BusinessMagazin

Tag: pornire

  • O antreprenoare din România a pornit o afacere cu numai 500 de lei, iar acum a ajuns la vânzări de 350.000 de lei. Care este reţeta succesului

    Mariana Dan, de profesie inginer, a înfiinţat florăria Casa SamSara din Cernavodă în 1996 pornind la drum cu 500 de lei. Câteva luni mai târziu a deschis şi un restaurant cu acelaşi nume, deşi nu avea experienţă în domeniu, ci doar absolvise Facultatea de ştiinţa şi ingineria alimentelor la Universitatea din Galaţi.
     
    „La început mediul de afaceri părea extrem de permisiv, nepretenţios şi mi-a dat posibilitatea să experimentez pe drum şi să pot susţine afacerea cu multă muncă”, spune fondatoarea Casa SamSara. Pentru numele businessului, antre­prenoarea s-a inspirat de la numele unui parfum franţuzesc. La Casa SamSara clienţii pot degusta vinuri din regiune, pot achiziţiona flori şi aranja­mente florale pentru cadou, pot achiziţiona suveniruri, obiecte de artizanat, sticlărie, argintărie sau marochinărie, conform datelor de pe site-ul companiei.
     

  • Povestea omului care a reuşit să PĂCĂLEASCĂ LOTERIA şi să câştige marele premiu de aproape 3 milioane de euro

    Edward Putman, un multimilionar în vârstă de 53 de ani, este investigat într-un dosar de urmarire penală pentru presupusa falsificare a unui bilet al loteriei naţionale din Marea Britanie. El ar fi încasat ilegal, in urmă cu nouă ani, 2,8 milioane de euro după ce ar fi prezentat biletul de loterie fals. În cazul în care va fi găsit vinovat, bărbatul va trebui să returneze suma integral.

    Numerele sale câştigătoare – 6, 9, 20, 21, 31 şi 34 – au fost extrase pe 11 martie 2009, şi au corespuns unui bilet cumpărat în Worcestershire. Loteria Naţională i-a plătit atunci întreaga sumă, după ce a acesta s-a prezentat în calitate de câştigător, cu un bilet deteriorat, chiar înainte de termenul de expirare de şase luni.

    După ce a ridicat banii, Putman a cerut să nu se facă publicitate în jurul său, şi a dat vestea doar câtorva prieteni. Apoi a folosit câştigurile pentru a cumpăra două case în Kings Langley, Hertfordshire – una de 600.000 de lire sterline şi alta de 400.000 de lire sterline, precum şi o întreagă flotă de maşini de teren.

    În 2015, a fost deschisă o investigaţie de către Divizia de Fraudă, după ce au apărut dovezi că cererea nu era autentică. Bărbatul a fost arestat, dar acuzaţiile au fost retrase ulterior, susţine o sursă apropiată a anchetei.

    Comisia pentru jocuri de noroc a pornit ulterior o investigaţie asupra câştigului, şi a stabilit o amendă de 3,3 milioane de euro pentru agenţia Camelot, care i-a plătit bărbatului suma.

    “Dl. Putman a fost eliberat pe cauţiune pentru a se prezenta la Curtea Magistraturii din St. Albans pe 16 octombrie”, spun surse din cadrul anchetei, citate de Bloomberg.

     

     

  • Au început cu producţia de ambalaje într-un garaj, iar acum au ajuns la afaceri de milioane de euro din mutarea unor fabrici întregi

    Modpack Group, compania pe care Valentin Mălăescu a dezvoltat-o împreună cu fratele său, Bogdan, oferă companiilor servicii de relocare industrială, packaging şi export. 

    În 11 ani, numărul clienţilor firmei a ajuns la aproape 1.000. Veniturile acesteia s-au situat anul trecut la 5,3 milioane de euro, iar numărul de angajaţi la 93. Anul acesta, numărul de angajaţi a ajuns la 130, iar previziunea veniturilor vizează o creştere de circa 30%.

    Valentin Mălăescu povesteşte că un singur proiect de relocare a unei fabrici implică munca a circa 50-60 de persoane: de la evaluatori ai proiectului, oameni implicaţi în logistică, cei care se ocupă de transportul în locuri aflate oriunde în România sau în porturi ori aeroporturi, la munca echipei de packaging, care asamblează piesele în cutii. Urmează apoi încărcarea şi transportul, pe rute prestabilite, până la destinaţia de relocare a fabricii – aici intră în peisaj subcontractorii, respectiv cei care descarcă marfa. Ce este mai greu în mutatul unei fabrici?  „Managementul de proiect: să ai capacitatea sincronizării tuturor acestor activităţi astfel încât să nu existe timpi morţi”, spune Valentin Mălăescu. 

    De altfel, acesta este şi mottoul preluat de antreprenorii ploieşteni de la Steve Jobs, aflat la loc de cinste în recepţia biroului din Ploieşti: „Clienţii nu măsoară cât de mult ai încercat, ci cât de mult ai livrat”.

    Modpack desfăsoară mii de operaţiuni pe an. Dintre clienţii Modpack, 90% sunt firme multinaţionale, având puncte de lucru în Cehia, Regatul Unit sau Liverpool.

    În afara sediului central, aflat în Ploieşti, compania foloseşte un spaţiu logistic închiriat, în Cluj cu care deserveşte clienţii din centrul ţării; din rândul celor mai recente investiţii se află una de 2 milioane de euro, într-un centru logistic din Oradea. „Vrem să acoperim zona de vest a Europei şi ieşirea spre Europa; probabil va fi gata în primăvara anului viitor.”

    Compania are însă puncte de lucru şi în Cehia, Marea Britanie (Liverpool) şi vor să deschidă un birou şi în Statele Unite. Investiţiile totale în companie şi în extindere se ridică la peste 3 milioane de euro.

    Businessul Modpack Group a început prin producţia de ambalaje din lemn într-un garaj, evoluând ulterior în direcţiile transportului multimodal şi a relocărilor industriale. Valentin Mălăescu spune că au împrumutat un concept vestic, one stop shop, prin intermediul căruia pentru aproximativ 60% dintre clienţii lor oferă servicii integrate,  de la demontare de echipamente, ambalare, transport către o altă destinaţie oriunde în lume – rutier, maritim şi aerian. Antreprenorul spune că acoperă aproximativ orice tip de industrie, având capabilitatea să împacheteze şi să mute orice tip de echipament. 90% dintre clienţi vin însă din industria petrolieră, a tutunului, alimentară, automotive.


    Bazele firmei au fost puse în 2007. Până atunci, Valentin Mălăescu a lucrat în jur de 15 ani în companii multinaţionale, parcurs profesional pe care l-a început imediat după absolvirea studiilor la Universitatea Politehnica din Bucureşti.

    Înainte de Politehnică însă a lucrat într-o uzină care producea excavatoare, dar şi ca ca electronist într-o fabrică militară axată pe producţia de rachete. Povesteşte că a ajuns în aceste ipostaze fiindcă nu intrase din prima la facultate: „Tatăl meu a spus: «La lucru cu tine!», astfel că am început de jos, motiv pentru care am apreciat mereu munca.”

    După ce a lucrat ca mecanic şi electronist, a intrat la facultatea dorită, iar primul loc de muncă „mai serios”, de după absolvire, a fost în cadrul producătorului de ţigări British American Tobacco. A lucrat acolo timp de câţiva ani în zona de calitate şi s-a ocupat de mentenanţa aparatelor din acel departament. După trei ani, a trecut în departamentul de planificare a producţiei, având în responsabilitate trei unităţi de producţie ale companiei. După un deceniu în cadrul BAT, etapă din carieră despre care spune că a fost ca „o a doua facultate”, a plecat în industria automotive, ca inginer de calitate în compania cu origini irlandeze Johnson Controls International.

    Mare parte a acestui rol se desfăşura în Germania. „A fost şi aceasta o experienţă bună, care atârnă greu acum, fiindcă am avut foarte mult contact cu externul – stăteam cam o săptămână pe lună în afară, iar cumulat, în doi ani am ajuns să stau cam şase luni plecat.” Spune că acesta a fost un bun prilej pentru a stabili contacte cu firme străine şi o perioadă în care s-a familiarizat cu mentalitatea celor din vest.
    A revenit apoi la Bucureşti, în cadrul unei firme româneşti care făcea parte dintr-un grup de furnizori ai General Electric. În cadrul acesteia a avut primele roluri de top management: a fost plant manager, rol din care a condus aproape 200 de oameni şi în care integra produse complexe. Spune că cifra de afaceri a fabricii, care la momentul angajării sale era de 2 milioane de euro, a crescut în doi ani de zece ori.

    În perioada respectivă a început să se gândească să îşi facă un business propriu. Primul pas în acest sens a fost înfiinţarea unei firme de facility management, Stefa Invest, care operează şi în prezent în zona de sud a României. Firma s-a axat pe zona de cleaning industrial (nu HoReCa, ci în fabrici). „Când o fabrică se construieşte, vin ei, au maşini speciale de spălat pardoseli, echipamente speciale de spălat geamuri, de pildă”, descrie Mălăescu profilul activităţii Stefa Invest. Cifra de afaceri a acestui business este de circa 500.000 de euro anual, iar numărul angajaţilor este de aproximativ 60.

    Din Bucureşti s-a mutat apoi în Ploieşti, unde a lucrat la Bergenbier (InBev, pe vremea aceea), în departamentul de packing, ca manager de împachetare, rol din care avea în subordine în jur de 100 de angajaţi.

    La penultimul său job din Bucureşti se lovise însă de situaţia în care angajatorul său avea nevoie de o firmă care să ambaleze anumite echipamente – le-a fost foarte greu să găsească o firmă locală care să îi ajute.

    Astfel, în paralel cu locul de muncă în cadrul producătorului de bere, a demarat primii paşi în start-up-ul Modpack. A mai lucrat ca angajat, în paralel cu munca de antreprenor, circa 8 luni, iar apoi businessul a evoluat suficient de bine ca să necesite întreaga atenţie a antreprenorului pe afacerea de familie. 

    „A fost destul de greu să fac acest pas, în multinaţionale câştigam bine în perioada respectivă, dar aveam vreo 36 de ani, eram sătul de munca în corporaţie; şi într-o firmă de familie sunt reguli şi este mult stres, dar stresul la noi este generat în general de client.”

    Fratele său, Bogdan Mălăescu, s-a alăturat afacerii de la început. De profesie inginer economist, el s-a axat pe dezvoltarea relaţiilor cu clienţii, pe domeniul financiar. A fost manager pe supply chain (pe logistică, aprovizionare, contractare, partea mai mult comercială). Iar dacă iniţial îşi ajuta fratele doar în timpul liber, după doi ani s-a dedicat şi el afacerii de familie.

    Bazele firmei au fost puse contractând drept client o firmă din Bucureşti, furnizori de echipamente, iar partea de ambalaje din lemn a fost dezvoltată împreună cu producătorul ploieştean de rulmenţi Timken.

    „De la fiecare client am învăţat câte ceva şi am dezvoltat câte o arie de activitate; am plecat cu doi clienţi în 2007, cu o cifră de afaceri în perioada respectivă de undeva la 20.000 de euro pe an, iar banii care s-au investit la început au fost luaţi de la bancă”, descrie Valentin Mălăescu începuturile afacerii.

    Au cumpărat un camion, câteva utilaje, au început în nişte hale foarte mici – la un moment dat spaţiul lor de lucru era de fapt curtea unei cunoştinţe dintr-o comună din Ploieşti. De la un spaţiu de lucru iniţial de 50 de metri pătraţi, sediul din Ploieşti s-s-a extins astăzi pe o suprafaţă de 5.000 de metri pătraţi.

    „Problema este că în aceşti 11 ani de când am început, am investit mereu – 5,3 milioane de euro a fost cifra de afaceri de anul trecut, iar investiţiile au fost destul de mari – în ultimii 2-3 ani au ajuns la peste 2 milioane de euro.”

    Dacă la început erau producători de ambalaje din lemn, ulterior şi-au diversificat serviciile: „Putem să oferim clienţilor toată gama de servicii, de la proiectare, ambalaj, împachetare, demontarea unor utilaje, transportul oriunde în lume şi start-up-ul (pornirea utilajelor – n.red.)”.

    Una dintre etapele importante a fost la doi ani după ce au început producţia de ambalaje: au fost contactaţi de o firmă din Olanda, un competitor al lor din Utrecht, cu acelaşi obiect de activitate ca şi ei, care le-a propus o colaborare pentru un proiect de relocare. „Au venit olandezii, aveau cred doi metri, cravate, nu m-au speriat, au venit cu proiectul, au spus că în două săptămâni trebuie să îl începem, am semnat contractul – care avea o valoare de 20.000 – 25.000 de euro”.

    Cu doar 10 angajaţi (dintre ei, 8 sunt încă în companie), au acceptat proiectul despre care spun că a fost cel în care au învăţat să facă ambalare industrială în locul ales de client – „Acolo efectiv am furat meserie”.

    În prezent, businessul s-a divizat în câteva centre de profit, partea de relocări industriale generând circa 30% din business. Au avut câteva proiecte mari, exemple relevante în acest sens fiind serviciile de relocare acordate unor producători de ţigarete sau demontarea şi împachetarea unor echipamente în Nigeria, cu avionul, pentru un producător local de băuturi.

    În urmă cu câţiva ani, au făcut şi primii paşi în afara ţării. Au încercat iniţial să deschidă un punct de lucru în Polonia, dar, mai ales din cauza spiritului naţionalist de acolo, care favorizează afacerile poloneze, s-au reorientat spre Cehia, unde au şi în prezent un birou. „Ne-am gândit că se află în centrul Europei şi că este aproape de Germania, că putem dezvolta ceva în zona respectivă. Şi ei sunt mai rigizi, astfel, chiar dacă avem birouri acolo, le folosim mai mult pentru marketing.”

    În ianuarie anul acesta s-au extins în Liverpool, oraş ales din perspectiva Brexitului: „Poate se vor muta masiv multe zone de producţie, spre exemplu linia de producţie pentru Land Rover Discovery pleacă din Liverpool şi se mută în Slovacia; poate alţii vor să vină în Regatul Unit.”
    Tot anul acesta, şi-au anunţat şi prezenţa în Statele Unite, ţară pe care au ales-o prin prisma clienţilor pe care îi au deja. „Ne-am dus acolo fiindcă acum 60-70% dintre clienţi sunt americani.”

    Cum evoluează industria locală prin prisma mutărilor făcute de Modpack System?

    Din observaţiile lui Valentin Mălăescu, aceasta se află în cădere liberă. „Sunt multe semnale, fabrici care lucrează în lohn, în general pe automotive, care încep să se mute, spre Maroc, în Africa, sunt fabrici care lucrează tot în lohn în industria textilă care aleg Republica Moldova sau Macedonia, Serbia, îşi mută anumite linii de fabricaţie în alte ţări; dacă le ies cărţile, probabil că se vor muta de tot.”

    El este de părere că prin presiunile salariale actuale, în 5-10 ani industria lohnului în automotive şi textile nu va mai fi suficient de competitivă. Pe de altă parte, observă beneficii aduse de tehnologie: „Industria se dezvoltă în fabricile unde se folosesc tehnologie, roboţi, producţie inteligentă, văd că vin investiţii, apoi văd că vin investiţii puternice din China, probabil că global multe companii străine îşi închid businessurile în China, şi încep să se reloce spre Europa; chinezii au clonat deja acele businessuri, astfel că vin cu fabricile lor şi investesc în România”. Investiţii mari observă că există şi în zona dezvoltării de centre logistice.

    Valentin Mălăescu spune că de-a lungul timpului au fost curtaţi pentru vânzarea companiei către firme concurente: „Un competitor britanic a vrut să ne cumpere la început cu 1 milion de euro, le-am spus că fără 5 milioane de euro nu discut cu ei. Au încercat ulterior să ne scoată din piaţă cu diverse metode – spre exemplu, ne-au luat un om din departamentul comercial sau prin preţuri de dumping”.

    Ulterior, au propus un joint venture unei firme care voia să îi cumpere, înţelegere prin care el şi fratele său să rămână în board, să deţină acţiuni în cadrul grupului respectiv, dar compania nu a acceptat aceşti termeni. „A început ulterior războiul, lupta adevărată cu firmele străine, că până atunci eram prea mici. Au tot felul de arme financiare care pot să te distrugă”, descrie el lupta cu competitorii străini.

    Consideră că de fapt aceasta a fost şi problema României în anii ’90: „Ne-au prins nepregătiţi, au cumpărat totul pe bani puţini fiindcă nu ştiam să negociem. Dacă ştiam să negociem, eram mult mai departe, România are o poziţie geostrategică excepţională, oamenii sunt deosebiţi şi nu am ştiut să profităm de aceste calităţi”.

    Pe termen lung, nu cred că urmaşii lor se vor ocupa de business – astfel că nu exclude integrarea într-un grup global.

    Sfaturi pentru tinerii antreprenori? „Cel mai important este să creadă în businessul lor, să lupte pentru el, este foarte important să se implice, să fie flexibili, să aibă cât mai multe legături cu firmele externe, să participe la târguri, conferinţe, să aibă curaj şi să viseze.” Totuşi, Valentin Mălăescu crede şi că intuiţia şi norocul contează 80% în business.

  • Cum incearcă doi foşti agenţi CIA să găsească averea de 60 MILIARDE de euro a fostului „REGE AL COCAINEI”

    În timp ce explorau adâncimile din largul coastei columbiene, în căutarea fabuloasei averi pe care Escobar, supranumit  „regele cocainei”, se zvoneşte că ar fi ascuns-o înainte de moartea sa, doi scafandri au găsit o cutie metalică. Potrivit MailOnline, aceasta ar putea să provină de pe unul din submarinele pe care Escobar le folosea pentru a transporta cocaina din Columbia spre Puerto Rico, iar de aici, în Statele Unite. Cei doi scafandri sunt de fapt doi foşti agenţi CIA, care caută comoara lui Escobar.

    Este posibil ca mişcarea curenţilor de pe fundul mării să fi mutat epava, dacă aceasta nu a fost îngropată sub nisip. Dacă ar reuşi să găsească submarinul, foştii agenţi CIA spun că e posibil ca acesta să conţină şi indicii ale locului în care este ascunsă averea.

    Pablo Escobar a dus o viaţă controversată. El a condus cartelul Medellin, care furniza 80% din cocaina consumată în S.U.A. în anii ’80.

    Acesta a intrat în lumea drogurilor şi a contrabandei încă din adolescenţă, când a început să vândă ţigări de contrabandă şi să fure maşini pe străzile din Medellin, Columbia.

    În 1970 a început traficul cu cocaină. Această afacere a devenit atât de profitabilă, încât a cumpărat 15 avioane şi şase elicoptere pentru a transporta drogurile în S.U.A.

    La mijlocul anilor ’80, cartelul lui Pablo Escobar producea 420 de milioane de dolari pe săptămână, aproape 22 de miliarde de dolari pe an.

    Cea mai mare parte din averea acestui a fost ascunsă în bani lichizi în diverse locaţii, şi se zvoneşte că obişnuia să cheltuiască aproximativ 2,500 de dolari lunar doar pe elastice de bani, pentru a-şi păstra ordine în finanţe.

    În 1989, Revista Forbes l-a catalogat drept al şaptelea cel mai bogat om din lume. Pe plan local, era asemănat cu personajul Robin Hood, datorită ajutorului pe care îl oferea oamenilor săraci, construindu-le case sau oferindu-le sume mari de bani.

    Escobar a fost împuşcat în decembrie 1993, în timp ce încerca să fugă alături de bodyguard-ul său, Alvaro de Jesus Agudelo, care a fost, de asemenea, împuşcat şi ucis. Cu toate acestea, unii susţin că Escobar s-a sinucis, după ce şi-a ascuns cea mai mare parte din avere.

    În 2009, 5 milioane de lire sterline au fost descoperite într-un complex ascuns în junglă, unde s-au găsit, de ademenea, şi fabrici de cocaină.

     

  • Cea mai mare tranzacţie de terenuri din 2018

    Terenul intravilan, cu o suprafaţă de 25.839 mp, este compus din două loturi, de 24.786 mp şi, respectiv de 1.053 mp, şi are o deschidere de aproximativ 120 de metri către lacul Floreasca. În cadrul tranzacţiei, One United Properties a fost reprezentat de Alexandru Boff, broker cu o experienţă de peste 12 ani în segmentul de rezidenţial high-end.

    Licitaţia a fost demarată în luna februarie 2018, cu un preţ de pornire de 13,9 milioane de euro, fără TVA.

  • Povestea antreprenorului care a fondat, la doar 24 de ani, o companie cu venituri de miliarde de dolari

    Mark Reynolds Hughes s-a născut pe 1 ianuarie 1956 în Los Angeles, în familia lui Stuard Hartman şi a Annei Jo Hughes. Când avea 14 ani, părinţii săi au divorţat, iar Hughes a rămas în custodia mamei. Divorţul a avut un impact emoţional puternic asupra mamei sale, care a început să consume somnifere şi amfetamină. În clasa a noua, Hughes a abandonat şcoala şi a început să se drogheze. 

    La vârsta de 16 ani, a fost trimis la o şcoală privată din California pentru reabilitarea adolescenţilor cu probleme. Aici a primit misiunea de a vinde bilete pentru tombole şi a dovedit în scurt timp că are calităţi înnăscute pentru domeniul vânzărilor. Când avea 19 ani, mama sa a murit din cauza unei supradoze de droguri.

    Un an mai târziu, în 1976, s-a angajat ca agent de vânzări în cadrul companiei Seyforth Laboratories, care comercializa produse pentru dietă, devenind unul dintre cei mai buni agenţi. După ce, în 1979, compania a dat faliment, Hughes a găsit un nou job în compania Golden Youth, unde trebuia să vândă echipamente pentru exerciţii fizice şi produse pentru controlul greutăţii. După un timp, a întâlnit-o în cadrul companiei pe Kathryn Whiting, câştigătoare a concursului de frumuseţe Miss Santa Monica, care avea să devină prima dintre cele patru soţii ale sale.

    După ce şi compania Golden Youth a dat faliment, Hughes s-a hotărât să îşi deschidă propriul business. În iarna anului 1980, la doar
    24 de ani, antre­prenorul a fondat, în Los Angeles, compania Herbalife International, care avea să devină cel mai mare distribuitor de produse pe bază de plante la nivel mondial.

    La mijlocul anilor ’80, Hughes a fost dat în judecată de Administraţia pentru Alimente şi Medicamente, de biroul procurorului general din California şi de Departamentul de Stat pentru Sănătate în legătură cu afirmaţiile false despre beneficiile produselor Herbalife asupra sănătăţii şi despre diferitele scheme utilizate pentru a le comercializa. De asemenea, agenţiile de sănătate au acuzat compania de încălcarea standardelor de etichetare şi de utilizarea unor practici de vânzări necorespunzătoare. După ce a fost audiat, Hughes a fost de acord, în cele din urmă, să plătească o amendă de 850.000 de dolari.

    În 1991, antreprenorului şi celei de-a treia soţii li s-a născut un fiu, Alexander Reynolds „Alex“ Hughes. Stresul şi programul prelungit i-au afectat sănătatea lui Hughes, care, pe fondul unei pneumonii recurente, a început un tratament care i-a cauzat grave probleme cu somnul. Din acest motiv, medicul său i-a prescris un antidepresiv puternic, care conţinea doxepină.

    Pe 21 mai 2000, autorităţile au anunţat că Mark Hughes a murit, la 44 de ani, în urma unei supradoze accidentale, după ce a amestecat alcool cu o cantitate prea mare de somnifere.

    Alexander Hughes, fiul antreprenorului, pe atunci în vârstă de nouă ani, a fost numit singurul beneficiar al averii tatălui său, estimată la circa 400 de milioane de dolari. Hughes a introdus totuşi o clauză care prevedea că averea urma să fie administrată de tatăl său, Jack Reynolds, alături de un avocat şi de CEO-ul de atunci al Herbalife, Christopher Pair, până când fiul său împlinea vârsta de 35 de ani.

    În prezent, compania, care  a avut anul trecut veni­turi de peste 4,4 miliarde de dolari, este prezentă în 95 de ţări şi îşi vinde produsele prin intermediul a peste 2 milioane de distribuitori independenţi.

  • Au obţinut o sumă uriaşă pentru a dezvolta un tratament care regenerează orice. Compania vrea să rezolve una dintre cele mai mari probleme ale bărbaţilor

    Sammued, o companie privată de biotehnologie cu o valoare de piaţă de 13 miliarde de dolari, a primit o finanţare de aproape 440 de milioane de dolari pentru a dezvolta un tratament revoluţionar care ar putea regenera orice, de la păr, piele, oase şi articulaţii.

    Anterior, compania a mai obţinut fonduri din partea unor bancheri, cu care a pornit diferite studii. Ceea ce compania şi-a propus este să stimuleze acţiunea celulelor care ar putea împiedica apariţia unor boli.

    Samumed dezvoltă în prezent şapte studii clinice, dintre care două – unul pentru un tratament împotriva căderii părului şi cealaltă împotriva osteoartritei fiind gata de apropabre, două dintre acestea – una pentru a trata o forma comuna de cadere a parului si o alta pentru a trata osteoartrita – sunt gata să primească aprobare din partea FDA (The Food and Drug Administration – echivalentul organismului local Agenţia Naţională a Medicamentului).

  • Smart Business: ​Cum a ajuns un antreprenor de 27 de ani să facă un business inspirat dintr-un joc pe calculator? – VIDEO

    Smart Business este o emisiune în care dorim să vi-i prezentăm pe reprezentanţii noii generaţii de antreprenori, cei care au avut curajul să dezvolte pe piaţa locală afaceri ieşite din tipar. Sunt talentaţi, pragmatici, depăşesc piedici şi îşi transformă ideile în branduri.

  • UN NOU TIP DE CONCEDIU: cum au dus hotelurile luxul la un alt nivel. Aţi fi dispuşi să petreceţi un concediu aşa? – GALERIE FOTO – VIDEO

    În prezent, există hoteluri răspândite în toată lumea care oferă turiştilor paturi de lux – în aer liber, după cum reiese dintr-un articol al publicaţiei britanice Daily Mail.

    Iată câteva exemple:

    Tinyeleti Treehouse, Parcul Naţional Kruger, Africa de Sud


    Construit la înălţimea copacilor răspândiţi în această regiune, patul în aer liber din acest complex turistic oferă o privelişte asupra râului Sabie şi vieţii sălbatice din parcul naţional Tinyeleti
    Preţul cazării se situează în jurul a 250 de euro pe noapte.

    Jantara Wilderness Camp, Parcul Naţional Pench, India

    Patul în aer liber de aici ste inspirat de stilul tradiţional al fermierilor din regiune care obişnuiau să doarmă afară, astfel încât să îşi supravegheze recoltele.
    Înainte de culcare, poţi să vezi aici – dacă îţi doreşti –  tigri, leoparzi, câini sălbatici.
    Preţul cazării variază, dar încep de la 300 de euro pentru o experienţă all inclusive, care să includă patul aflat sub stele.

    L’Albereta, Bergamo, Italia


    Potrivit Daily Mail, L’Albereta Cabriolet Suite este alegerea potrivită pentru cei care îşi doresc serviciile unui hotel cochet, dar şi experienţa somnului sub stele. Dormitorul din camerele de hotel de aici sunt prevăzute cu tavanuri retractabile.
    Preţul cazării pentru două persoane este de 300 de euro.

    Amangiri, Utah, Statele Unite


    Aflat la câteva ore de condus de Marele Canion, acest hotel are camere prevăzute cu două paturi: unul la interior, iar altul în aer liber.
    Camerele au şi o terasă privată prevăzută cu şemineu, piscină, duşuri şi un bar. Preţurile pornesc de la 4.315 euro pentru o noapte de cazare.

     

  • Tânărul de 28 de ani care deschide o afacere în fiecare săptămână şi are sediul într-un autobuz

    Colin Grussing, cunoscut pentru participarea la emisiunea “Shark Tank”, este fondator şi preşedinte al “52 Businesses”, proiectat pe care l-a demarat alături de patru prieteni, relatează Business Insider. Conceptul este aparent simplu, şi anume lansarea unui startup în fiecare săptămână. Prima afacere pornită a fost chiar “52 businesses”, iar tinerii antreprenori se află deja în săptămâna cu numărul patru.

    Sediul se află într-un autobuz denumit Bob (“Business Operations Bus”), iar Grussing a mai apelat la câţiva studenţi voluntari pentru a întregi echipa. Antreprenorii vor documenta întreaga experienţă şi vor comunica în permanenţă rezultatele prin social media.

    Reacţia publicului a fost una imediată, iar echipa de la “52 businesses” a apărut în articole şi interviuri din întreaga lume. Întrebat care a fost scopul acestui proiect, Grussing a răspuns că lumea are o impresie greşită despre pornirea unei afaceri. “Vrem să încurajăm lumea să îşi urmeze ideile, pentru ca în final să poată contribui la o economie mai puternică”, a declarat Grussing.