BusinessMagazin

Tag: metrou

  • Al doilea ORAŞ din România care va avea METROU. Surpriza ABSOLUTĂ legată de felul în care va fi construit. Va fi metroul VIITORULUI

    Primarul Clujului, Emil Boc, a anunţat că municipalitatea se află în procedură pentru a transmite la SEAP validarea licitaţiei privind studiul de prefezabilitate la viitorul metrou din Cluj-Napoca, document care va stabili costurile investiţiei şi traseul, transmite corespondentul MEDIAFAX.
     
    Emil Boc a declarat, joi, la şedinţa Consiliului Local Cluj-Napoca, că metroul viitorului nu va avea captatoare de curent cum are azi, ci va avea baterii electrice.
     
    „Suntem în procedură pentru a transmite pe SEAP, instituţia naţională care se ocupă de licitaţii, validarea licitaţiei pentru studiul de prefezabilitate, asta înseamnă că după validare, se vor depune oferte privind acest studiu pentru metrou. Orice investiţie publică peste 75 de milioane de euro presupune două etape, studiu de prefezabilitate, urmat de cel de fezabilitate
     
    . Am angajat un consultant care ne-a ajutat la redactarea caietului de sarcini, echipa tehnică a făcut o vizită la Bucureşti pentru a vedea situaţia metroului de acolo, iar ceea ce noi propunem ţine cont de evoluţia viitoare a tehnologiei, şi nu pe situaţia existentă a metroului din Bucureşti, deoarece metroul viitorului nu va avea captatoare de curent cum are azi, ci va fi cu baterii electrice”, a spus Boc.
     
    Potrivit acestuia, tehnologia va ajuta autorităţile locale să reducă din costurile unui astfel de proiect, iar tunelul nu va mai fi atât de mare precum în cazul tunelurilor actuale de metrou.
     

  • BREAKING: Crima de la metrou. Tribunalul Bucureşti o condamnă pe Magdalena Şerban la închisoare pe viaţă

    Tribunalul Bucureşti a decis, vineri, condamnarea Magdalenei Şerban la închisoare pe viaţă şi să menţină măsura arestului preventiv. Totodată, instanţa o obligă pe femeia acuzată că a ucis o tânără aruncând-o în faţa metroului la tratament medical până la însănătoşire sau până la ameliorarea stării de sănătate, precum şi la plata a 30.000 euro daune morale şi 1.200 lei daune materiale către Alexandra Costache, fata care a reuşit să se salveze, dar şi la plata a încă 30.000 euro daune morale către iubitul fetei ucise. Acesta a cerut daune morale în valoare de 100.000 de euro.

    Decizia Tribunalului Bucureşti poate fi atacată cu apel.

    La ultimul termen de judecată, Magdalena Şerban a spus că regretă ce a făcut şi că vrea factură dacă va plăti daune morale, ea fiind gestionar.„Regret faptele comise şi luaţi în calcul boala de care sufăr. Am fost la ospiciu şi în Spania. Aş vrea ca tot ce plătesc să fie cu factură (referitor la daune morale cerute, n.r.), pentru că eu sunt gestionară. Şi acum sunt şocată de ce s-a întâmplat. Şi sufăr foarte mult, şi pentru mine este o traumă”, a spus Magdalena Şerban.

    În apărarea sa, avocatul Magdalenei Şerban a precizat că, deşi femeia „pare normală”, are nevoie de ajutor pentru că în momentele de delir, are „tendinţe de ucidere”. „Inculpata a avut o poziţie de regret şi nu are antecedente penale. Luaţi în vedere ca raportul psihiatric spune că discernământul inculpatei era mult scăzut. De asemenea, are şi tulburare delirantă. Aparent pare normală, însă în momentele de delir are tendinţe de suicid sau de ucidere. Aceste persoane nu solicită ajutor, sunt aduse de familie. Mi-a spus că regretă foarte mult că nu lua tratament în perioada comiterii faptelor. Suntem de acord cu măsura obligării de tratament. În ceea ce priveşte partea civilă, este de acord să plătească daune materiale. Cu privire la daunele morale, vă rugăm să le respingeţi”, a spus apărătorul Magdalenei Şerban.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Secretele din catacombele Casei Poporului: oraşul plutitor, linia de metrou şi militarul zidit

    Cea mai cunoscută clădire din România, a doua ca mărime din lume, care se poate vedea şi de pe Lună ascunde, deopotrivă, legende şi poveşti adevărate. Megalomania lui Ceauşescu este, în acest moment, cel mai vizitat obiectiv turistic din România, însă potenţialul Palatului Parlamentului nu este exploatat la maximum. Ce secrete se ascund sub cea mai mare clădire din Europa? Tuneluri kilometrice, o line proprie de metrou şi un oraş plutitor sunt doar câteva dintre ele…
     
    Încă din 1983, anul în care a început construcţia edificiului, bucureştenii şi nu doar ei au fost fascinaţi de partea nevăzută a Casei Poporului. Lucrările s-au finalizat în 1989, la fel şi regimul comunist, iar “colosul” lui Ceauşescu s-a transformat într-un consumator uriaş: întreţinerea poate depăşi un milion de euro pe an.
     
    Construcţia a început în anul 1983, iar ceremonia aşezării pietrei de edificiu a avut loc la 25 iunie 1984. Ridicarea clădirii a concentrat un flux imens de resurse şi muncă, peste 400 de arhitecţi şi 20.000 de muncitori, până în anul 1989, arhitect fiind Anca Petrescu.
     
    Clădirea are forma dreptunghiulară, cu nişte dimensiuni impunătoare: 270 m de faţadă, 240 m pe lateral, e înaltă de 84 m şi adâncă de 90 m. Celor 12 etaje de la suprafaţă li se adaugă încă patru niveluri sub pământ, plus un buncăr nuclear. Cea mai mare e Sala Unirii, loc în care poate ateriza sau decola un elicopter.
     

  • Procurorii cer închisoare pe viaţă pentru Magdalena Şerban, autoarea crimei de la metrou

    „Noi apreciem că a acţionat cu intenţie, a prevăzut urmările. Vă solicităm să aveţi în vedere criteriile generale. A săvârşit acţiunile contra vieţii într-o modalitate extrem de gravă din care rezultă ferocitatea şi cruzimea inculpatei. Pe latura penală, noi solicităm pedeapsa în detenţie de 10 ani pentru tentativă de omor. Pentru omor, solicităm condamnare detenţine pe viaţă şi pedepse accesorii”, a spus procurorul în faţa magistraţilor Tribunalului Bucureşti.

    La rândul său, în ultimul cuvânt din proces, Magdalena Şerban a spus în faţa instanţei că şi pentru ea a fost o traumă tragedia de la metrou şi că încă este şocată.

    „Regret faptele comise şi luaţi în calcul boala de care sufăr. Am fost la ospiciu şi în Spania. Aş vrea ca tot ce plătesc să fie cu factură (referitor la daune morale cerute, n.r.), pentru că eu sunt gestionară. Şi acum sunt şocată de ce s-a întâmplat. Şi sufăr foarte mult, şi pentru mine este o traumă”, a spus Magdalena Şerban.

    Cititi mai multe pe www.medaifax.ro

  • Primăria Sector 4 vrea să deschidă o nouă staţie de metrou

    Consiliul General al Municipiului Bucureşti a votat, miercuri, un proiect de hotârâre care prevede împuternicirea expresă a Consiliului Local Sector 4 de a hotărî cu privire la asocierea cu compania Metrorex, pentru deschiderea unei noi staţii.

    Staţia ar urma să fie deschisă în zona Centurii Capitalei, după staţia Berceni, care în prezent este capăt de linie în zona de sud-est a Bucureştiului.

    Potrivit reprezentanţilor administraţiei locale Sector 4, infrastrctura pentru o astel de staţie există deja.

    „Primăria Sectorului 4 a identificat o cale de rulare de metrou şi infrastructura ei între staţia de metrou Berceni şi Şoseaua de Centură, care nu este folosită în prezent pentru transport, ci doar în mod ocazional pentru rezolvarea unor probleme tehnice, precum introducerea de şine de cale ferată în tunelui”, se arată în proiectul votat miercuri.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Primăria Sector 4 vrea să deschidă o nouă staţie de metrou. Trenul va merge doar pe la suprafaţă

    Consiliul General al Municipiului Bucureşti a votat, miercuri, un proiect de hotârâre care prevede împuternicirea expresă a Consiliului Local Sector 4 de a hotărî cu privire la asocierea cu compania Metrorex, pentru deschiderea unei noi staţii.

    Staţia ar urma să fie deschisă în zona Centurii Capitalei, după staţia Berceni, care în prezent este capăt de linie în zona de sud-est a Bucureştiului.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cristina Chelărescu, cofondator SANE architecture: “Generaţia mea îşi doreşte mai multă responsabilitate şi un cuvânt de spus în dezvoltarea societăţii”

    Cristina Chelărescu
    Funcţie: cofondator SANE arhictecture
    Oraş de reşedinţă: Paris, Franţa

    Ce presupune jobul dvs. actual şi cum arată o zi obişnuită din viaţa dvs.?
    În unele zile merg la biroul nostru din arondismentul 20, aproape de Place Gambetta, Paris, unde împreună cu echipa SANE, pe care am construit-o în această perioadă, lucrăm la concursuri sau pentru proiectele pe care le avem în curs. 

    Dacă suntem implicaţi în proiecte mai mari, care necesită echipe mai complexe, lucrăm împreună cu agenţiile partenerilor cu care colaborăm în mod obişnuit, X-TU architecture şi Clement Blanchet Architecture (fostă OMA France).  


    Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România
    Ar trebui să se privilegieze consolidarea şi profesionalizarea unor instituţii care să funcţioneze ca reper şi care să atenueze senzaţia de instabilitate. Ordinul Arhitecţilor este un exemplu bun de instituţie care poate schimba România în bine.

    Zece poveşti ale unor români care au reuşit. Cum au ajuns să lucreze pentru NASA, în laboratoarele de cercetare ale unor giganţi sau chiar să conducă companii de sute de milioane de dolari

    Mai mult, ar trebui să înceapă să ni se pară inacceptabil să nu fim conduşi de cei mai buni dintre noi.  Ar trebui să luptăm pentru o coeziune mai mare în societate şi în profesii. Neo-liberalismul anilor de tranziţie a generat inegalităţi prea mari (un copil de la ţară are în zilele noastre doar 2% şanse să facă o facultate). Dezvoltarea României nu se poate realiza indvidual, oamenii trebuie să reînveţe să aibă încredere unii în alţii. Şi această încredere nu se poate dezvolta decât dacă construim instituţii puternice şi profesionalizate care să sancţioneze derapajele şi care să ofere repere reale de valori la care să se poată raporta toată lumea. Dacă aş căuta cuvinte cheie, ar fi: încredere, bunăvoinţă şi colaborare.

    Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?
    La Paris nu am maşină şi nu cunosc pe nimeni care să aibă. La primul meu loc de muncă, din 13 asociaţi, doar unul avea maşină, un Citroën vechi de colecţie. Restul, inclusiv cel mai în vârstă dintre ei (care avea peste 80 de ani), veneau la birou cu metroul sau cu bicicleta. Dar Parisul are un angajament real pentru reducerea poluării, autobuzele funcţionează bine pe benzi dedicate, metrourile vin des şi staţiile sunt aproape una de alta. 

    Pe vremea când eram studentă, timpul necesar să ajung la Universitate la cursuri era acelaşi dacă mergeam pe jos, cu maşina sau cu metroul, din cauza legăturilor proaste. Doar investiţia inteligentă a autorităţilor în mijloacele de transport va echilibra traficul şi va rezolva problema parcărilor în Bucureşti.

    Cafeaua mi s-a părut întotdeauna mai bună la Bucureşti decât la Paris. Cred că apropierea de Orient a setat nişte standarde mai ridicate pentru calitatea cafelei în România. Chiar şi bunica mea, dintr-un sat din Oltenia, avea propria reţetă şi o pasiune reală pentru cafea. Scena culinară din România are o oarecare simplitate faţă de Paris, firească de altfel ca urmare a diferenţelor economice, dar e vibrantă şi creativă.

    Cei care vor să schimbe lumea: Cristina Chelărescu a plecat din ţară în 2009, pentru că după doi ani de experienţă locală a înţeles că lucrând la nivel internaţional va găsi orizonturi mai largi de dezvoltare şi va putea învăţa mai mult. Astăzi locuieşte la Paris, unde este partener fondator al biroului de arhitectură SANE architecture.

    „Am terminat Facultatea de Arhitectură în cadrul UAUIM − Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu – în 2007. Am lucrat o perioadă de aproape doi ani într-o firmă mică din România (DaSein Architecture) cu nişte oameni extrem de pasionaţi, de la care am învăţat foarte mult. În 2009 m-am mutat la Paris, unde am lucrat pentru câţiva arhitecţi cunoscuţi internaţional”, povesteşte ea. În paralel, împreună cu asociatul său Traian Bompa, participa la concursuri deschise, singurele la care aveau acces atunci. A fost o perioadă destul de intensă, în care a învăţat enorm, după cum spune chiar ea. „În timpul săptămânii lucram în agenţiile la care eram angajaţi − în mare parte la concursuri internaţionale; serile şi în weekend lucram la concursuri în nume propriu.”

    Primul semn că ritmul acesta de muncă era justificat a venit în 2013, când au câştigat locul 2 la concursul internaţional pentru Muzeul Antichităţilor Submarine din Pireu, Grecia. Tot în 2013 au fondat agenţia SANE architecture şi au continuat participarea la concursuri internaţionale. „În 2015, propunerea noastră pentru extinderea monumentului brutalist Preston Bus Station (din Manchester, Marea Britanie) a câştigat locul 2, iar un an mai târziu am fost finalişti la concursul internaţional Moscow Metro Station pentru amenajarea unei staţii de metrou din Moscova.” Mai mult, în 2014 şi 2015 proiectele biroului de arhitectură fondat de Cristina Chelărescu şi partenerul său au primit premii pentru inovaţie la MIPIM Future Project Awards la categoriile Office şi Cultural Regeneration în cadrul salonului Le Marché international des professionnels de l’immobilier de la Cannes.

    „Recent am fost finalişti la apelul la inovaţie Inventons la Metropole du Grand Paris împotriva unor firme internaţionale importante ca MVRDV, Manuelle Gautrand Architecture şi AS Architecture Studio. Noi am venit cu o soluţie de finanţare inovativă pentru proiecte rezidenţiale.” Nu se gândeşte să se întoarcă în ţară, deşi îi e dor de familie şi de prieteni. Vine destul de des încât să nu fie cu adevărat o problemă. Mai mult, spune că nu îi e dor de lipsa de respect a oamenilor pentru profesionişti; de diluarea specializărilor; de lipsa de încredere în sistem, având ca efect izolarea fiecărui individ care trebuie să înţeleagă singur în ce profesionist poate avea încredere, cine ce trebuie să facă, cine pentru ce este responsabil.

    „Se creează un mediu instabil şi bănuitor care te extenuează. Mai mult, dincolo de administraţia mai prietenoasă şi de clienţii mai educaţi, Parisul ne oferă accesul la un know-how superior din partea colaboratorilor obişnuiţi ai arhitecţilor (economişti, ingineri, scenografi), dar şi posibilitatea unor proiecte cu o preocupare deosebită pentru dezvoltarea durabilă şi tehnologiile verzi.”

    Totuşi, în ultimul an, ea şi partenerul său au fost implicaţi în câteva studii şi proiecte în Bucureşti, Satu Mare şi Târgu-Mureş, aşa că au păşit pe pământ românesc o dată la două luni sau chiar mai des. „Nu ştiu dacă se consideră o revenire, dar adevărul este că am fost foarte fericită să văd că ceea ce am învăţat până acum e apreciat şi acasă.”

    De altfel, remarcă la România o serie de schimbări în ultimii ani, o preocupare mai mare pentru implicarea în politică, în activităţi sociale. „Este probabil efectul faptului că generaţia mea, care a prins mai puţin sau deloc din comunism, îşi doreşte mai multă responsabilitate şi un cuvânt de spus în dezvoltarea societăţii.”

    Şi totuşi, concentrarea SANE architecture nu este doar pe România, pentru că asta ar limita activitatea agenţiei. De altfel, compania s-a implicat recent într-o serie de proiecte comerciale de scară mare la Geneva şi în China împreună cu X.TU architects. Mai mult, pe pieţe dezvoltate din Occident, cum este cazul Franţei, există accesul la comenzi publice (şcoli, spitale, campusuri universitare, clădiri administrative şi culturale, infrastructură). „În Franţa aceste comenzi sunt foarte concurenţiale, dar deschise şi accesibile (aproximativ 50% din piaţa proiectelor de arhitectură), pe când în România sunt complet inexistente. Lipsa de acces deschis şi corect la comanda publică este o pierdere reală pentru arhitectură, dar şi pentru societatea românească în general.”

  • Reportaj din unul dintre cele mai emblematice oraşe din Statele Unite: Cum arată cu adevărat viaţa în Los Angeles, departe de iluzia Hollywood-ului

    Atunci când m-am decis să vizitez Los Angeles, prelungind pentru câteva zile călătoria pe care urma să o fac la Seattle, aveam în minte tot felul de imagini văzute în filme precum La La Land SAU City of Angels. Realitatea din Los Angeles e însă cu totul alta şi te loveşte încă de când cobori din avion.

    Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.

    Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.

    Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.

    Din zgârie-nori în ghetouri

    Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.

    După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.

    Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.

    În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.

    Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.

    Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.

    Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.

    Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.

    Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.

    Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.

    Viaţa în suburbii

    Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.

    Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”

    Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.

    Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.

  • Telegramă din America lui Trump

    Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.

    Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.

    Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.

    Din zgârie-nori în ghetouri

    Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.

    După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.

    Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.

    În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.

    Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.

    Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.

    Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.

    Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.

    Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.

    Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.

    Viaţa în suburbii

    Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.

    Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”

    Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.

    Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.

  • Resorturi de lux la Marea Neagră şi 30 de staţii de metrou, proiecte adoptate, joi, de Guvern

    Potrivit surselor citate, Guvernul a adoptat, în şedinţa de joi, o Hotărâre pentru suplimentarea anexei cu lista proiectelor strategice de investiţii în parteneriat public-privat, decizia Executivului venind la propunerea CNSP.

    În total, lista conţine după suplimentarea de joi un număr total de 21 de proiecte de investiţii, au completat sursele menţionate. În prezent, Comisia Naţională de Prognoză elaborează studiile de fundamentare pentru fiecare din aceste proiecte şi după finalizarea studiilor, le va prezenta în Guvern pentru adoptarea lor prin HG şi lansarea licitaţiilor de atribuire.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro