BusinessMagazin

Tag: personaje

  • Cronică TV: Mai există şi umor de calitate

    Last Week Tonight a lansat recent al cincilea sezon, dar serialul pare la fel de proaspăt ca în ziua în care a ieşit pe piaţă. John Oliver este un britanic stabilit în Statele Unite care a lucrat ani buni ca scenarist la emisiunea Daily Show with Jon Stewart; HBO i-a oferit apoi şansa de a avea propria emisiune, iar el a profitat la maximum de ea.

    Episoadele sunt împărţite de obicei în 3-4 segmente, legate mai mult sau mai puţin de evenimente recente, iar Oliver nu face altceva decât să ia la mişto, simplu spus, personajele sau faptele aflate în prim-plan.

    Pare o reţetă simplă, dar e una cu care e destul de greu să ieşi în evidenţă, mai ales dacă vrei ca în spatele umorului să existe şi informaţii folositoare publicului. John Oliver are însă ajutorul unei echipe numeroase – scenarişti, reporteri şi alţii care transformă câteva minute de umor într-o lecţie de cultură generală. Ce impresionează la Last Week Tonight e lista subiectelor abordate: de la locurile de stocare a arsenalului nuclear şi starea deplorabilă în care acestea au ajuns până la scandalurile de corupţie din interiorul FIFA, falşii predicatori din Statele Unite care au adunat averi de zeci de milioane sau celebrele studii derulate de cercetători britanici.

    Cele mai multe scheciuri din sezonul trecut l-au avut în centru pe Donald Trump; mi s-a părut memorabil episodul în care Oliver descoperă că adevăratul nume de familie al lui Trump fusese cândva Drumpf (atunci când străbunicii acestuia imigraseră în Statele Unite) şi oferă o extensie pentru browserul Chrome care să înlocuiască numele pe fiecare pagină pe care acesta apare. A fost, de altfel, şi cel mai de succes episod al serialului, generând zeci de milioane de vizualizări pe canalele online.

    Trebuie spus că imparţialitatea, cel puţin în ceea ce priveşte politicul, lipseşte cu desăvârşire din Last Week Tonight; Oliver e un democrat convins şi nu ratează nicio ocazie de a mai arunca nişte săgeţi în direcţia republicanilor. O face însă cu umor, iar asta l-a adus în situaţia de a fi urmărit de oameni care votează cu ambele partide.

    Insist asupra ideii că Last Week Tonight atrage prin diversitatea subiectelor şi prin corectitudinea informaţiilor prezentate, pentru că acesta e de fapt punctul forte al emisiunii. Majoritatea emisiunilor de satiră tratează superficial evenimentele, iar asta nu mi se pare corect; atunci când vrei să ironizezi o persoană, asigură-te măcar că o faci bazându-te pe lucruri reale.

    E unul dintre puţinele seriale pe care le urmăresc, în mod constant, de mai mulţi ani. Mai mult, e printre singurele la care mă uit şi în reluare atunci când am ocazia; inutil să mai precizez că vă recomand acelaşi lucru şi vouă.

    Nota: 9/10

  • Cronică TV: Mai există şi umor de calitate

    Last Week Tonight a lansat recent al cincilea sezon, dar serialul pare la fel de proaspăt ca în ziua în care a ieşit pe piaţă. John Oliver este un britanic stabilit în Statele Unite care a lucrat ani buni ca scenarist la emisiunea Daily Show with Jon Stewart; HBO i-a oferit apoi şansa de a avea propria emisiune, iar el a profitat la maximum de ea.

    Episoadele sunt împărţite de obicei în 3-4 segmente, legate mai mult sau mai puţin de evenimente recente, iar Oliver nu face altceva decât să ia la mişto, simplu spus, personajele sau faptele aflate în prim-plan.

    Pare o reţetă simplă, dar e una cu care e destul de greu să ieşi în evidenţă, mai ales dacă vrei ca în spatele umorului să existe şi informaţii folositoare publicului. John Oliver are însă ajutorul unei echipe numeroase – scenarişti, reporteri şi alţii care transformă câteva minute de umor într-o lecţie de cultură generală. Ce impresionează la Last Week Tonight e lista subiectelor abordate: de la locurile de stocare a arsenalului nuclear şi starea deplorabilă în care acestea au ajuns până la scandalurile de corupţie din interiorul FIFA, falşii predicatori din Statele Unite care au adunat averi de zeci de milioane sau celebrele studii derulate de cercetători britanici.

    Cele mai multe scheciuri din sezonul trecut l-au avut în centru pe Donald Trump; mi s-a părut memorabil episodul în care Oliver descoperă că adevăratul nume de familie al lui Trump fusese cândva Drumpf (atunci când străbunicii acestuia imigraseră în Statele Unite) şi oferă o extensie pentru browserul Chrome care să înlocuiască numele pe fiecare pagină pe care acesta apare. A fost, de altfel, şi cel mai de succes episod al serialului, generând zeci de milioane de vizualizări pe canalele online.

    Trebuie spus că imparţialitatea, cel puţin în ceea ce priveşte politicul, lipseşte cu desăvârşire din Last Week Tonight; Oliver e un democrat convins şi nu ratează nicio ocazie de a mai arunca nişte săgeţi în direcţia republicanilor. O face însă cu umor, iar asta l-a adus în situaţia de a fi urmărit de oameni care votează cu ambele partide.

    Insist asupra ideii că Last Week Tonight atrage prin diversitatea subiectelor şi prin corectitudinea informaţiilor prezentate, pentru că acesta e de fapt punctul forte al emisiunii. Majoritatea emisiunilor de satiră tratează superficial evenimentele, iar asta nu mi se pare corect; atunci când vrei să ironizezi o persoană, asigură-te măcar că o faci bazându-te pe lucruri reale.

    E unul dintre puţinele seriale pe care le urmăresc, în mod constant, de mai mulţi ani. Mai mult, e printre singurele la care mă uit şi în reluare atunci când am ocazia; inutil să mai precizez că vă recomand acelaşi lucru şi vouă.

    Nota: 9/10

  • Contrar aşteptărilor, numărul personajelor principale feminine din filme, în scădere în 2017

    Potrivit unui nou studiu realizat de Center for the Study of Women in Television and Film de la San Diego State University, declinul înregistrat constituie o surpriză, având în vedere că cele mai populare trei filme de anul trecut, “Star Wars: Ultimii Jedi/ Star Wars: The Last Jedi”, de Rian Johnson, “Frumoasa şi Bestia/ Beauty and the Beast”, de Bill Condon, şi “Wonder Woman”, de Patty Jenkins, au toate personaje principale feminine.

    “Wonder Woman” a fost primul mare succes inspirat din benzi desenate care a avut o protagonistă, iar regizoarea Patty Jenkins a devenit unul dintre numele de succes în branşă. Alte filme de succes, precum “Girls Trip”, “Fifty Shades Darker” şi “The Post”, au avut şi ele partituri ofertante pentru actriţe, iar premiul Oscar pentru cel mai bun rol principal feminin are, anul acesta, candidaturi mai valoroase decât sunt cele pentru trofeul pentru cel mai bun actor, potrivit specialiştilor.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Capitalistul săptămânii: Walt Disney – VIDEO

    După ce şoarecelui i s-au adăugat alte personaje, în 1937 autorul acestora a făcut primul lungmetraj animat, o producţie de un milion de dolari care aproape a falimentat compania fondată în 1923. Omul al cărui nume este un simbol american s-a născut în Chicago în 1901 şi a fost fiu de fermier. Cu 500 de dolari primiţi de la unchiul lor, a plecat din Kansas City împreună cu fratele lui spre Hollywood, unde şi-au deschis un mic studio.
    S-au angajat apoi la Universal Studios Inc. care a cumpărat personajul „Oswald, iepurele norocos„. Studioul Walt Disney a fost alimentat de imaginaţia lui Disney, fan al lui Mark Twain şi al castelelor franţuzeşti pe care le-a văzut în Primul Război Mondial, când a lucrat ca şofer de ambulanţă pentru Crucea Roşie.

    După o serie de contracte pentru folosirea personajelor Disney în scop comercial, fratii Disney au modificat pentru totdeauna industria divertismentului cu pariul pe Disneyland, un parc de distracţii construit pe un teren de circa 75 de hectare din Anheim, California. A fost nevoie de o investiţie de 17 mil. dolari, pentru care Disney a vândut o participaţie de 34,5% televiziunii ABC TV. Walt a murit în 1966, la 64 de ani, dar expansiunea Disney a continuat. De pildă. peste 10.000 de hectare de teren au fost cumpărate pentru cinci milioane de dolari pentru construirea primului parc tematic Disney World Magic Kingdom, deschis în Florida în 1971.

  • Cum a ajuns Disney să pună monopol pe industria de divertisment

    La jumătatea lunii decembrie 2017, Disney a făcut anunţul ce confirma zvonuri apărute încă de la jumătatea anului trecut: achiziţia Fox printr-o tranzacţie cu o valoare de zeci de miliarde de dolari.

    Tranzacţia a pus capăt celor peste cinci decenii de expansiune a mogulului media Rupert Murdoch, în vârstă de 86 de ani, care a transformat un ziar australian pe care l-a moştenit de la tatăl său, la vârsta de 21 de ani, într-un imperiu media şi de divertisment. În cadrul tranzacţiei, Disney va prelua studiourile de film şi televiziune Twentieth Century Fox şi cele 39% din acţiunile furnizorului de televiziune cu plată (pay TV) British Sky Broadcasting Group – BSkyB – din Marea Britanie, deţinute de Rupert Murdoch. În cadrul tranzacţiei, Fox vinde şi televiziunile sale FX şi National Geographic, precum şi compania media Star India.

    Pe bursă, reacţiile au venit imediat după anunţarea tranzacţiei: acţiunile Disney au crescut cu 1,8%, iar cele ale Fox au bifat plusuri de până la 3%.

    Tranzacţia oferă Disney control şi asupra unui catalog uriaş de producţii de succes, precum Star Wars, Avatar, Deadpool şi The Simpsons. După încheierea tranzacţiei, Murdoch rămâne proprietarul Fox News, al postului de sport FS1 şi al Fox Network. Decizia lui Murdoch de a încheia această tranzacţie a fost o surpriză în piaţa de profil, pentru că mulţi se aşteptau ca fiii săi, James şi Lachlan, să moştenească imperiul media.

    Divizia de cinema şi televiziune – inclusiv studiourile 20th Century Fox, reţeaua de televiziune Fox şi postul Fox News – a fost separată de cea care include ziarele şi operaţiunile de publishing ale grupului News Corp. Din grupul media News Corp. fac parte şi publicaţiile americane Wall Street Journal şi New York Post, dar şi ziarele britanice Sunday Times şi The Sun, precum şi editura HarperCollins.

    Un aspect interesant este acela că Fox se afla chiar ea în mijlocul unui proces de achiziţii: compania deţinută de Rupert Murdoch a oferit 15 miliarde de lire sterline pentru achiziţionarea Sky, o reţea britanică de televiziune. Momentan, tranzacţia este analizată de Consiliul Britanic al Concurenţei, iar cei de la Variety scriu că instituţia ar putea bloca afacerea. Există astfel şanse, mai scrie sursa amintită, ca Disney să încerce ulterior o preluare a Sky, deschizând astfel şi mai multe porţi către piaţa europeană.

    Încă de la momentul în care Disney a anunţat că va prelua majoritatea bunurilor deţinute de Murdoch, lumea a început să calculeze care ar putea fi impactul asupra industriei de divertisment.

    Înţelegerea – una dintre cele mai mari din istoria pieţei de profil – plasează bunurile Fox în apropierea valorii de 66 miliarde dolari, fiind incluse aici şi datorii de peste 13,5 miliarde. Cu toate acestea, reprezentanţii Disney se aşteaptă la economii de peste 2 miliarde de dolari după doar 24 de luni de la aprobarea tranzacţiei de către instituţiile abilitate.

    ”Consumatorul nu va beneficia de pe urma acestei tranzacţii“, crede Paul Verna, analist principal al eMarketer. ”Achiziţia are de-a face cu banii încasaţi de familia Murdoch şi de modul în care Disney îşi consolidează imperiul. Nu văd niciun beneficiu pentru cei care consumă producţiile. Mai mult, cred că rezultatul cel mai probabil este o mai mică varietate şi preţuri mai mari, din moment ce reprezintă strângerea conţinutului şi a drepturilor de distribuţie sub un singur acoperiş.“

    CEO-ul Disney, Robert Iger, va rămâne în funcţie până în 2021 pentru a supraveghea integrarea bunurilor conform strategiei deja existente. ”Preluarea acestei colecţii stelare de businessuri de la 21st Century Fox reflectă cererea tot mai mare din partea consumatorilor pentru experienţe de divertisment diverse care sunt mai accesibile decât în trecut“, a declarat Iger celor de la Forbes. ”Suntem onoraţi şi recunoscători că Rupert Murdoch ne-a încredinţat viitorul afacerii pe care a construit-o de-a lungul vieţii, fiind în acelaşi timp entuziasmaţi de oportunitatea extraordinară pe care o avem, şi anume aceea de a mări portofoliul de francize astfel încât să putem îmbunătăţi oferta către consumatori.“

    CEO-ul Disney a mai explicat că afacerea va creşte influenţa internaţională a companiei, atingând pieţe-cheie din jurul lumii.

    Jonathan Cohen, analist principal la compania de marketing tehnologic Amobee, crede că advertiserii vor putea să ţintească şi mai uşor fanii unui anumit gen. Spre exemplu, dacă o agenţie de publicitate vrea să transmită un mesaj pentru fanii genului cu supereroi, variantele sunt nenumărate: spoturi în timpul Agents of S.H.I.E.L.D. pe ABC, spoturi în timpul Legion pe FX sau unele în timpul Runaways pe Hulu – toate fiind deţinute de Disney. În acelaşi timp, cu cât vor vinde mai multă publicitate destinată unui anumit segment, cu atât cei de la Disney vor avea un mai mare interes să producă mai multe seriale sau filme destinate acelor spectatori.

  • Cronică de film: “Viitorul e aproape, aşa că ar fi bine să te împrieteneşti cu el” – VIDEO

    Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.

    Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.

    Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.

    Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.

    Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.

    E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.

    Notă: 8/10

  • Cronică de film: “Viitorul e aproape, aşa că ar fi bine să te împrieteneşti cu el”

    Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.

    Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.

    Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.

    Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.

    Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.

    E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.

    Notă: 8/10

  • Personajele din Star Wars ajung în weekend pe faţada Intercontinental

    „Star Wars: Ultimii Jedi”, cea mai nouă producţie Lucasfilm, readuce personajele pe marile ecrane într-o nouă aventură epică, care promite descoperirea unor secrete vechi de generaţii. Filmul este distribuit în cinematografe de Forum Film România şi va fi disponibil în avanpremieră începând din 14 decembrie 2017, în format 3D, IMAX 3D, 4DX 3D şi Dolby Atmos, subtitrat si dublat. Biletele s-au pus deja în vânzare la cinematografele partenere.

    Forum Film România s-a înfiinţat în anul 2010 şi a preluat distribuţia în cinematografe, la nivel local, a peliculelor realizate de studiourile Disney. În afară de România, companiile Forum Film coordonează distribuţia peliculelor Disney şi în Bulgaria, Ungaria, Slovacia şi Israel. În Israel, colaborarea Disney cu Forum Film a fost începută în urmă cu aproape 50 de ani.

    În ultimii ani, pe lângă Disney, compania distribuie şi titluri ale studiourilor MGM, Weinstein, FilmNation, Relativity şi alţi independenţi. Distribuitorul de filme este parte a grupului Cinema City International, activ pe diverse segmente ale pieţei cinematografice, inclusiv operarea de cinematografe şi distribuţia de filme.

  • Cronică de film: Agenţii secreţi traversează Atlanticul

    Nu m-ar mira ca şi următoarele episoade din seria Kingsman să aibă acelaşi subiect central, dar haideţi să detaliem ce se întâmplă în The Golden Circle. Povestea, pe scurt: a trecut un an de la evenimentele din primul film, iar Eggsy (Taron Egerton) a devenit un respectabil agent Kingsman. O întâlnire cu un fost candidat la postul său, pe nume Charlie, îl trimite pe Eggsy pe urmele Juliannei Moore. Ea o interpretează pe Poppy, o traficantă de droguri care are planuri mari de a domina lumea. Alături de Merlin (Mark Strong), Eggsy pleacă în Statele Unite, acolo unde va primi ajutorul unei alte organizaţii, numită Statesmen.

    Aici încep să apară şi elementele comice, fără de care franciza Kingsman ar fi doar un film superficial despre spioni: cei de la Statesmen reprezintă echivalentul american al Kingsman, dar diferenţele sunt cât se poate de evidente. Ideea de gentleman e înlocuită de cea de macho, iar subtilităţile britanice de glumele de prost gust – ce-i drept, de multe ori amuzante. Reacţiile criticilor nu au fost dintre cele mai bune, dar publicul pare să dea o notă pozitivă filmului, iar asta e ceea ce contează în cele din urmă.

    Kingsman: The Golden Circle e un film care vrea să distreze spectatorii. Nu se ia în serios, aşa cum n-a făcut-o nici prima parte a francizei, iar asta produce multe momente hilare. Secvenţele de acţiune sunt mai bune decât în multe alte filme, iar aici meritul revine regizorului Matthew Vaughn. Mixul de elemente de spionaj, gadgeturi, răsturnări de situaţie şi locuri de filmare exotice transformă Kingsman într-un soi de James Bond chiar mai nerealist decât James Bond.

    Dar exact acesta e farmecul său: până la urmă, câte dintre filmele cu succes la box-office mai au legătură cu realitatea? E suficient, cred, să amintesc că anul acesta filmele cu cele mai mari încasări au fost Beauty and the Beast, The Fate of the Furious, Despicable Me 3, Guardians of the Galaxy Vol. 2, Spider-Man: Homecoming şi Wonder Woman.

    |n cele din urmă, filmele din seria Kingsman nu vor fi pe placul tuturor. E vorba de un film inspirat de benzi desenate, aşa că mulţi l-ar putea evita. Dar Kingsman reprezintă un gen de care Hollywood are, la ora actuală, mare nevoie. Dominarea celor de la Marvel şi revenirea – să sperăm – a celor de la DC au împânzit marile ecrane cu supereroi, comploturi intergalactice şi mai ales bugete care sfidează bunul simţ. Producătorii scot bani, iar publicul e mulţumit; dar ideea de a face un film care să necesite orice urmă de gândire pare din ce în ce mai îndepărtată. Iar Kingsman e genul de film care încearcă – indiferent de măsură – să provoace spectatorul la un exerciţiu de imaginaţie. E un prim pas, sigur, dar unul absolut vital.

    În concluzie, cel mai important lucru pe care Kingsman: The Golden Circle l-a adus este garanţia că franciza va continua.

    7,5/10

     

  • Povestea femeii care a creat unul dintre cele mai iubite personaje de film din lume

    Rowling s-a născut în familia lui Peter Hanes Rowling, un inginer de aeronave Rolls-Royce, şi Anne Rowling, tehnician ştiinţific, pe 31 iulie 1965, în Yate, Gloucestershire, Anglia, la aproximativ 16 kilometri de Bristol. Părinţii ei s-au întâlnit într-un tren care a pornit din gara Kings Cross Station (care apare şi în romanele Harry Potter), în 1964, şi s-au căsătorit un an mai târziu. Când era copil, Rowling scria deseori povestiri fanteziste pe care le citea surorii ei mai mici, Dianne.

    Adolescenţa ei a fost influenţată de cartea autobiografică Hons and Revels, scrisă de Jessica Mitford. Mitford a devenit idolul lui Rowling, care i-a citit toate cărţile. Rowling a declarat ulterior dobândirii renumelui international că anii de adolescenţă au fost nefericiţi din cauza vieţii de acasă – marcată de o boală a mamei şi o relaţie rece cu tatăl său, cu care acum nu vorbeşte. A mai spus că a creat personajul Hermione bazându-se pe propria ei persoană la 11 ani. Steve Eddy, unul dintre profesorii ei, şi-o aminteşte drept ”nu excepţională, dar într-un grup de fete inteligente şi destul de bune la limba engleză“.

    În 1982, a încercat să intre la Universitatea Oxford, dar nu a fost acceptată; a studiat astfel la Universitatea franceză Exeter – prin intermediul căreia a beneficiat şi de un an de studiu în Paris. În 1986, la absolvire, s-a mutat în Londra pentru a lucra ca cercetător şi secretar bilingv pentru organizaţia axată pe drepturile omului Amnesty International. Apoi, a decis împreună cu prietenul ei de atunci să se mute în Manchester, unde a lucrat la Camera de Comerţ. În 1990, când se afla într-un tren întârziat, călătorind din Manchester spre Londra, i-a venit ideea poveştii unui băiat care vrea să se înscrie la şcoala de magie. A început să scrie imediat ce a ajuns la apartamentul său. Pierderea mamei ei, după câteva luni, a afectat-o profund, astfel că şi şi-a canalizat sentimentele generate de aceasta în sentimentele personajului Harry Potter din prima carte a seriei.

    La şapte ani după absolvirea universităţii, Rowling îşi vedea viaţa profesională drept un eşec, pe care l-a descris ulterior drept ”eliberator“, pentru că i-a permis să se concentreze pe scris. În 1995, a terminat scrierea manuscrisului pentru Harry Potter şi Piatra Filosofală, primul volum al seriei, la o maşină veche de scris. După un răspuns entuziast al lui Bryony Evens, cel care a făcut recenzia primelor trei capitole, agenţia Christopher Little Literary Agents a convenit să o reprezinte pe Rowling în încercarea de publicare.

    Cartea a fost trimisă la 12 edituri, iar toate au respins manuscrisul. Un an mai târziu a fost acceptată de editorul Barry Cunningham, care lucra pentru editura Bloomsbury din Londra, decizie însoţită de primirea a 1.500 de lire în avans. Publicarea a fost încurajată după ce Alice Newton, fata de opt ani a preşedintelui editurii Bloomsbury, a cerut imediat al doilea capitol al cărţii după ce tatăl său i l-a dat pe primul. Chiar dacă a fost de acord cu publicarea, i-a spus lui Rowling că ar trebui să se angajeze, având puţine şanse să facă bani din publicarea cărţilor pentru copii.

    În iunie 1997, Bloomsbury a publicat Harry Potter şi Piatra Filosofală în 1.000 de copii, dintre care 500 au fost distribuite în librării – astăzi, aceste ediţii valorează între 16.000 şi 25.000 de lire sterline. Cinci luni mai târziu, cartea a câştigat un prim premiu. La începutul anului 1998, o licitaţie s-a ţinut în Statele Unite pentru drepturile de publicare a romanului şi a fost câştigată de Scholastic Inc., pentru 105.000 de dolari. Au urmat şase noi volume în serie; ultimul, Harry Potter şi the Deathly Hollows (Harry Potter şi Talismanele morţii), s-a vândut în 11 milioane de copii în prima zi în care a fost lansat în Regatul Unit şi Statele Unite. Harry Potter este un brand global estimat la 15 miliarde de dolari, iar ultimele patru volume au stabilit recorduri de cel mai bine cărţi din istorie. Seria totalizează 4.195 de pagini şi au fost traduse, în întregime sau parţial, în 65 de limbi.