pe Facebook, Solomon Liliana  a scris: „Sunt de 18 ani Italia, la Torino. 18 ani in care am plătit taxe si mi-am văzut de ograda MEA. 18 ani de voluntariat si lucruri frumoase.

    De când am fondat asociaţia “Maramureş” am întâmpinat doar greutăţi. Ţinând cont că la Torino 90% dintre români sunt moldoveni( Bacău, Iasi, Vaslui)
    nu sunt văzută bine, orice as incerca să fac….Am o grămadă de prieteni moldoveni( cărora le mulţumesc din suflet pentru prietenie si pentru faptul că sunt mereu aproape de mine), iar in asociaţie majoritatea copiilor sunt moldoveni.

    Nu o dată am fost “injunghiata” pe la spate, chiar de colaboratorii mei. Am strâns din dinţi si m-am dus înainte. Pentru că IUBESC ceea ce fac, pentru că pun suflet. Incerc din răsputeri să duc tradiţia si CULTURA înainte. E greu, e foarte greu sa duci la bun sfârşit astfel de proiecte, dar NU VOI RENUNŢA NICIODATĂ, oricâte dificultăţi as întâmpina.

    Aud mereu: ” esti din Maramures” ?? Si?? Am mâncat vreodată pe cineva? Am făcut rău cuiva? NU! Sunt din MARAMURES si sunt foarte mândră că m-am născut si crescut acolo. Nu am cerut niciodată NIMIC nimănui si tot ce am realizat pana acum a fost cu puterile mele, multă muncă si multe sacrificii.

    Am învăţat să iubesc oamenii, sa-i accept asa cum sunt si să nu răspund răutăţilor cu alte răutăţi.

    NU, nu putem fi toţi simpatici, ar fi prea multă monotonie in jur, dar putem lăsa de’o parte invidia si răutatea si aprecia pe cei care intr-adevăr fac ceva frumos, ceva bun. Vă plangeti pe la toate colţurile că nu se schimbă nimic. Uitati-vă in sufletele voastre. De acolo pleacă schimbarea. Si nu contează din ce zonă a României esti, important e să fii OM!”

  • Româncă din Canada: “Când hoţia şi corupţia nu vor mai fi tratate ca virtuţi, vom lua bilete spre România. Numai dus!”

    „Odată cu noul meu statut de «femeie divorţată şi cu un copil» a început adevărata mea luptă cu viaţa. După un lung şir de detaşări-restructurări-schimbări de serviciu şi de oraş, mergea din rău în mai rău. Şi nu-mi doream decât să-mi pot creşte copilul, să-i ofer un trai decent… Uneori chiar credeam că reuşesc.

    În Canada eu sînt de 2 ani, soţul de 15 ani. El se simte «acasă» acum. Eu mai am de lucru la capitolul ăsta. Îmi place Canada, natura ei şi felul deschis al oamenilor de a te privi, de a te primi printre ei. Îmi plac funcţionalitatea ei şi puterea oamenilor de a ştii să preţuiască fiecare clipă a vieţii.

    Aici e primul loc unde mi se pare că «imigrant» sună ca «Hei, prietene!». Şi totuşi, aici eu nu voi fi niciodată «acasă». Şi în planurile noastre de viitor stă şi o posibila întoarcere acasă, acolo, în România. Nu acum, dar la bătrîneţe… Doi pensionari, pe prispa unei case maramureşene, între dealurile de la poalele Pietrosului… Un vis care poate rămâne mereu la stadiul de vis, dacă în România nu se schimbă nimic în bine.

    Sincer, eu îmi pierd speranţa, încet şi dureros, cu fiecare zi, cu fiecare ştire pe care o citesc de acolo, cu fiecare mârşăvie facută de cei care linşează ţara şi pe cei care mai cred în ea. Mă doare România ca o rană deschisă…

    Ce ar trebui schimbat pentru a vrea să ne întoarcem acasă? Doamne, atât de multe încât mi-e mai uşor să spun «Totul!».

    Mentalitatea. Atunci când românii vor înceta a se mai complace în aşteptarea schimbării care trebuie să vină întotdeauna de la ceilalţi, scuturându-se de răspundere cu de-acum tradiţionalul «Eu nu pot schimba nimic singur. Asta e, ferească Dumnezeu de mai rău!»,

    atunci când hoţia şi corupţia vor fi tratate ca exact ceea ce sunt şi nu ca virtuţi, atunci când oamenii vor putea lucra pentru a trăi şi nu invers (a trăi, nu a exista!), atunci când vor înceta să mai arunce pisica moartă dintr-o curte într-alta şi îşi vor asuma responsabilitatea la modul serios, atunci când românii îşi vor reaminti că ei sunt, prin definiţie şi tradiţie, omenoşi, cinstiţi, harnici, iubitori de aproapele lor şi nu călcători peste cadavre ca aceea mână de lichele care otrăvesc cu duhoarea lor cam tot ce a mai rămas bun şi frumos în ţară…, atunci, exact atunci, nicio secundă mai târziu, eu şi soţul ne vom cumpăra biletele spre România. Doar dus“.

  • Cine este românca ce produce câteva dintre cele mai renumite seriale din SUA. „Imi amintesc de România ca o ţară frumoasă vizual, dar un loc mizerabil în care să trăieşti”

    In SUA, ea a absolvit University of Central Florida, dupa care s-a mutat in Los Angeles. Acum este producator, producator-coordonator, si assistant executive la cele mai urmarite seriale din SUA, produse la Hollywood, care deja au facut inconjorul lumii si au milioane de fani.
     
    Reporter Citynews.ro: De unde esti si cand ai plecat in SUA?
     
    M.G: Mama mea este din Risnov, tata din Augustin, iar eu m-am nascut in Brasov in 1976. Parintii mei au plecat din Romania in 1985, iar eu impreuna cu sora mea am plecat doi ani mai tarziu, in 1987.
     
    Rep: Ce-ti mai amintesti de Romania? Cum te gandesti la tara ta?
     
    M.G: Imi amintesc Romania ca o tara frumoasa vizual, dar un loc mizerabil in care sa traiesti. Amintirile din copilaria mea sunt presarate cu lucruri minunate, cum ar fi cand ma jucam la Castelul Bran, vacantele de vara la Constanta, privitul vitrinelor prin Bucuresti, mersul la opera cu mama mea, patinaj si altele. Dar imi amintesc si lucruri teribile precum ore de asteptare la coada pentru paine, lipsa lucrurilor de trai elementare, senzatia constanta ca cineva iti urmareste fiecare miscare, frica zilnica ca poti fi persecutat fara niciun motiv. Niciun copil de 9 ani nu ar trebui sa simta asta!
     
    Rep: Cand ai fost ultima data in tara?
     
    M.G: Nu am mai fost de la plecarea din 1987. Chiar imi doresc si am incercat sa ma fac sa merg de cateva ori, dar frica ce mi-a fost insuflata de cand eram copil este un lucru greu de lepadat. Voi merge cu siguranta in anul viitor.
     
    Rep: Ce scoala ai absolvit si cum ai ajuns sa lucrezi la unele dintre cele mai bune seriale din lume? 
     
    M.G: Am absolvit University of Central Florida cu licenta in teatru, iar cativa ani dupa asta, m-am mutat in Los Angeles. Am inceput ca si production assistant, ducandu-le pranzul si cafeaua echipei si scenaristilor. Este nivelul de inceput al joburilor in Los Angeles, dar este un pas necesar pentru a urca pe scara industriei TV. Singurii care pot sari peste aceasta treapta sunt cei care au rude in industrie, iar eu nu cunosteam pe nimeni cand m-am mutat in L.A., nici macar o persoana.
     
    Asa ca am inceput de la zero, dar m-am bucurat de fiecare secunda. Apoi am avut norocul sa muncesc cu Chuck Lorre, ca si asistentul sau. Mi-a dat o sansa atunci cand nu aveam prea multa experienta, pentru simplul fapt ca eram foarte entuziasta in legatura cu el si cu show-urile sale. Munca impreuna cu Chuck este ceea ce m-a dus pe calea succesului. Intr-adevar asta a fost “biletul de aur”, cineva ca el sa dea o sansa cuiva ca si mine.
     
    Ca si asistentul sau am invatat multe doar privindu-l. Nu este doar un scenarist stralucitor, ci si un producator uimitor, deci urmarindu-l am invatat partea business a televiziunii. Si asta este jobul meu acum.
     
    Ma asigur ca operatiunile de zi cu zi merg fara probleme si lucrez indeaproape cu Mark Roberts, creatorul si producatorul executiv al show-ului Mike and Molly, ca sa ma asigur ca viziunea sa creativa este pusa in practica asa cum trebuie. Mark este o alta persoana care m-a ajutat in promovarea de la nivelul de producator-coordonator la cel de producator.
     
    A crezut in mine incat sa ma angajeze ca si mana sa dreapta pentru serialul sau. Cred ca intr-adevar am fost binecuvantata sa ii cunosc pe acesti doi oameni care mi-au dat sanse din nou si din nou.
     
  • Această româncă şi-a transformat pasiunea într-o afacere. Vinde obiecte de care nicio femeie nu se desparte, în valoare de 100.000 de euro

    „Încă din facultate îmi personalizam elementele din garderobă. Fie că era vorba de haine sau de accesorii, le căutam pe cele mai neobişnuite, colorate sau cu tăieturi şi croiuri speciale, le purtam o perioadă, apoi le «îmbunătăţeam», astfel încât să se plieze pe personalitatea mea”, povesteşte Armina Popeanu despre ideea care a stat la baza înfiinţării Lyria. Tânăra este de profesie arhitect, cu mai multe specializări în design, iar în cazul său antreprenoriatul este o prelungire a pasiunii sale sau, mai popular spus, îmbinarea utilului cu plăcutul. „În materie de genţi, mi le achiziţionam, le purtam o perioadă scurtă, apoi le pictam cu povestea mea din acel moment.

    Aşadar, domeniul fashion handmade a fost ales cumva natural”, spune ea. Primul gând de a-şi transforma pasiunea în afacere a apărut în mai 2014, după ce mai multe prietene au apelat la ea pentru a-şi personaliza poşetele. Simţind potenţialul unei afaceri, în acelaşi an, la sfârşitul lui august, Armina Popeanu avea deja 35 de genţi pictate listate pe o platformă online, „gata pentru a-şi găsi perechea”. A plecat la drum cu 2.000 de euro, iar prima comandă a venit la trei luni de la lansarea Lyria ca magazin online.

    „Cea mai mare provocare a fost relaţia cu furnizorii”, îşi aminteşte tânăra. „Trecuse jumătate de an, Lyria era online şi începea să prindă avânt, iar eu nu mă puteam baza până la capăt pe cei cu care începusem să lucrez”, explică antreprenoarea. Iniţial, a căutat pentru colaborări fabrici şi ateliere din ţară, dorindu-şi ca produsele Lyria să fie 100% româneşti, însă acestea nu au reuşit să se plieze pe criteriile sale. „Din păcate, nu am găsit furnizori de genţi care să se încadreze în specifiicaţile şi timpul de producţie, nici producători deschişi pentru o colaborare pe termen lung”, povesteşte Popeanu. De aceea, împreună cu soţul său, a luat decizia de a achiziţiona o fabrică de profil, cu tradiţie de peste 15 ani în producţia articolelor de marochinărie, atât pentru piaţa internă, cât şi cea externă.

    Aşa a luat naştere, în noiembrie 2015, brandul Desirette, care a devenit şi furnizor pentru Lyria. În prezent, toate genţile şi accesoriile Lyria sunt realizate în atelierul propriu, unde are libertatea deplină în transpunerea ideilor din schiţă în realitate. „Aici, cu ajutorul unei echipe entuziaste, am reuşit să manufacturez modelele pe care le doream în parametrii necesari de design şi calitate”, explică ea. Pe de altă parte, toată materia primă necesară este cumpărată din tăbăcăriile italieneşti, iar antreprenoarea călătoreşte de câteva ori pe an pentru a le alege. Cea mai comandată geantă este modelul Sebille Red Poppies – aflată în prezent la un preţ de 459 lei, conform site-ului propriu – , pe care fondatoarea Lyria o descrie ca „echilibrată”. „Are un balans optim între cromatica poveştii, forma şi culoarea genţii. De asemenea, este povestea cu care majoritatea clientelor noastre se identifică şi, ca o confesiune, mărturisesc că a fost prima poveste pictată din istoria Lyria”, declară antreprenoarea. Însă produsele sunt disponibile şi în colecţii de genţi nepictate, dar speciale prin alăturarea unor piei naturale cu texturi, culori şi forme îndrăzneţe, mai precizează aceasta.

    În medie, Lyria primeşte un număr de circa 70-80 de comenzi pe lună, iar valoarea medie a unei comenzi este de 400 de lei, spune fondatoarea; conform site-ului propriu, genţile Lyria se găsesc la preţuri cuprinse între 200 şi 600 de lei. Cea mai mare comandă a fost din partea unei iubitoare de artă din SUA, valoarea totală fiind de circa 2.000 de dolari. Dacă ar fi să stabilească un profil al clientelor Lyria, acesta ar cuprinde femei cu studii superioare, între 35 şi 54 de ani, cu venituri medii spre mari şi, mai ales, cu un stil unic şi nonconformist, având în vedere că produsele Lyria nu sunt de serie. De asemenea, poziţionarea Lyriei în ceea ce ţine de preţuri este una medie. „Elementul diferenţiator faţă de concurenţă este, cu siguranţă, pictura manuală a fiecărei poveşti din spatele genţilor Lyria”, ţine ea să precizeze.

    După doi ani de activitate, Lyria a încheiat anul 2016 cu o cifră de afaceri de circa 100.000 de euro şi a înregistrat o creştere de circa 60% faţă de anul precedent. Pentru 2017 îşi propune lansarea unor noi colecţii şi linii de produse, „care să ducă povestea Lyria mai departe”, spune antreprenoarea. De asemenea, în ceea ce priveşte creşterea, ţinteşte plusuri de aproximativ 40% până la finele anului. Antreprenoarea este optimistă şi în ce priveşte planurile pe termen lung: „Atenţia cumpărătorilor s-a mutat în ultimii ani în online – segmentul de cumpărături online a crescut în 2016 cu 30% mai mult ca în anul anterior, atingând aproximativ 1,8 miliarde de euro, potrivit raportărilor principalelor magazine online”.

    Cu toate acestea, antreprenoarea este conştientă că un magazin fizic ar consolida imaginea brandului. Aşadar, are în plan deschiderea unui concept store în Bucureşti, care „să invite clienţii în universul Lyria şi să le ofere o întreagă experienţă”.
    Până atunci însă, începând cu luna aceasta, Lyria şi Dessirette vor fi disponibile în ediţie limitată într‑un magazin multibrand din Bucureşti dedicat designerilor români. Pe termen lung, Armina Popeanu consideră că femeile din România se vor îndepărta treptat de brandurile de masă şi vor începe din ce în ce mai mult să caute acele branduri care să le definească personalitatea şi să se fie un statement al stilului propriu. „Piaţa de fashion din România este în continuă creştere – de circa 15 – 25% în fiecare dintre ultimii ani”, observă antreprenoarea.

    Datele arată că apetitul românilor către fashion se află într-o continuă creştere, deşi alături de Bulgaria, România are cea mai scăzută putere de cumpărare din UE. Cu toate acestea, românii au cheltuit 16 miliarde de lei în 2015, faţă de 15,2 miliarde de lei în anul anterior, conform Ziarului Financiar. Din totalul sumei, circa 65% a mers către achiziţiile de haine, 28% către încălţăminte, iar restul către articole sportive. Piaţa locală de modă este dominată de grupurile Inditex (Zara, Massimo Dutti), H&M şi C&A, care sunt, în această ordine, liderii pieţei. Cu salarii de opt ori mai mici decât în Germania, dar cu preţuri similare la haine şi pantofi, românii ajung să aloce lunar cea mai mare pondere din venit pentru achiziţiile de modă. Astfel, un român cheltuie lunar circa 77 de lei pentru achiziţia de haine şi pantofi, cu 30% mai puţin decât un ceh sau un polonez şi de cinci ori mai puţin decât un neamţ.

     

  • Ambiţie fără limite: de la munca cu ziua cu sapa la CAMPIOANĂ MONDIALĂ în cadrul unuia dintre cele mai dure sporturi din lume

    Putina lume crede despre ea ca e sportiva, dar Gabriela Iaciu e campioana la unul dintre cele mai dure sporturi din lume – maratonul de ultra-probe.

    Ca sa ia aurul, a concurat in doar doua zile la 14 probe de atletism.

    Pentru competitii se antreneaza la baza sportiva pe care a improvizat-o la ea in curte.

    “Lumea imi zice ca am luat-o razna la batranete”, se amuza Gabriela.
    “Cica n-am alta treaba de facut. Ca la sat… si acum cand am venit din Belgia, lumea nu m-a intrebat de medalie, toti m-au intrebat cati bani am castigat.”

    Gabriela Iaciu locuieste intr-un sat din Prahova, unde si munca la camp e un antrenament. Munceste cu ziua ca sa aiba din ce trai. Antrenorul ei mai strange bani din donatii, pentru transport, masa si cazare.

    “Mai fac treaba in gradina, ma mai duc cu ziua la sapa, fac curatenie. Vara la fan, la ce se gaseste la noi de munca. Primavara e o perioada cand tund oi, o saptamana, doua, trei, dupa aia incepe perioada cu pusul in pamant. Dupa aia incepe fanul si tot asa, muncesti cu ziua. Gasesti daca vrei sa muncesti, scrie sport.ro

  • Ambiţie fără limite: de la munca cu ziua cu sapa la CAMPIOANĂ MONDIALĂ în cadrul unuia dintre cele mai dure sporturi din lume

    Putina lume crede despre ea ca e sportiva, dar Gabriela Iaciu e campioana la unul dintre cele mai dure sporturi din lume – maratonul de ultra-probe.

    Ca sa ia aurul, a concurat in doar doua zile la 14 probe de atletism.

    Pentru competitii se antreneaza la baza sportiva pe care a improvizat-o la ea in curte.

    “Lumea imi zice ca am luat-o razna la batranete”, se amuza Gabriela.
    “Cica n-am alta treaba de facut. Ca la sat… si acum cand am venit din Belgia, lumea nu m-a intrebat de medalie, toti m-au intrebat cati bani am castigat.”

    Gabriela Iaciu locuieste intr-un sat din Prahova, unde si munca la camp e un antrenament. Munceste cu ziua ca sa aiba din ce trai. Antrenorul ei mai strange bani din donatii, pentru transport, masa si cazare.

    “Mai fac treaba in gradina, ma mai duc cu ziua la sapa, fac curatenie. Vara la fan, la ce se gaseste la noi de munca. Primavara e o perioada cand tund oi, o saptamana, doua, trei, dupa aia incepe perioada cu pusul in pamant. Dupa aia incepe fanul si tot asa, muncesti cu ziua. Gasesti daca vrei sa muncesti, scrie sport.ro

  • Salvatoarea de vieţi, Elena Ştefan, românca medaliată în Italia cu “Crucifixul de aur”: ”În România la loc de cinste sunt şpaga şi nepotismul”

    Elena Ştefan are 44 de ani, este originară din Iaşi, iar în ţară a absolvit facultatea de medicină veterinară. Are doi copii, un băiat şi o fată, de care este deosebit de mândră, ambii absolvenţi de studii superioare. Băiatul a terminat Academia de Poliţie, iar fata, Facultatea de electronică, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei.

    În Italia, Elena nu s-a mulţumit doar cu un simplu loc de muncă şi a făcut tot posibilul să se perfecţioneze. A urmat cursurile şcolii de infirmiere din Siena şi în prezent lucrează ca paramedic.

    Elena a făcut parte din echipajele Protecţiei Civile italiene care au intervenit încă din primele ore în zonele afectate de inundaţiile din Liguria în 2015 sau în localităţile din jurul oraşului Aquila afectat de cutremurul din 2009. A salvat vieţi, dar a şi suferit, găsind corpuri fără viaţă sub dărâmături, inclusiv cel al unui copil român. Pentru merite deosebite, pe 2 octombrie 2011 i s-a acordat cea mai înaltă disticţie primită de voluntari: ”Crucifixul de aur”.

    Nu de puţine ori, Elena s-a gândit la posibilitatea reîntoarcerii în patrie. Multe lucruri însă, în opinia sa, nu funcţionează bine.

    Elena într-un interviu acordat agenţiei de ştiri Diaspora Azi. şi preluat de gazetaromaneasca.com:”Aş porni de la un exemplu. Cunosc persoane care, după ani de muncă în străinătate, s-au întors în România şi au început o afacere. Şi partea frumoasă care este ? Nu poţi face lucruri cinstite mai bine zis NU eşti lăsat în pace şi nu poţi supravieţui.

    Cei care au averi colosale le-au făcut cinstit? O ştim cu toţii, că aici, o mână spală pe alta. De aceea, aş vrea să se schimbe câteva lucruri esenţiale: o altă gândire, o altă mentalitate, să poţi oferi copiilor un alt viitor, alte oportunităţi, şansa de a deveni un om cu drepturi dar şi obligaţii, să respectăm orice om indiferent de statutul social…apoi totul vine de la sine.”, ne-a spus ea.

    ”În România la loc de cinste este şpaga, nepotismul şi prostia. Diaspora trimite bani acasă şi acoperă găurile din deficitul României…dar implicarea ei nu este binevenită. Banii cu care venim sunt bani munciţi, nu bani din ajutoare sociale, aşa cum se acordă ajutoarele sociale în România.

    Bani pe care plătim taxe şi impozite în ţările unde suntem rezidenţi. Noi, diaspora, am învăţat să nu mai tolerăm abuzurile, să ne respectăm şi de aceea nu suntem bineveniţi acasă. Iată de ce ne simţim străini în ţara noastă, România.”