Mărturisesc că prima dată am vrut să scriu despre Dan Vasile în urmă cu vreo opt – nouă ani, la începuturile Business Magazin; m-a atras atunci ceea ce mi se părea a fi independenţa de care Dan dădea dovadă, faptul că regiza spectacole în ţară, că lucra pe proiecte şi că rezista în lumea teatrului – voiam să scriu despre astfel de oameni, care nu erau legaţi de o slujbă şi de un program, un astfel de trai mi se părea nemaipomenit, atunci. Nu mai ştiu de ce am abandonat ideea, cred că a venit criza şi nu a mai fost loc pentru astfel de abordări. După ani l-am regăsit pe Dan Vasile într-un grup de bărbaţi care îşi propune să rescrie normele eleganţei masculine româneşti; îşi lăsase o barbă respectabilă şi avea propria firmă, care se cheamă, cum altfel?!, „Mr. Vasile“. În fond tot un soi de independenţă.
Dan Vasile a devenit Mr. Vasile cu patru ani în urmă. „A fost un gând care se leagă de umorul pe care îl cultiv. Când te iei prea în serios, este un semn că ai îmbătrânit şi ai luat-o razna. M-am întrebat ce voi face şi am zic că mă vând cel mai bine pe mine, aşa că am numit compania Mr. Vasile“. A început cu ani în urmă cu traininguri motivaţionale, petreceri corporate neconvenţionale sau team buildinguri altfel decât cele obişnuite, activităţi derulate în paralele cu regia de teatru. Printre cei mai vechi clienţi se numără lanţuri de hipermarketuri sau de retail pentru care lucra cu grupe de 400 de oameni pe tehnici de vânzare. „Aveam săptămâni în şir în care lucram cu câte două echipe pe zi, patru ore cu unii şi patru ore cu alţii. Era extenuant.“ Piaţa i s-a format „din gură în gură“, de la sine, oamenii apreciind la el faptul că propunea ceea ce numim „ieşirea din zona de confort“.
La un moment dat i-a întâlnit ce cei de la compania Trainart, care căutau un actor. A fost o „potrivire de caracter“ între compania de training şi regizor, şi de atunci au făcut „mii de traininguri“. Au creat inclusiv un produs, Metamorphosis, care urmăreşte stimularea leadershipului intuiţional, care merge pe zona intuitivă şi nu pe zona raţional-logică, care oricum există în fiecare lider, îmi explică Dan. „Antrenând anumite exerciţii din programarea neurolingvistică, tehnici din teatru şi altele asemenea, am făcut un program de două zile de training care a funcţionat atât în sistem deschis, cu participanţi care cumpărau programul, cât şi în sistem intern, în companii. A fost un moment de extindere pe piaţă, a apărut un brand şi a fost dovada că se pot face astfel de lucruri“. Au venit clienţi mari, din industria de medicamente sau din consultanţa de business. „Ceea ce facem este de top, este zona de fuziune dintre tehnicile de influenţare din teatru şi modul în care faci ajustări extrem de precise cu cel din faţa ta. Astfel de tehnici sunt de bază în pregătirea actorilor, dar au fost aduse spre avocaţi sau oameni de vânzări. Sigur că în occident sunt mai avansaţi, faţă de noi există un oarecare decalaj, dar acesta este binevenit.“
Dan Vasile a terminat actoria la Hyperion, dar în paralel făcea şi regie de teatru la universitatea de stat. A fost în clasa lui Tudor Mărăscu la regie şi a învăţat actorie cu Eusebiu Ştefănescu. „Au fost profesori buni, de la care am mâncat teatru pe pâine. A fost perioadă fabuloasă, pentru că dimineţile eram la facultate, după-amiezile la Cinematecă şi serile la teatru.“ Primul său spectacol, Pelicanul de August Strindberg, pus în scenă la Teatrul Naţional din Iaşi în 2000, a fost nominalizat la premiile UNITER, pentru debut. „Debutul meu a fost un pic strâmb, pentru că am avut o cronică, pe prima pagină a unui ziar important, care desfiinţa spectacolul. Cineva o luase foarte personal şi era lipsit de afinităţi şi umor. La un moment dat au venit criticii adevăraţi şi au pus lucrurile la punct, iar teatrul s-a văzut cu o nominalizare la UNITER pe care nu o mai avuseseră de 10 ani. Mă aşteptam ca lucrurile să urmeze. Eram invitat la şedinţe la UNITER şi am zis că am început cu dreptul. Dar a început marea aşteptare lângă telefon. A fost o perioadă în viaţa mea când asta am făcut.“
Era foarte important să sune telefonul şi destinul său artistic ţinea de telefoanele acelea pe care trebuia să le primească, era în mâinile unor domni şi doamne pe care trebuia într‑un fel să-i facă atenţi, să îl bage în seamă. „Permanent era despre ce n-am făcut eu bine, astfel încât oamenii aceştia să mă valorizeze suficient. Întrebările acestea au tot funcţionat într-o bună parte din viaţa mea, ştiind în acelaşi timp că îmi fac treaba, ştiind că lucrurile pe care le fac eu au o oarecare inspiraţie şi o oarecare lucrătură şi un oarecare mecanism bine pus la punct, profesional vorbind. Ştiind că sunt acoperit profesional, mă întrebam în continuare ce ar mai trebui de făcut. Răspunsuri am primit, dar nu mi-au plăcut. Adică anumite lucruri pe care ar fi trebuit să le fac nu ţineau de valorile mele.“ Totuşi telefonul a sunat, şi a avut de lucru, pentru că are peste 30 de spectacole la activ, făcute în 15 ani. „Binişor, mai ales în condiţiile în care am început să montez Shakespeare, Cehov, texte importante, care contează şi au putere, texte prin care dacă intri, eşti altfel. Este un proces de iniţiere, inclusiv personală. Şi mi-am ales oameni interesanţi, scenografi şi actori de la diferite teatre din ţară şi asta a însemnat pentru mine realmente o creştere. Dar aveam spre 30 de ani, doi copii care creşteau, şi mi-am pus nişte întrebări: la ce bun? Avem o discuţie creativă sau ne umilim reciproc? Încotro merg, care este construcţia la care pun umărul?“
După aceste întrebări a ales businessul. „Mediul de business mă aranjează la nebunie, pentru că este un mediu în care, dacă lucrezi cu toată capacitatea şi îţi faci treaba aşa cum trebuie, eşti valorizat. Este mediul în care primeşti instantaneu respect. Dacă îţi stabileşti o întâlnire cu un CEO, la ora stabilită există deja o cafea şi cineva care te conduce, fără probleme. În teatru, apar urgenţe şi nu dau nici măcar un SMS să anunţe.“
Totuşi, cum a ajuns la training, coaching şi Mr. Vasile? La un moment dat un prieten care avea o fundaţie l-a invitat la un eveniment de pregătire a trainerilor, pentru care nu avea suficienţi participanţi. „Eram într-o săptămână în care nu făceam nimic şi am zis că orice este mai bine decât să stau acasă. Scriam de fapt articole pentru o revistă, am scris o carte pentru copii, am făcut tot felul de lucruri. Dar am zis OK, hai la TOT şi am avut o mică revelaţie. Ce se presupunea acolo, jocurile de rol, modul în care stăteai de vorbă cu participanţii, se asemăna foarte mult cu modul în care lucram în teatru, modul în propuneam anumite situaţii de învăţare experienţială. Mi-a explodat capul, mi-am spus: «Asta este o potecă interesantă».“ A păşit pe potecă şi telefonul a început să sune.
O perioadă a lucrat şi în training, şi în teatru, ba o vreme, cam doi ani, a cochetat şi cu publicitatea. „În publicitate am avut o perioadă bună, era la patru ani de la debut şi nominalizare, o perioadă de relativă stagnare în viaţa profesională. Un publicitar mi-a dat şansa să fiu creativ şi vedeam cum iau viaţă proiectele mele.“
Ultimul spectacol a fost A 12-a noapte la Arad, în 2012, care a ieşit un mix elisabetan, cu muzică şi clovnerii, spectacol „care a fost îngropat de nişte decizii administrative. În momentul acela mi-am dat seama că nu mai vreau să fac parte din aşa ceva, iar acum, deşi consider că nu mi-am agăţat mănuşile în cui, nu mă mai văd întorcându-mă. Poate doar în termenii mei, ceea ce este aproape imposibil, în teatrul aşa cum îl ştiu eu“.
