Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.
Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.
Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.
Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.
Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.
Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.
Nota: 8,5/10
În urmă cu două luni, o tânără actriţă l-a acuzat pe Luc Besson de viol.
În prezent, numărul femeilor care îl acuză pe regizor de abuzuri sexuale se ridică la patru. Astfel, o directoare de casting în vârstă de 49 de ani a declarat pentru site-ul francez Mediapart, luni seară, că a fost atacată sexual de Besson ori de câte ori a urcat în lift împreună cu acesta şi că i-a cerut favoruri sexuale şi pe platourile de filmare.
Alte două femei îl acuză pe cineast de “comportament sexual nepotrivit”.
Ce impresionează la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) e organizarea impecabilă de la aplicaţia de mobil destinată celor care vor să „navigheze” prin multitudinea de evenimente până la gala de premiere şi covorul roşu, totul pare fără de cusur.
Aşa cum se întâmplă atunci când un eveniment major are loc la Cluj, întreg oraşul părea implicat în buna desfăşurare a lucrurilor. Dincolo de afişele sau posterele care împânzeau marile bulevarde, orice chioşc sau colţ de stradă îţi amintea, într-un fel sau altul, că te afli în mijlocul celui mai mare festival de film din România.
Deşi mă bucur sincer pentru succesul de care se bucură Festivalul Internaţional de Film Transilvania, nu pot să nu fiu oarecum amărât la gândul că Bucureştiul rămâne mult în urmă atunci când vine vorba de astfel de evenimente. Nu ştiu dacă e vina autorităţilor locale sau lipsa de interes a bucureştenilor, dar ceva trebuie cu siguranţă schimbat. Nu vreau să transform acest text într-un manifest, dar mi-ar plăcea să văd acelaşi nivel de interes faţă de cultură şi în Capitală.
Revenind la filmele din cadrul TIFF, cele proiectate au acoperit teme diverse – indiferent că vorbim de unele cu tentă socială sau politică. Nivelul a fost unul extrem de ridicat în cadrul competiţiei, dar ceea ce m-a impresionat personal a fost „colecţia” de filme româneşti. Am avut mereu o problemă cu faptul că majoritatea producţiilor locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, nu aş putea spune că am fost un mare fan al producţiilor locale; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti e dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o mult mai mare recunoaştere peste hotare.
E corect, zic, să amintim şi de câştigătorii festivalului. Prin urmare, filmul Moştenitoarele (Paraguay – 2018) a câştigat Trofeul Transilvania al TIFF în valoare de 15.000 de euro, pelicula fiind aleasă dintre cele 12 aflate în competiţe. Premiul a fost înmânat regizorului Marcelo Martinessi de către soprana Angela Gheorghiu. „Vreau să împart premiul cu toată echipa şi producătorii, pentru că uneori noi, regizorii, stăm pe platouri şapte săptămâni şi nu ştim ce să facem. Echipa e acolo să te susţină, să te ajute, să mergi pe drumul pe care le-ai spus că vei merge”, a spus regizorul din Paraguay. Pelicula tratează povestea moştenitoarelor a două familii înstărite din Asuncion, Paraguay, care sunt împreună de trei decenii, dar starea lor financiară devine precară şi trebuie să vândă din lucruri.
În cadrul ceremoniei, actriţa franceză Fanny Ardant a primit Trofeul Transilvania pentru întreaga carieră, aceasta declarând că nu ştie dacă un premiu este ca o recompensă sau ca o îngheţată unui copil. „Pentru clipa aceea este o plăcere mare, dar după aceea chiar mai înseamnă ceva? Dar, cu toate acestea, eu sunt o actriţă. Când eram tânără, credeam că a fi actriţă este doar plăcerea de a fi pe scenă, apoi am înţeles că viaţa de actriţă înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, de la frig la căldură, de la spatele întors la mâinile întinse. În această seară, vă mulţumesc că, dându-mi acest premiu, mi-aţi dat lumină şi căldură şi mi-aţi întins mâinile”, a spus Ardant. De asemenea, actriţa Anna Szeles a primit premiul pentru întreaga carieră, iar actorul şi producătorul Dan Nuţu, premiul de excelenţă. Premiul Annei Szeles a fost înmânat acesteia de către fostul său soţ, Florin Piersic.
Printre alte premii decernate s-au numărat premiul juriului tinerilor francofoni – filmul La Priere (Rugăciunea), premiul Centrului Naţional al Cinematografii – filmul Santa Barbara, premiul FIPRESCI – Ghid de Viaţă, premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, secţiunea Umbre – În întuneric, premiul publicului – The Guilty (Vinovatul), premiul cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc – Un pas în urma serafimilor, premiul Zilele Filmului Românesc pentru scurtmetraj – Cadoul de Crăciun, premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut – Soldaţii. Poveste din Ferentari, premiul Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj – Pororoca, premiul pentru cea mai bună interpretare – trei actori ai filmului Ancora şi speranţa, premiul special al juriului – The Home (Casa) şi Scythe Hitting Stone (Izbiţi de soartă), premiul pentru cea mai bună regie – danezul Hlynur Palmason.
În cadrul ceremoniei de premiere a avut loc şi un moment neaşteptat: cineastul rus Aleksei Medvedev a urcat pe scenă având o pancartă de susţinere a lui Oleg Senţov, un regizor şi scenarist ucrainean aflat în greva foamei într-o închisoare din Rusia, după ce a fost arestat în Crimeea şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru terorism. Medvedev a criticat Rusia pentru condamnarea lui Senţov şi a făcut apel la cineaştii prezenţi să întreprindă demersuri pentru eliberarea acestuia.
Pentru că am vorbit de filmele româneşti, puteţi citi despre cele trei care m-au impresionat în mod special: Charleston, Un pas în urma serafimilor şi Secretul fericirii.
In the Fade e regizat de Fatih Akin, fiul unor imigranţi turci, câştigător al premiului pentru cel mai bun scenariu la Cannes, în 2007, pentru The Edge of Heaven. Akin este recunoscut mai ales pentru modul în care încorporează în filmele sale ciocnirea dintre culturi sau podurile construite între europeni şi imigranţii veniţi din alte părţi ale lumii.
Filmul prezintă povestea unui cuplu format dintr-un imigrant turc, Nuri, şi soţia sa Katja, o femeie din Germania; cei doi au şi un fiu de şase ani pe nume Rocco. Începutul filmului prezintă o familie fericită, oarecum lipsită de grijile zilnice. Toate acestea se schimbă în momentul în care o bombă explodează în faţa magazinului deţinut de Nuri, ucigându-l atât pe el cât şi pe copilul său.
Deşi pare evident încă de la început că e vorba de un atac ce are la bază motive rasiale, poliţia insistă pe scenariul potrivit căruia Nuri, care fusese în trecut condamnat pentru trafic de droguri, ar fi responsabil de crimă. Regizorul se concentrează apoi pe lupta soţiei pentru dreptate şi pe modul în care aceasta se confruntă, în aceeaşi măsură, cu sentimente de ură şi neputinţă.
Diane Kruger interpretează cu multă pasiune rolul Katjei, reuşind să surprindă numeroase elemente de nuanţă şi să îşi treacă personajul prin diferite stări.
Intenţia scenariştilor a fost de a se concentra pe violenţa împotriva imigranţilor, prezentând în prim-plan imperfecţiunile sistemului judiciar în astfel de cazuri. Secvenţele din tribunal sunt excelente, un rol esenţial jucând aici avocaţii celor două părţi, interpretaţi excelent de Denis Moschitto şi Johannes Krisch.
Procesul reprezintă de fapt şi punctul culminant al filmului, în care oameni ai legii se încăpăţânează să dea la o parte elementele evidente şi să îşi bazeze cazul pe speculaţii şi pe idei care, uneori, sfidează logica. Finalul este de asemenea excelent, spectatorii fiind forţaţi să ia parte la momentele dramatice prin care trece Katja.
In the Fade a fost extrem de apreciat de criticii de film, câştigând la Cannes 2017 premiul pentru cea mai bună actriţă (Diane Kruger). Producţia a mai câştigat un Glob de Aur pentru film străin şi a reprezentat şi propunerea Germaniei la Oscar. Memorabilă este şi coloana sonoră semnată de Josh Homme, vocalistul formaţiei Queens of the Stone Age.
In the Fade este un film dur care evocă, cu o mare doză de subiectivism, o temă omniprezentă în societatea de azi. Indiferent că veţi fi sau nu de acord cu viziunea lui Fatih Akin, este un film pe care îl veţi ţine minte.
Nota: 8,5/10
Filmul lui John Krasinski este gândit în aşa fel încât spectatorul să devină participant activ într-un joc de-a şoarecele şi pisica, unul plin de tensiune. Aceasta este de fapt şi principala calitate a celor mai multe filme horror de succes: darul de a-l aduce pe cel din faţa ecranului în mijlocul acţiunii. A Quiet Place mai reuşeşte un lucru impresionant: se joacă cu aşteptările publicului fără a subestima capacitatea de înţelegere a spectatorilor. Vorbim, fără îndoială, de un thriller excelent.
Scenariul semnat de Bryan Woods şi Scott Beck e extrem de alert, iar regizorul a profitat de acest lucru pentru a trece direct în mijlocul acţiunii. Vedem un cuplu care se joacă alături de cei trei copii, iar un titlu de pe ecran ne anunţă că e ziua 89; se înţelege destul de repede că acţiunea se petrece într-o lume postapocaliptică. Următoarele scene îi prezintă pe protagonişti mişcându-se încet printr-un magazin mic, încercând să facă cât mai puţin zgomot, căutând medicamente pentru unul dintre copii.
Începutul filmului are un singur rol, şi anume de a-l face pe spectator să înţeleagă că principalul pericol în această lume e sunetul. Firul narativ continuă la un an după aceste prime scene. Ideea unor inamici care îşi depistează prada după sunetele produse de aceasta nu e nouă, dar Krasinski a reuşit să aducă un suflu proaspăt conceptului. De-a lungul filmului, el creează mai multe momente tensionate în care spectatorii se aşteaptă la ceva inedit; de cele mai multe ori, aşteptările le sunt înşelate. Sunt scene în care vedem o puşcă şi ne aşteptăm ca sunetul produs să declanşeze un adevărat carnagiu, dar lucrurile iau o cu totul altă direcţie.
A Quiet Place e un film cu foarte puţine replici, bazându-se pe puterea imaginilor pentru a transmite mesajul central. Din acest punct de vedere, nu ştiu dacă am văzut recent o producţie mai reuşită, iar asta spune multe despre ceea ce poate face Krasinski în spatele camerei de filmat.
A Quiet Place a fost primit extrem de bine atât de critici, cât şi de spectatorii de rând, iar performanţele la box office reflectă perfect acest lucru: cu un buget de doar 17 milioane de dolari, filmul generase (la ora închiderii ediţiei) aproape 260 de milioane de dolari din vânzarea de bilete. Prin urmare, nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că producătorii au anunţat deja că lucrează la o continuare a filmului.
În concluzie, A Quiet Place e unul dintre acele filme rare în timpul căruia nu ştii la ce să te aştepţi. E un film care îţi induce o stare de teamă care rămâne cu tine mult după ce ai părăsit sala de cinema.
Nota: 8/10
Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.
Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.
Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.
Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.
Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.
Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.
În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.
NOTA: 6,5/10
“Chiar dacă Cronenberg a rămas ancorat la începuturi în teritoriile marginale ale peliculelor horror (…), a ştiut să construiască, film după film, un edificiu original şi personal”, a explicat într-un comunicat Alberto Barbera, directorul Mostrei veneţiene.
“Evoluând în jurul unei relaţii indisociabile între corp, sex şi moarte, universul său este populat de diformităţi (…) reflectând teama în faţa mutaţiilor produse în organism de ştiinţă şi tehnologie, boală şi decădere fizică”, a adăugat Alberto Barbera.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Dacă se ia în considerare rata inflaţiei, încasările generate de filmele regizate de Steven Spielberg se ridică la 10,41 de miliarde de dolari, potrivit Box Office Mojo.
De asemenea, dacă se adaugă filmele produse de Steven Spielberg se obţine cifra de 17,2 miliarde de dolari, potrivit aceleiaşi surse.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro