BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Ministrul Maria Grapini a lansat pe Facebook un concurs de idei pentru alegerea unui nou brand turistic al României

    “Am postat pe Facebook lansarea unui concurs de idei pentru alegerea brandului turistic al României şi am cerut opinii tocmai pentru a evalua percepţia faţă de brandul sectorial de turism. Clar, părerile nu sunt pozitive”, se arată într-un răspuns transmis de Maria Grapini la solicitarea MEDIAFAX.

    Potrivit acesteia, conform desfăşurătorului de implementare a programului de promovare a brandului, trebuie comandat un studiu de impact al brandului actual.Brandul turistic al României, care conţine celebra frunză, a fost lansat în anul 2010, şi doar crearea lui a costat peste 800.000 de euro.

     Cele mai puternice femei din România: Maria Grapini, Pasmatex

    “Urmează să se lanseze o licitaţie pentru contractarea unei firme care să facă acest studiu. Consilierii şi experţii vor decide dacă este cazul de rebranduire a sectorului de turism”, a mai spus ministrul.Grapini a afirmat că prioritatea o reprezintă însă implementarea câtorva măsuri esenţiale pentru turism, care să ducă la creşterea indicatorilor relevanţi ai sectorului.

    Printre acestea se numără modificarea sau promovarea unor legi.”Alte măsuri sunt de ordin economic, cum ar fi proiectele în infrastructură, iar în această direcţie lucrăm împreună cu Ministerul Dezvoltării Regionale la stabilirea priorităţilor. Evident că avem şi măsuri de promovare prin evenimente, publicitate şi târguri internaţionale. Eu cred că dezvoltarea turismului balnear, cultural şi a eco-turismului pot aduce României un plus la bugetul naţional”, a mai spus ea.

    În perioada 2010-2012, pentru crearea şi promovarea brandului turistic al României s-au cheltuit peste 56 de milioane de lei (13 milioane de euro), bani provenind din fonduri europene.

  • Criza din Cipru: Nimeni nu ia şi nu foloseşte banii mafiei ruse

    Prima este legată de influenţa Germaniei şi de mesajul ascuns în spatele declaraţiilor diplomatice: “Taxaţi depozitele sau părăsiţi zona euro! Nu prea contaţi în ecuaţie”.

    Cine este Dimitri Ribolovlev, oligarhul miliardar cu interese în Cipru

    Al doilea îi aparţine fostului şef al Central Bank of Cyprus, Anthanasios Orphanides, care anunţă decesul proiectului european. “Guvernele europene îi şantajează pe oficialii din Cipru să confişte banii deponenţilor. Nu este clar cum afectează aceasta, în sens pozitiv, proiectul european…Cele mai puternice guverne din Europa aruncă mizeria înspre Grecia, Irlanda, Portugalia sau Spania…Dacă Europa vrea să rămână unită, ne trebuie o uniune bancară”.

    Feţele nevăzute ale crizei cipriote: un bilet de avion către Cipru este marfă rară la Moscova

    Dennis Gartman, editorul unui buletin financiar cotidian, aduce în discuţie banii ruşilor: “Ciprul  a fost ani de zile o Elveţie a ruşilor. Sume mai mult sau mai puţin legale ajung în băncile cipriote încă de la începutul anilor ’90.

    Autorităţile cipriote pot fi mituite şi puse la treabă pentru capitalul rus….În special banii proveniţi din activităţi criminale au putut fi spălaţi, în spatele secretului bancar. Iar acum ciprioţii ar trebui să înfurie tocmai pe oamenii pe care chiar nu vrei să-i înfurii. Nimeni nu ia şi nu foloseşte banii mafiei ruse”.

  • Criza din Cipru: Nimeni nu ia şi nu foloseşte banii mafiei ruse

    Prima este legată de influenţa Germaniei şi de mesajul ascuns în spatele declaraţiilor diplomatice: “Taxaţi depozitele sau părăsiţi zona euro! Nu prea contaţi în ecuaţie”.

    Cine este Dimitri Ribolovlev, oligarhul miliardar cu interese în Cipru

    Al doilea îi aparţine fostului şef al Central Bank of Cyprus, Anthanasios Orphanides, care anunţă decesul proiectului european. “Guvernele europene îi şantajează pe oficialii din Cipru să confişte banii deponenţilor. Nu este clar cum afectează aceasta, în sens pozitiv, proiectul european…Cele mai puternice guverne din Europa aruncă mizeria înspre Grecia, Irlanda, Portugalia sau Spania…Dacă Europa vrea să rămână unită, ne trebuie o uniune bancară”.

    Feţele nevăzute ale crizei cipriote: un bilet de avion către Cipru este marfă rară la Moscova

    Dennis Gartman, editorul unui buletin financiar cotidian, aduce în discuţie banii ruşilor: “Ciprul  a fost ani de zile o Elveţie a ruşilor. Sume mai mult sau mai puţin legale ajung în băncile cipriote încă de la începutul anilor ’90.

    Autorităţile cipriote pot fi mituite şi puse la treabă pentru capitalul rus….În special banii proveniţi din activităţi criminale au putut fi spălaţi, în spatele secretului bancar. Iar acum ciprioţii ar trebui să înfurie tocmai pe oamenii pe care chiar nu vrei să-i înfurii. Nimeni nu ia şi nu foloseşte banii mafiei ruse”.

  • Magnificele reflexii în bălţi

    Povestea, spusă la Gala Woman in Power, are mult mai multe amănunte, pline de un farmec aparte, şi o veţi putea citi în curând în revistă. Am zâmbit în întunericul sălii, ascultând-o, alături de sutele de invitaţi, şi m-am gândit cât de multă nevoie avem de astfel de oameni sinceri, neafectaţi de clişee, îndrăzneţi, perseverenţi. Care să creeze afaceri şi locuri de muncă şi poveşti care să inspire şi să işte, la rândul lor, alte poveşti de succes.

    Fac acum o paralelă. Nu sunt un utilizator prea convins de Facebook, îi găsesc şi utilităţi, dar şi o sumedenie de neajunsuri. Printre paginile care îmi alimentează wall-ul se numără şi câteva din zona artei. În general trimit creaţii ale tinerilor artişti, mulţi ruşi şi chinezi; unii îmi par talentaţi, nimic de zic, alţii buni tehnicieni, extrem de migăloşi. {i capătă o grămadă de “like” şi lumea comentează banalităţi de genul “superb” sau “magnific”, deşi nu-i nimic magnific sau superb. Dar tablourile lor nu au niciun pic de suflet! Nu există emoţie sau credinţa sau vreun fel de fior, ci doar repetări obsesive a câtorva idei cu priză la public: fete tinere, mai mult sau mai puţin dezgolite, în varii poziţii languroase, dar şi o sumedenie de peisaje citadine, toate musai cu ploaie şi clădiri şi plimbăreţi care se reflectă în caldarâmul umed. Un fel de “Bulevard al Capucinilor” al lui Monet, ud şi multiplicat la nesfârşit, cam în felul în care agregatorii de ştiri repetă şi repetă la nesfârşit aceleaşi noutăţi pe internet.

    Acest tip de abordare este, într-un fel, corectă, pentru că îţi permite, ca artist tânăr, să câştigi ceva bănuţi vânzând oraşe plouate şi fete dezgolite; dar, dacă vrei să devii un nume, îţi trebuie ceva mai mult decât reflecţii de felinare şi pietoni în ploaie. Comparaţia dintre acest tip de abordare artistică şi antreprenoriat este firească, în context: doamna de mai sus este maestrul, ce dovedeşte putere, determinare şi personalitate, iar epigonii sunt multitudinea de companii copiate la nesfârşit, de la covrigării la site-uri preluate după americani, neadaptate cultural, puţin folositoare, sortite eşecului.

    Tabloul pe care vi-l propun, “San Francesco nel deserto” al pictorului renascentist veneţian Giovanni Bellini (1430 – 1516), este o mostră de artă şi tehnică artistică. Reprezintă momentul în care Sfântul Francisc din Assisi, în extaz, a primit stigmatele. Totul redat detaliat, cu bun-simţ şi cu emoţie: semnele din palme sunt nişte puncte discrete de sânge, Sfântul Francisc este scăldat într-o lumină strălucitoare, iar privirea sa este pierdută şi singurele reflecţii pe care artistul le-a dorit cred că sunt doar cele din ochii privitorului.

    Dacă mai emoţionează pe cineva aşa ceva şi dacă nu cumva superbele şi magnificele reflexii în bălţi au învins.

  • Timpul timpului

    Răbdarea şi conştientizarea sunt concepte despre care nu ne învaţă nimeni niciodată şi nici nu prea ne prindem ce şi cum ar trebui să învăţăm despre ele. Învăţăm graba, presiunea, urgenţa, prioritizarea, acţiunea, obiectivele, eficienţa.

    Nu mă gândesc la excese de spiritualitate sau la meditaţii în gaşcă la locul de muncă, ci la curajul de a fi conştienţi în permanenţă că nu ştim nimic dinainte. Orice interpretăm, conotăm sau opinăm stă sub semnul unei mari incertitudini, iar noi putem doar acţiona şi reacţiona în funcţie de cum se întâmplă lucrurile. Deşi este valorizată aproape inflaţionist, proactivitatea poate fi uneori dăunătoare. Graba de a clarifica lucrurile este uneori o astfel de proactivitate dăunătoare.

    Deşi nu este nimic mai dureros decât este răbdarea în situaţiile conflictuale, aceste situaţii, depăşite cu răbdare, ne îmbogăţesc viaţa cum nimic altceva nu o poate îmbogăţi. Dar câţi dintre noi avem această disponibilitate? Câţi dintre noi putem face faţă incertitudinii? Mulţi dintre cei care au frica de zborul cu avionul, când conştientizează că stând pe loc sunt într-o viteză înspăimântător de mare, simt o relaxare şi zborul cu avionul nu mai este chiar atât de neplăcut. La fel este şi cu incertitudinea: este de fapt cea mai mare certitudine posibilă.

    De ce ne-ar fi atât de frică de ea?
    Zâmbesc gândindu-mă cum ar fi un curs despre răbdare şi despre conştientizare pentru o echipă de top management. Îmi imaginez chipurile lor atunci când li s-ar anunţa obiectivele: la sfârşitul acestul program veţi şti cum să definiţi răbdarea şi conştientizarea şi care sunt comportamentele asociate lor, le veţi practica începând de acum şi la final veţi avea toată răbdarea de care este nevoie pentru a-i învăţa răbdarea şi conştientizarea pe cei din jurul vostru începând din primul moment în care veţi întâni pe cineva.

    Probabil imediat după acest moment totul s-ar transforma într-un mare curs despre nerăbdare. “Cât durează să învăţ să am răbdare?”, ar fi probabil cea mai mare curiozitate a participanţilor. Mai corect ar fi însă să ne întrebăm: “Care sunt acele experienţe de care am nevoie şi cum le pot identifica astfel încât să devin o persoană mai răbdătoare? Câte astfel de experienţe mă pot face o persoană mai răbdătoare?”.

    În viteza lumii în care trăim avem habar despre tot, însă nu ne mai rămâne şi timp de pus în practică tot ce ştim. Simplul fapt că ştim despre existenţa unui concept ne face să spunem repede că ştim despre ce este vorba ca şi cum am avut deja şi experienţa trăirii personale a acelui concept. De la a şti că binele este bine până a avea binele în sistemul de valori e un drum la fel de lung ca acela care va dura până când se vor inventa injecţiile cu cărţi. Însă este mai simplu ca imediat ce auzim că binele este bine să spunem că asta este un truism. Şi, în loc ca de aici să pornească o discuţie, ea se încheie.

    Răbdarea nu este despre pasivitate, ci despre vigilenţă şi agerime. A avea răbdare nu înseamnă că aşteptăm să se întâmple ceva, ci că suntem lucizi în legătură cu lucrurile care se întâmplă. Conştientizarea nu este despre a şti ceva despre noi, ci despre a alege să facem ceva în legătură cu lucrurile pe care le ştim despre noi. “Sunt o fire irascibilă, ştiu asta despre mine, dar aşa sunt eu!” – este o încăpăţânare, nu o conştientizare.

    Dacă proactivitatea stă în responsabilitatea noastră, răbdarea de a vedea limpede cum se aliniază cei din jurul nostru devine timp câştigat. În febra proactivităţii cel mai adesea uităm care este ritmul celor din jurul nostru, uităm că dacă ei ar fi avut acelaşi ritm pe care noi îl avem, probabil ar fi fost ei generatorii de proactivitate. Nu ţinem cont de faptul că timpul acordat fiecărui om atunci când omul are nevoie de acel timp este cel mai mare câştig reciproc. Timpul pe care ni-l acordăm nouă înşine este cel mai mare dar posibil, este poate unica şansă de a descoperi la timp timpul timpului nostru.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Adrian Vasilescu: BNR nu a dorit să dea niciun mesaj „în întâmpinarea“ şedinţei consiliului de administraţie

    Contactat de ZF, Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, a răspuns la câteva întrebări:

    Mulţi dintre cei care m-au sunat m-au întrebat dacă nu cumva BNR a vrut să dea un mesaj «în întâmpinarea» şedinţei din 7 ianuarie a consiliului de administraţie. Întrebarea are o logică a ei. În toată lumea, foruri sau instituţii importante, înaintea unor decizii, testează uneori opinia publică scoţând în faţă o voce din conducerea colectivă. BNR nu a folosit în nicio împrejurare o astfel de practică. Nici altă dată şi nici acum.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Doru Lionăchescu – Alegerile: Stalingradul dreptei româneşti

    Or, tocmai aici e buba: fără a absolutiza rolul “voinţei populare”, ba, dimpotrivă, subliniind cu tuşă groasă evidentă că electoratul român îşi face educaţie politică exclusiv la televizor, cred că a poza în proroc neînţeles, când eşti doar un biet înfrânt prin KO în prima repriză mi se pare nu doar amuzant, ci şi neconstructiv. Un diagnostic rapid, în două puncte, al acestei înfrângeri – oferit de cineva care împărtăşeşte ideile dreptei fără niciun partizanat politic – poate fi, sper, util. În primul rând trebuie clarificată principala confuzie propagată asiduu de perdanţii care vor să fugă de răspundere: votând anti-PDL, românii NU au votat CONTRA măsurilor de austeritate! Cu prima ocazie care li s-a oferit, oamenii au sancţionat drastic habarnismul administrativ, nepotismele fără perdea, făţărnicia obraznică, favoritismele şi aroganţa nedisimulată, toate prezentate drept “austeritate”. Austeritatea, promovată consecvent şi aplicată inteligent, e un concept cu care suntem toţi obişnuiţi din viaţa de zi cu zi: “Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma”, spune hâtru românul. Revolta se naşte atunci când la nivelul politicilor publice austeritatea devine minciuna prin care marea masă suferă, iar o cleptocraţie de partid se strecoară ori, şi mai grav, profită de pe urma crizei. Austeritatea nu înseamnă pauperizarea poporului, ci doar curmarea exceselor, revenirea la cumpătare. Iar pentru a avea legitimitate austeritatea corect aplicată şi limpede explicată impune sobrietatea, modestia, chiar frugalitatea elitelor conducătoare. Nu întâmplător Kaiserul german impunea tuturor guvernanţilor, cu el în frunte, să îmbrace doar modesta haină militară, ca simbol al austerităţii echitabil distribuite. În absenţa percepţiei publice că povara constrângerilor bugetare e cât de cât egal împărţită, credibilitatea oricărei măsuri antipopulare e făcută ţăndări, iar fără credibilitate nu există legitimitate. Fosta putere “de dreapta” a compromis de fapt principiile dreptei, iar acum se vaită că românii nu votează dreapta.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Iulian Anghel, ZF: Muzeul Antipa vă prezintă Guvernul Ponta 2. Mami pot să pup pe botic brontozaurul?

    Ecaterina Andronescu a ratat la mustaţă să se ocupe de educaţia viitoarei generaţii de brontozărei, dar ar fi fost culmea ca, într-o atât de scurtă viaţă de om, Varujan Vosganian să aibă doar un mandat de ministru sau Eugen Nicolaescu, din nou la Sănătate, să rămână fără colegi.

    “Prospăturile”?Fenechiu, Dragnea!

    Ce-l recomandă pe Fenechiu în guvern? Faptul că cercetat de DNA? Ce-l recomandă pe Vosganian? Faptul că a cheltuit banii din privatizatea BCR pe pensii şi nu se vede nimic de pe urma lor? Ce-l recomandă pe Dragnea? Faptul că a fost ministru al internelor vreo 12 zile, în 2009, şi nu s-au înţeles la controlul serviciului secret din MAI cu alde Vanghelie şi Voicu şi, pe deasupra, stăpâneşte Teleormanul ca pe o feudă? Ce-l recomandă pe Şova la “marile proiecte de infrastructură” – că stie bine istoria Holocaustului? Pe Niţă, pus la energie – că nu ştie câţi metri pătraţi are un hectar?

    Nu contest nicio secundă dreptul legitim al USL de a conduce ţara. Dacă oamenii de mai sus ar fi şomeri, l-aş înţelege pe Ponta. Mănâncă şi ei o pâine. Dar nu sunt. Sunt toţi parlamentari. Cei mai mulţi au avut funcţii publice din ’90 încoace. Au deţinut, majoritatea, poziţii ministeriale şi în trecut – miniştri sau secretari de stat. Numai portofoliul pentru relaţia cu Iisus Christos nu l-au avut.

    Cu ce au performat?

    Nu e doar problema celor două principale partide la guvernare aici. Ci a tuturora. O problemă de “cadre”.

    Băsescu a promovat valori, spunea el. Ce s-a ales din garda pretoriană a lui Traian Băsescu? Una cercetată de DNA (Monica Ritzi ajunsă, culmea, din nou în Parlament sub umbrela lui Dan Diaconescu), alta fostă şefă a Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase – furt pe faţă la legea pensiilor. Un altul, ajuns cel mai sus dintre suşi – Emil Boc – executant umil al ordinelor prezidenţiale.

    La PDL este de fapt cheia înţelegerii acestei neputinţe de a duce ceva nou în viaţa politică. Când ridici capul ţi se taie. Traian Băsescu i-a executat pe toţi pe cei care nu i s-au supus şi nu au rămas umili. Dacă au răbdare, razvrătiţii stau şi înghit şi se răzbună când sunt pe val (Geoană s-a executat pe Năstase, iar Năstase l-a executat pe Geoană cu arma Ponta). Ceilalţi nu se bagă.

    De ce să intri în politică, dacă tot ce trebuie să faci este să pupi în fund ca să ajungi ministru?

    Aşa am ajuns ca cel mai tânăr prim-ministru din istoria noastră modernă să aibă un guvern ruginit. Aceşti oameni ar fi trebuit să fie lorzi ai înţelepciunii, să-i pregătească pe alţii, să aibă discursuri minunate în Parlament, să fie profesori. Să spună, de pildă: uite, cât am guvernat am făcut următoarele greşeli. Nu le repeta şi tu.

    Nu, nici vorbă, ei mai vor o tură.

    O coaliţie cu 400 de parlamentari nu găseşte 10 oameni buni, măcar pentru imagine?

    A, noutăţile? Un Daniel Barbu, la cultură? Merge. Un Teodorovici la fonduri europene? Încercăm. Grapini la IMM-uri? Merge şi ea. Voinea? Merită încercat.

    Dar poziţiile solide în guvern sunt ale lui Dragnea, Fenechiu, Nicolăescu, Stroe, Niţă – dinozaurii politicii.

    Nu găsea Ponta alţii?

    Nu, nu găseşte pentru că cei care pun mâna pe putere se comportă ca animalele de pradă – nu lasă prada din colţi decât atunci când un alt animal de pradă le-a secţionat jugulara.

    Premierul Ponta dă dovadă de inteligenţă. Nu se pune cu t-rexii. Dar jungla lui arată sinistru. Doar brontozauri şi ici colo câte o veveriţă ştirbă.

    Mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Mic ghid pentru şoferii care nu vor să se enerveze când pleacă în vacanţă

    Cum pot fi evitate aceste accidente? Pornind de la lucruri simple. În primul rând nu plecaţi la drum obosiţi, grăbiţi sau nervoşi/iritaţi. Oricare dintre aceste stări vă pot încheia concediul mult mai devreme şi mult mai neplăcut deoarece afectează capacitatea de concentrare. Dacă totul e bine, treceţi la pasul doi – maşina să fie bine echipată – anvelope de iarnă în stare bună (dacă aţi mers cu ele toată vara puteţi să le aruncaţi direct la gunoi, nu mai sunt bune de nimic, indiferent ce vă spun prietenii), lichid de parbriz care să reziste la temperaturi de până la -20 de grade Celsius (nu toate produsele care menţionează că rezistă până la această temperatură chiar o şi fac – nu degeaba unele sunt mai scumpe şi altele mai ieftine – dacă îngheaţă lichidul posibil să se defecteze şi pompa şi să nu mai puteţi spăla parbrizul, ceea ce pe timp de iarnă nu este deloc recomandat) şi ştergătoare de parbriz în stare cât mai bună.

    Mai multe pe zf.ro

  • O nouă revoluţie industrială

    Credeam că furia împotriva web-ului va trece repede, că oamenii vor înţelege că această invenţie este aici şi va rămâne, cu bune şi cu rele. Nu s-a întâmplat aşa. Oameni de cea mai bună calitate continuă să se revolte în faţa acestei maşinării infernale care dă oricărui anonim cu un computer şi o conexiune la internet posibilitatea să facă public tot ce-i trece prin cap, ceea ce creează un mare deranj. De fapt, cam la fel s-a întâmplat şi cu tiparul, cu câteva sute de ani în urmă: democratizarea accesului la litera tipărită a produs un deranj asemănător.

    Paralela între apariţia tiparului şi cea a internetului nu este gratuită. Într-un fel, tiparul este responsabil de tot ce ni s-a întâmplat în ultimele sute de ani, şi nu doar din perspectivă culturală. Tiparul a fost prima industrie în sensul modern al cuvântului – bazată pe multiplicare mecanică şi susţinută de lanţuri de aprovizionare şi desfacere. Este firesc ca o invenţie de importanţă similară (deoarece democratizează celălalt capăt al comunicării) să producă efecte de o magnitudine comparabilă. Implicaţia este simplă: va redefini lumea. Încă nu ştim cum, dar semnele schimbării le putem deja vedea.

    În ultimul număr din Wired, redactorul-şef al revistei – Chris Anderson – publică un articol numit “The Makers: hobbyists are going to beat the industrials giants”. Titlul poate să pară şocant (e stilul revistei), iar ideea hazardată, însă articolul este doar un extras din cartea “Makers: The New Industrial Revolution”, publicată de curând. În esenţă, Anderson explică modul cum schimbarea paradigmei informaţionale va modifica modelul antreprenorial şi, prin extensie, modelul industrial al viitorului.

    Primul fenomen pe care-l remarcă Chris Anderson este că web-ul democratizează atât mijloacele invenţiei, cât şi mijloacele de producţie. Investiţiile sunt minime, accesibile oricui. Dacă un puşti are o idee grozavă şi un computer, în web o poate materializa relativ simplu. Sigur că trebuie nişte abilităţi pentru a scrie nişte cod şi nişte cunoştinţe tehnice, dar chiar web-ul poate aduce atât ştiinţa necesară, cât şi colaborarea dorită. Spre deosebire de industria clasică, aici nu te loveşti de nevoia unor investiţii enorme şi de un risc uriaş.

    Cel mai adesea e suficient un server web şi un feedback consistent din partea celor interesaţi. Eşecul nu este catastrofic, iar reuşita poate fi “scalabilă” aproape fără limite. Sigur că Facebook este exemplul cel mai la îndemână, însă mie îmi place mai mult povestea firmei Instagram, pentru că ilustrează mai bine posibilităţile de creştere graduală: serviciul este găzduit de cloud-ul public de la Amazon, unde plăteşti în funcţie de resursele folosite şi de trafic.

    Acest model de tip “do it yourself” face ca distincţia dintre “inventator” şi antreprenor să se estompeze până la dispariţie. Într-o lume aşezată, povara administrativă suportată de o firmă mică este neglijabilă, iar creşterea va aduce şi resursele necesare. Desigur că rata eşecurilor este mare, însă reuşitele pot fi spectaculoase, aşa că mediul de afaceri este foarte prietenos cu aceste firme start-up, iar finanţarea se poate obţine destul de uşor – un investitor îşi va permite să investească în zeci de mici antreprenori în speranţa că măcar unul va reuşi.

    Chiar şi acest model de finanţare poate deveni o afacere, iar “incubatoarele” au prosperat în anii din urmă. Unul dintre cele mai interesante este Y Combinator, care admite chiar şi echipe ce încă nu au un proiect, funcţionând ca un fel de şcoală. Sumele oferite nu sunt mari, dar uneori e vorba de banii care pun lucrurile în mişcare. Peste 150 de companii au pornit de-aici, printre ele numărându-se DropBox şi RedIt. Iar cum incubatorul îşi rezervă, în schimbul programului, 6-7% din proprietatea firmei, portofoliul Y Combinator este evaluat la aproape 9 miliarde de dolari.

    Teza lui Chris Anderson este că acest model antreprenorial se va transmite şi “lumii reale”, iar noi unelte (de pildă, imprimante 3D) vor popula lumea occidentală cu o mulţime de “ateliere” axate pe nişe foarte specializate, care vor coexista cu marile companii.