Legendele spun că asirienii din antichitate au dezvoltat o navă spaţială cu ajutorul căreia au reuşit să călătorească dincolo de Terra şi au ajuns pe Marte. Aceştia ar fi dus statui ale zeului lor pe ”Planeta roşie”, scrie dailymail.co.uk.
Cei care au studiat în detaliu fotografiile trimise, luni, de roverul Opportunity susţin că au identificat printre pietrele de pe Marte două care prezintă chipul zeului babilonian Nabo, cel care era considerat în mitologie patron al ştiinţelor.
Imaginea controversată a fost surprinsă în zona numită Craterul Concepción, considerată de oamenii de ştiinţă un mister din cauza numărului mare de roci ciudate din jurul craterului.
”Am identificat aceste feţe pe Marte, una lângă alta. Una se uită direct către noi, iar cealaltă este orientată spre dreapta. Faţa care se uită spre noi are o mulţime de similitudini cu statuile antice mesopotamiene”, este comentariul de lângă fotografiile postate pe site-ul UFO Sightings Daily.
Specialiştii NASA nu consideră, însă, important să studieze aceste roci spunând că este vorba de o piatră ”sculptată” de fenomenele meteorologice. ”După cum puteţi observa este vorba de o piatră naturală situată la marginea unui crater, nu o sculptură făcut de vreo civilizaţie antică. Totuşi este foarte bine că oamenii îşi folosesc imaginaţia şi profită de accesul public la imaginile luate de pe Marte de rover”, a transmis Guy Webster, purtătorul de cuvânt al NASA pentru FoxNews.com.
Faţa zeului Nabo nu face decât să ducă mai departe controversa apărută în ultimele luni în mediul online. Mai întâi au fost o serie de imagini dintr-o grotă în care internauţii credeau că surprind trupul unei creaturi, iar mai apoi o altă imaginea prezenta silueta unei femeie care se plimba pe suprafaţa planetei.
Seth Shostak, astronom şi director al Centrului SETI pentru Cercetare, a declarat pentru HuffingtonPost că vede imagini asemănătoare în fiecare săptămână. “Cei care mi le trimit sunt, în general, destul de încântaţi şi susţin frecvent că în imagini apare CEVA ce nu te-ai aştepta să găseşti pe suprafaţa Planetei Roşii. De obicei – cred ei – e vorba de vreun fel de animal, dar ocazional oamenii văd în acele imagini şi obiecte mai ciudate, cum ar fi părţi de automobile. Poate ei cred că pe Marte există maşini”, a scris Shostak.
În “Marţianul”, astronautul Mark Watney (interpretat de Matt Damon) este considerat mort în timpul unei misiuni cu echipaj uman pe Marte. Însă Watney supravieţuieşte furtunii puternice şi descoperă că a fost lăsat singur pe ostila planetă. Cu provizii insuficiente, este nevoit să-şi folosească la maximum ingeniozitatea, inteligenţa şi forţa interioară pentru a rămâne în viaţă şi a găsi o cale prin care mesajul său de ajutor să ajungă pe Pământ. La milioane de kilometri distanţă, NASA şi o echipă internaţională de oameni de ştiinţă caută fără încetare soluţia prin care să îl aducă pe “marţian” acasă, în vreme ce colegii săi de echipă pun şi ei la cale o misiune îndrăzneaţă, dacă nu imposibilă, de salvare.
După realizarea filmului, actorul Matt Damon a spus că oamenii sunt pe punctul de a fi capabili să realizeze, în viitorul apropiat, ce se întâmplă în film. Acesta susţine că în generaţia următoare astronauţii NASA vor ajunge să exploreze planeta Marte.
Săptămâna trecută, Agenţia spaţială americană (NASA) a dat publicităţii un plan de “cucerire” a planetei Marte, ce include trei etape majore, susţinând că este vorba despre un “obiectiv realizabil”, dar nu înainte de anii 2030.
Tehnologia actuală permite NASA să trimită misiuni robotizate pe Marte care ajung la destinaţie după circa opt luni, însă o misiune cu echipaj uman la bord ar avea o durată totală ce ar putea fi cuprinsă între un an şi trei ani. Astfel, astronauţii care vor încerca în viitor să ajungă pe Marte vor trebui să petreacă mult mai mult timp în spaţiu decât cei care participă la obişnuitele misiuni de şase luni de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS).
Într-un material realizat de site-ul NASA se arată că multe din tehnologiile folosite la realizarea filmului “Marţianul”, nouă mai exact, există deja, prezentând o descriere a acestora:
Habitatul
La fel ca Mark Watney, austronauţii care vor ajunge pe Marte vor avea nevoie de un modul în care să locuiască. La centrul NASA din Houston, echipe de astronauţi se antrenează pentru misiuni de lungă durată într-un simulator special conceput, denumit Human Exploration Research Analog (HERA).
HERA simulează un modul ce ar putea fi folosit pentru a locui pe Marte. Habitatul este dotat, pe cele două etaje ale sale, cu spaţii de locuit, incluzând o toaletă, spaţii destinate lucrului şi un modul fără aer. În cadrul testelor, astronauţii îşi petrec până la 14 zile, în acest modul, urmând ca această perioadă să fie prelungită până la 60 de zile.
Tehnologia de cultivare în spaţiu (sera)
În prezent, astronauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS) se pot baza în permanenţă pe proviziile ce le sunt expediate cu vehicule cargo. Însă, cei care vor ajunge pe Marte nu vor avea această facilitate, deoarece este nevoie de cel puţin nouă luni pentru ca o navetă spaţială să ajungă pe planeta roşie. Astfel, tehnologia de cultivare în spaţiu a plantelor reprezintă un element crucial pentru viitoarele misiuni spre Marte – şi dincolo de această planetă – care vor avea la bord echipaje umane.
Anul 2015 a reprezentat o premieră din acest punct de vedere: astronauţii de la bordul ISS au mâncat, pentru prima dată, frunze proaspete de salată romană, care provin de la plante cultivate în spaţiu, la bordul avanpostului orbital.
Sistemul de creştere a plantelor în spaţiu – Veggie – conţine un pat nutritiv iluminat cu LED-uri roşii, albastre şi verzi, pentru a stimula creşterea plantelor. Lungimile de undă roşii şi cele albastre emit mai multă lumină decât LED-urile verzi şi sunt mai eficiente în ceea ce priveşte conversia de putere. LED-urile verzi au fost adăugate pentru ca plantele să pară în cele din urmă un aliment comestibil, nu plante ciudate şi roşii.
Tehnologia de recuperare a apei
Deşi NASA a anunţat recent că au fost găsite indicii asociate cu existenţa unor fluxuri sezoniere de apă în stare lichidă pe planeta roşie, oamenii ajunşi pe Marte nu vor avea apă la discreţie. Astfel, ei vor fi nevoiţi să folosească orice lichid şi să-l transforme în apă de băut.
Acest lucru se întâmplă deja pe Staţia Spaţială Internaţională, unde transpiraţia, lacrimile şi urina sunt transformate în apă, cu ajutorul sistemului Water Recovery System (WRS).
“Cafeaua de ieri se transformă în cafeaua de mâine”, este descrierea făcută de unul dintre astronauţii de pe ISS.
NASA continuă să dezvolte noi tehnologii pentru recuperarea apei, unele sisteme dezvoltate de agenţia americană fiind folosite în prezent pentru filtrarea apei în zonele calamitate.
Tehnologia de generare a oxigenului
În filmul “Marţianul”, Mark Watney reuşeşte să obţină oxigen folosind un “generator de oxigen”, un sistem ce crează oxigen folosind dioxidul de carbon din rezervorul cu combustibil al vehiculului MAV (Mars Ascent Vehicle).
Pe ISS, astronauţii au un Sistem de Generare a Oxigenului, care filtrează atmosfera din interiorul navei spaţiale pentru a furniza în permanenţă un aer respirabil. Sistemul produce oxigen prin electroliză, apa fiind descompusă în oxigen şi hidrogenul. Hidrogenul este fie eliberat în spaţiu, fie folosit la un alt sistem care crează apă.
Costumul spaţial
Planeta Marte este un mediu extrem de ostil pentru om. Pericolele sunt numeroase pe durata întregii misiuni spre Marte, ce ar putea să îi oblige pe astronauţi să petreacă în spaţiu o perioadă de trei ani. Pe lângă radiaţiile cosmice care sporesc considerabil riscul de cancer, absenţa gravitaţiei pentru o perioadă atât de îndelungată generează o scădere a densităţii osoase şi a masei musculare şi slăbeşte sistemul imunitar.
NASA trebuie să conceapă şi noi costume spaţiale, asemănătoare celor de scafandru, dar care să fie adaptate condiţiilor vitrege din spaţiu.
Vehiculul spaţial
Pentru misiunile pe Marte, agenţia americană trebuie să inventeze un sistem capabil să plaseze un vehicul de mai multe tone pe planeta roşie, fapt considerat extrem de complicat de majoritatea experţilor în domeniu. Cea mai grea încărcătură plasată de NASA pe scoarţa marţiană a fost roverul Curiosity, care cântăreşte o tonă.
În prezent, NASA lucrează la un vehicul pentru explorările spaţiale – Multi-Mission Space Exploration Vehicle (MMSEV). Tehnologiile sunt dezvoltate astfel încât să fie versatile pentru a suporta o misiune pe un asteroid, pe Marte, pe sateliţii acesteia şi alte misiuni viitoare.
MMSEV a fost folosit pentru a rezolva probleme precum distanţa parcursă, modalitate rapidă de a intra şi ieşi din vehicul sau protecţia contra radiaţiilor. Unele versiuni ale vehiculului dispun de şase roţi pentru manevrabilitate.
Propulsia ionică
O navetă care se deplasează prin spaţiul extraterestru are nevoie de energie pentru a-şi continua deplasarea. NASA a prezentat, încă din 2013, un motor cu propulsie ionică, care a stabilit un nou record de anduranţă, funcţionând timp de peste 5 ani. În cei aproape şase ani de funcţionare. motorul cu propulsie ionică NEXT a consumat doar 860 de kilograme de combustibil, prin comparaţie cu cei 10.000 de kilograme de combustibil ce ar trebui să fie arse de un motor convenţional pentru a obţine acelaşi impuls.
Motoarele ionice au fost folosite pentru propulsia sondei spaţiale americane Dawn, care s-a plasat cu succes în 2015 pe o orbită a lui Ceres, pentru o misiune ştiinţifică de 16 luni, cu scopul de a descifra secretele ce înconjoară acest corp ceresc, aceasta fiind pentru prima dată când un vehicul de acest tip explorează de la distanţă foarte mică o planetă pitică.
“NEXT poate transporta încărcături importante în spaţiu, cu un consum de combustibil extrem de eficient”, susţine un expert NASA.
Panourile solare
Pe Marte nu sunt centrale sau staţii de benzină. Energia reprezintă unul dintre aspectele vitale ale viitoarelor misiuni pe Marte. În filmul “Marţianul”, personajul principal foloseşte panourile solare în diverse moduri pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Pe Staţia Internaţională Spaţială, patru seturi de panouri solare generează până la 120 de kilowaţi, care sunt suficienţi pentru a furniza energie pentru 40 de case. Acest sistem funcţionează pe ISS din anul 2000 şi este considerat foarte sigur.
Nava spaţială Orion Multi-Purpose Crew Vehicle, care a fost dezvoltată pentru misiuni viitoare cu echipaj uman pe Lună, asteroizi (către 2025) şi Marte, va folosi energia furnizată de panourile solare.
Tehnologia RTG
De mai bine de patru decenii, NASA a folosit tehnologia RTG (Generator Termoelectric cu radioizotopi) pentru a furniza enegie mai multor misiuni spaţiale, inclusiv cele cu navetele Apollo.
Roverul Curiosity şi următorul rover Mars 2020 folosesc o nouă generaţie a acestei tehnologii, care se bazează pe “baterii spaţiale ce transformă căldura generată de dezintegrarea radioactivă a plutoniului-238 în enegie electrică”.
Puterea electrică generata de RTG este de aproximativ 110 waţi ( cât un bec cu incadescenţă), iar puterea termica de 2000 waţi.
„Suntem prinşi într-o mare de gheaţă. Ne-am spus toate poveştile care ne-au trecut prin cap, reale şi imaginare. Timpul cântăreşte greu deasupra noastră, în timp ce întunericul avansează încet“, a scris Frederick Cook pe 21 martie 1898 în jurnalul său de călătorie. Cook se înscrie astfel în şirul nesfârşit de eroi prin care omenirea şi-a depăşit fragilitatea şi a îmblânzit sălbăticia.
Frederick Cook a făcut parte din primul echipaj care a explorat pe timp de iarnă Antarcticul. El a fost doctorul echipajului şi s-a aventurat alături de alţi 18 oameni în această expediţie. Echipa era format din nouă belgieni, şase norvegieni, doi polonezi, un român şi un american. Biologul român Emil Racoviţă a fost primul care a studiat viaţa animalelor din Antarctic. Acesta a rămas în istoria ştiinţei ca descoperitor al balenei cu cioc. A fost o expediţie grea, în condiţii de neimaginat, pe durata căreia un tânăr belgian de 21 de ani şi-a pierdut viaţa.
La mai bine de o sută de ani distanţă, NASA a anunţat că a găsit semne care indică prezenţa apei pe planeta Marte. Aceste semne sunt dovezi spectrale ale prezenţei sărurilor hidratate pe planeta roşie, fâşii de sare hidratată ce apar pe scoarţa planetei şi sunt în mod direct asociate cu fluxurile de apă care curg în mod periodic pe Planeta Roşie, ceea ce ar duce la posibilitatea susţinerea vieţii omeneşti în viitor.
Descoperirea a stârnit reacţii în lumea întreagă şi a readus în prim-plan expediţia omului pe Marte. NASA a trimis vehicule automate în 2004 şi în 2012, Opportunity şi Curiosity. Maşinării care chiar acum explorează suprafaţa planetei şi studiază climatul şi evoluţia scoarţei planetei, iar în 2020 se plănuieşte trimiterea unui alt vehicul menit să testeze tehnologia extragerii oxigenului din atmosfera planetei, iar prima misiune de explorare cu echipaj uman pe orbită este programată pentru anul 2033, urmată de aterizarea în 2039.
Între timp însă SpaceX, programul spaţial al lui Elon Musk, ar putea ajunge primul pe Marte. Musk a declarat că vrea să trimită 1 milion de oameni pe Marte, iar primii ar trebui să ajungă până în 2030. Acesta şi-a anunţat planurile de a trimite oameni pe planeta roşie încă din 2007, iar în 2014 SpaceX a început să lucreze la Mars Colonial Transporter, o navă care ar putea trimite în spaţiu 100 de oameni. Elon Musk a promis să ofere mai multe detalii despre modul cum vrea să realizeze acest lucru la finalul anului. Conform unei case de pariuri din Las Vegas, SpaceX are cele mai mari şanse să ajungă pe Marte, cu o cotă de 5 la 1, pe când NASA are o cotă de 80 la 1.
Şi alte entităţi şi-au manifestat dorinţa de a trimite oameni pe Marte. Mars One este una dintre ele şi vrea ca, peste 10 ani, un grup de patru oameni să aterizeze pe suprafaţa aridă şi prăfuită a lui Marte. Este proiectul care a făcut vâlvă, mai ales atunci când au anunţat că 200.000 de oameni s-au oferit voluntari pentru o misiune fără întoarcere. Număr care se pare că a cam fost umflat de vreo 10 ori, cel real fiind undeva la 2.000 de oameni, conform lui Joseph Roche, unul dintre candidaţii care şi-au povestit experienţa în cadrul Mars One.
Roche are un doctorat în fizică şi astrofizică şi a ajuns pe o listă de 100 de candidaţi selectaţi pentru această călătorie. Te-ai gândi că, pentru a călători în spaţiu, este nevoie de oameni bine pregătiţi şi testaţi riguros. Ei bine, aici lucrurile devin tragicomice. Procesul de selecţie al Mars One este unul simplu: candidatul completează un chestionar, încarcă un videoclip pe site-ul companiei şi este supus unei examinări medicale din partea unui doctor, pe care chiar candidatul trebuie să-l găsească. Iar la final este supus unui interviu de 10 minute prin Skype. În comparaţie, şi testarea la Masterchef este mai riguroasă. Pe lângă asta au apărut multe probleme, care fac ca proiectul să pară mai mult o glumă proastă decât ceva realist, printre care faptul că Mars One crede că are nevoie de doar 6 miliarde de dolari pentru a realiza această călătorie şi faptul că le cere tuturor candidaţilor bani pentru sponsorizare, iar proiectul chiar avea în spate un reality show, care s-a retras de curând.
În plus fizicianul teoretician, Gerard ’t Hooft, care apare pe site-ul Mars One în calitate de consultant, a spus că planul de a începe colonizarea pe Marte din 2025 este unul nerealist. O expediţie umană pe Marte o să aibă loc în următorii 100 de ani, nu peste 10 ani, după cum se laudă Mars One, şi va fi nevoie de mult mai mulţi bani, este de părere Hooft.
Popularitatea Planetei Roşii a crescut şi mai mult datorită Hollywoodului. Marte a fost surprinsă pe film încă din 1924 prin pelicula Aelita: Queen of Mars, apoi alte zeci de producţii şi-au imaginat lumea Planetei Roşii, fie ca pe un wild west cu alieni şi mutanţi precum în Total Recall, fie ca pe una pustie ca în Red Planet. Cea mai recentă producţie este The Martian (regizat de Ridley Scott, cel care ne-a adus Alien), o peliculă în care astronautul Mark Watney, interpretat de Matt Damon, a rămas singur pe planetă şi trebuie să supravieţuiască şi să găsească un mod de a contacta oamenii de pe Pământ.
Întrebarea rămâne, odată ajuns acolo, ce este de făcut? Cu toţii ştim că Planeta Roşie nu este prietenoasă, ci chiar un pic mortală. Însă nu tot timpul a fost aşa, în urmă cu miliarde de ani Marte se asemăna foarte mult cu Pământul, avea o atmosferă densă, avea râuri şi emisfera de nord era acoperită de un ocean cu o adâncime de 11 metri. Între timp, apa a îngheţat, iar atmosfera s-a subţiat, în prezent fiind compusă în proporţie de 95% din CO2.
Dacă oamenii ar ajunge pe Marte, aceştia ar supravieţui doar într-un fel acvariu care i-ar proteja de radiaţii şi de atmosfera toxică, dar omenirea nu se poate dezvolta într-un asemenea mediu şi am fi nevoiţi să modelăm planeta după chipul şi asemănarea Pământului: terraformarea planetei. Iar primul pas ar fi introducerea unor gaze de seră care să încălzească şi eventual să topească gheaţa, apoi după ce clima ar deveni mai caldă ar urma cultivarea plantelor pentru fotosinteză, lucru care ar transforma CO2 în oxigen. Odată cu eliberarea oxigenului, în atmosferă se va forma un strat de ozon în jurul planetei care va proteja omenirea de razele ultraviolete.
Viitorul umanităţii este în spaţiu, o spune şi Stephen Hawking. Poate peste 100 de ani nu o să vorbim doar de o „ploaie în luna lui Marte“, ci de una chiar pe Marte.
Apă în stare lichidă curge în canioanele şi cratele planetei Marte în timpul lunilor de vară, potrivit cercetătorilor NASA care spun astfel că această descoperire măreşte şansele ca Planeta Roşie să adăpostească unele forme de viaţă.
NASA a anunţat, luni seară, într-o conferinţă de presă, că fâşiile de săruri hidratate pe care le-au descoperit pe versanţii craterelor de pe Marte au fost “create de fluxuri de apă în stare lichidă”.
Savanţii americani sunt de părere că acele fâşii de sare hidratată – care au o culoare întunecată – ce apar pe scoarţa planetei Marte sunt în mod direct asociate cu fluxurile de apă care curg în mod periodic pe planeta roşie.
Datele transmise de sateliţii operaţi de NASA arată o serie de elemente de relief, care apar pe versanţii marţieni, ce sunt asociate cu depozitele de sare. Astfel de depozite de sare ar putea să modifice punctele de îngheţare şi de evaporare ale apei în atmosfera rarefiată de pe Marte, păstrând apa respectivă în stare lichidă suficient de mult timp pentru ca aceasta să poată să curgă la nivelul scoarţei marţiene.
Astrofizicienii au emis de mult timp ipoteza că aceste urme care apar sezonier pe Marte ar putea fi formate de scurgeri alcătuite din soluţii sărate.
“Acest lucru, cred eu, ne dă un indiciu asupra zonelor în care ar trebui să privim mai cu atenţie”, a spus Alfred McEwen, cercetător principal al High Resolution Imaging Science Experiment (HiRISE), în cadrul University of Arizona din Tucson şi co-autor al studiului.
Întrebat dacă descoperirea anunţată azi e dovada de necontestat a prezenţei apei lichide pe Planeta Roşie, McEwan a declarat: “Aş spune aproape”.
Cercetătorul Lujendra Ojha şi colegii săi de la NASA au prezentat această descoperire într-un articol publicat în Nature Geoscience.
Există numeroase implicaţii ale existenţei apei pe Marte, deoarece orice depozit de apă lichidă duce la o creştere considerabilă a posibilităţii ca microbii să fie prezenţi la suprafaţa acestei planete. În plus, pentru viitoarele echipaje de astronauţi care ar ajunge pe Marte, identificarea proviziilor de apă, la mică adâncime sub scoarţă, i-ar ajuta să trăiască pe planetă pe baza unor rezerve locale.
Oamenii de ştiinţă se întrebau de multă vreme dacă apa ar putea să existe în stare lichidă pe scoarţa lui Marte, în zilele noastre.
Nu este o teorie simplă, deoarece temperaturile de pe Marte sunt de obicei sub valoarea de zero grade Celsius, iar presiunea atmosferică este atât de scăzută, încât depozitele de apă lichidă ar trebui să înceapă să fiarbă la scurt timp după topirea gheţurilor.
Însă observaţiile efectuate în ultimii 15 ani, prin care au fost identificate rigole şi striaţii, care par că se modifică odată cu schimbarea anotimpurilor, au întărit aceste speculaţii.
Noile date transmise pe Terra de sonda Mars Reconnaissance Orbiter (MRO), operată de NASA, par să fi rezolvat acest mister.
Sonda MRO are la bordul ei un instrument, Crism, care poate să determine structura chimică a materialelor aflate la suprafaţa lui Marte.
Crism a analizat materialele din patru perimetre, în care se aflau acele fâşii întunecate, ce apar în lunile de vară de pe Marte, iar apoi dispar.
Instrumentul a descoperit că acele “linii recurente de pe versanţi” (RSL) sunt acoperite cu săruri.
Sărurile identificate – perclorat, clorat şi clorură de magneziu – pot să reducă punctul de îngheţ al apei cu 80 de grade şi rata de vaporizare de zece ori.
Această combinaţie de factori permite depozitelor de apă să rămână stabile suficient de mult timp pentru a se scurge de-a lungul versanţilor şi craterelor.
Cu toate acestea, locul din care provin aceste surse de apă, care creează astfel de forme de relief pe Marte, nu este deocamdată cunoscut. MRO a analizat perimetre din regiunea ecuatorială, iar orice formă de depozit de apă din acele regiuni ale lui Marte, ce ar putea să existe sub formă de gheaţă, ar trebui să se afle doar la adâncimi mari.
O posibilitate ar fi ca sărurile respective să extragă apa din atmosferă. Roverul Curiosity a descoperit câteva indicii puternice care par să ateste existenţa acestui mecanism. Însă nici în acest caz savanţii americani nu ştiu dacă există rezerve de vapori suficient de mari în atmosfera marţiană pentru a determina producerea acelor scurgeri de apă de la nivelul versanţilor.
O altă teorie vizează stratul acvifer local care se dezmembrează la suprafaţă, însă această ipoteză nu oferă un răspuns viabil pentru fâşiile întunecate de săruri hidratate care se formează în vârful dealurilor şi munţilor marţieni.
Cercetătorii americani consideră că poate fi avută în vedere şi o teorie potrivit căreia acele fâşii întunecate se formează din surse diferite (de apă, n.r), aflate în zone diferite ale planetei Marte.
Joe Michalski, cercetător la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, consideră că anunţul făcut de NASA, luni seară, este deosebit de interesant, în special datorită implicaţiilor sale asupra existenţei potenţiale a coloniilor de microbi pe Marte, în perioada actuală.
“Ştim, din studii efectuate pe extremofilele de pe Terra, că formele de viaţă pot nu doar să supravieţuiască, ci şi să se dezvolte în abundenţă în condiţii care sunt extrem de aride, foarte saline sau în orice alt tip de mediu ‘extrem’ în comparaţie cu habitatul oamenilor. De fapt, pe Terra, oriunde găsim apă, găsim viaţă. Acesta este motivul pentru care descoperirea apei pe Marte, după cercetări de peste 20 de ani, reprezintă o chestiune atât de interesantă”, a spus savantul britanic.
O consecinţă interesantă a acestei descoperiri constă în faptul că agenţiile spaţiale vor trebui să analizeze o serie de chestiuni suplimentare şi să ţină cont de locul în care vor trimite în viitor alte sonde şi rovere marţiene.
Normele acceptate în prezent pe plan internaţional precizează că misiunile spaţiale ar trebui să fie extrem de atente în legătură cu locurile de pe Marte în care vor să plaseze sonde şi roboţi şi în care există probabil apă lichidă.
Peter Grindrod, cercetător la Agenţia spaţială britanică, a explicat: “Principiile de protecţie planetară stipulează că nu putem să mergem oriunde se află apă lichidă, deoarece nu putem să sterilizăm navele noastre spaţiale suficient de bine, pentru a garanta că nu vom contamina acele zone. Aşadar, dacă un RSL este descoperit în zona de plasare a unui rover, atunci roverul nu poate coborî acolo. Este destul de ironic, mai ales pentru următorul rover al Agenţiei Spaţiale Europene, ExoMars, deoarece el a fost conceput pentru a căuta forme de viaţă”.
Anunţul NASA referitor la această descoperire ştiinţifică majoră a dat naştere pe reţelele de socializare la numeroase speculaţii privind identificarea unor forme de viaţă extraterestre.
Roverul Curiosity a asolizat pe Marte în 2012 şi transmite spre Pământ la sfârşitul fiecărei zile marţiene datele pe care le-a adunat în ultimele 24 de ore şi 39 de minute (durata unei zile marţiene). Printre aceste date se numără şi fotografii de înaltă rezoluţie, realizate cu ajutorul camerei Mastcam.
Multe dintre aceste imagini, publicate de NASA, au stârnit controverse, internauţii susţinând că în fotografii pot fi văzute şopârle, veveriţe, crabi sau “fantome”.
CNN a realizat un colaj cu astfel de imagini de pe Marte:
– O imagine surprinsă de Curiosity în luna iulie a acestui an înfăţişează o formaţiune stâncoasă, însă elementul care a aprins imaginaţia internauţilor a fost “crabul” care pare să stea în faţa acesteia.
– O altă imagine surprinde o rocă ce pare să aibă forma unei iguane
– Internauţii susţin că în această fotografie poate fi văzută o veveriţă între alte două roci de pe Marte
– Un utilizator YouTube a publicat pe canalul său o variantă mărită a unei fotografii, susţinând că ar înfăţişa “o femeie de origine extraterestră care pare să meargă pe suprafaţa planetei roşii”
– Întră-o altă ipostază, se poate vedea o piatră care “levitează” deasupra suprafeţei planetei Marte
Cercetătorii care participă la misiunea Curiosity au descoperit deja indicii care dovedesc faptul că viaţa ar fi putut să existe pe Marte în urmă cu mai multe miliarde de ani, precum prezenţa din abundenţă a apei lichide, aşa cum dovedesc albiile unor foste râuri şi prezenţa de materii organice în craterul Gale, în care robotul american s-a plasat cu succes în august 2012.
Robotul Curiosity, cel mai sofisticat robot explorator trimis vreodată de oameni pe o altă planetă, realizat cu un cost total de 2,5 miliarde de dolari, este operat de inginerii de la NASA din Laboratorul Pasadena din California.
Potrivit fr.news.yahoo.com, echipajul de şase voluntari, închişi într-un dom din Hawaii, include un astrobiolog francez, un fizician german şi patru cetăţeni americani – un pilot, un arhitect, un medic-jurnalist şi un cercetător specializat în analiza solurilor.
Spaţiul în care cei şase voluntari vor trăi în următoarele 12 luni, situat în partea nordică a insulei Mauna Loa, este un dom cu diametrul de 11 metri şi înălţimea de şase metri. Uşile domului au fost închise vineri, la ora locală 15.00 (sâmbătă dimineaţă, ora 01.00 GMT).
Cei şase voluntari – trei bărbaţi şi trei femei – care participă la acest experiment vor avea fiecare camera sa, în care se află un pat de campanie şi un mic birou. Pe durata experimentului, ei vor mânca alimente liofilizate şi nu vor părăsi domul decât în costume spaţiale, ca şi cum ar locui cu adevărat pe Marte. Ei vor dispune, de asemenea, de acces limitat la internet.
Sheyna Gifford, participantă la experiment, spune că echipajul este alcătuit din “şase persoane care vor să schimbe lumea”. Arhitectul Tristan Bassingthwaighte spune că vrea să amelioreze “capacitatea oamenilor de a trăi în medii extreme de pe Terra şi din alte lumi”.
Francezul Cyprien Verseaux, în vârstă de 25 de ani, pregăteşte un doctorat la Universitatea din Roma. Domeniul lui de expertiză îl va ajuta să exploreze modalităţile de a construi un avanpost pe Marte care să fie cât mai puţin dependent de Terra, utilizând organisme vii pentru a transforma materiile prime ce vor fi găsite pe Marte în produse ce pot fi consumate de către oameni.
Astronauţii care vor încerca în viitor să ajungă pe Marte vor trebui să petreacă mult mai mult timp în spaţiu decât cei care participă la obişnuitele misiuni de şase luni de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (ISS). Tehnologia actuală permite NASA să trimită misiuni robotizate pe Marte care ajung la destinaţie după circa opt luni, însă o misiune cu echipaj uman la bord ar avea o durată totală ce ar putea fi cuprinsă între un an şi trei ani.
Supravieţuirea pentru o perioadă atât de îndelungată într-un spaţiu izolat, fără acces în aer liber şi fără un minimum de intimitate, include, potrivit experţilor, un risc major de a genera conflicte.
Agenţia spaţială americană vrea să colecteze cât mai multe informaţii despre coeziunea şi evoluţia psihologică a membrilor unor astfel de misiuni izolate, înainte de a încerca să trimităn astronauţi pe planeta roşie, în cadrul unei misiuni pe care speră să o lanseze în jurul anilor 2030.
Două misiuni, de patru, respectiv opt luni, au fost deja realizate. NASA a cheltuit 1,2 milioane de dolari pe acele simulări şi tocmai a primit o finanţare suplimentară de 1 milion de dolari pentru alte trei experimente în anii viitori, potrivit coordonatoarei acestor programe ştiinţifice, Kim Binsted.
Pe parcursul misiunii care a durat opt luni, mai multe conflicte au izbucnit între membrii echipajului, însă aceştia au fost capabili să îşi rezolve singuri problemele dintre ei.
“Una dintre lecţiile pe care le-am învăţat se referă la faptul că nu putem să evităm anumite conflicte personale. Ceva de acest fel se va întâmpla în mod implacabil în timpul misiunilor cu durate lungi, chiar şi atunci când echipajul e compus din cele mai blânde persoane din lume”, a spus Kim Binsted.
Primele rezultate ştiinţifice ale acestor experimente vor fi făcute publice peste aproximativ un an.
Roverul Curiosity, care a asolizat pe Marte în 2012, transmite spre Pământ la sfârşitul fiecărei zile marţiene datele pe care le-a adunat în ultimele 24 de ore şi 39 de minute (durata unei zile marţiene). Printre aceste date se numără şi fotografii de înaltă rezoluţie, realizate cu ajutorul camerei Mastcam.
