BusinessMagazin

Tag: liberalizare

  • Salupa lui Franks si Titanicul lui Gitenstein

    In afara de celebra gluma cu pacientul stabilizat, dar care nu
    s-a sculat inca din pat, Jeffrey Franks a mai facut una, la aceeasi
    intalnire din ianuarie cu sindicatele si patronatele. Ea a parut
    insa atat de ermetica, incat numai unul dintre patronii prezenti a
    zis ca a inteles-o: cea cu pozele simbolice – in prima aparea un
    mineralier rasturnat, a doua cu un mineralier ruginit, dar inca in
    functiune si a treia cu o salupa ultraperformanta, dar foarte mica.
    Prima voia sa fie economia Romaniei acum doi ani, a doua – cea de
    acum, iar a treia – economia romaneasca a viitorului. Gluma, a
    povestit acelasi patron, n-a fost gustata de sindicalistii
    prezenti, care a comentat ca nu vom mai incapea toti intr-o salupa
    atat de mica.

    Mineralierul a devenit apoi, in talmacirea ambasadorului Mark
    Gitenstein, un Titanic pe care navigatorii isi rearanjeaza
    sezlongurile – in cazul citat de el, in loc ca statul sa
    privatizeze total sau partial companiile din energie, un sector
    care are nevoie de investitii de 10 miliarde de dolari, vrea sa
    rearanjeze peisajul, creand cei doi campioni energetici, Electra si
    Hidroenergetica. Remarca lui Gitenstein venea la scurta vreme dupa
    ce FMI ceruse (iar Guvernul isi asumase) liberalizarea preturilor
    la gazelor si a energiei, ceea ce le-a prilejuit reprezentantilor
    Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania sa protesteze contra
    imixtiunii FMI in politicile statului roman si sa spuna ca Romania
    are un grad suficient de deschidere a pietei energiei. I-a
    contrazis insa, mai nou, Comisia Europeana, care a cerut Romaniei
    oficial, saptamana trecuta, sa liberalizeze preturile la
    energie.

    Ce au comun toate acestea? Un singur lucru, dar decisiv:
    politica fiscala a statului. Pe de o parte e vorba de capacitatea
    statului de a-si finanta cheltuielile, in conditiile in care
    resursele atrase la buget, venituri fiscale si nefiscale, au ramas
    cu cea mai mica pondere in PIB din UE, conform datelor prezentate
    de Consiliul Fiscal (32,4% in 2009), iar ponderea in total a
    veniturilor fiscale (impozite si contributii sociale) era tot in
    2009 cu 12% mai mica decat media UE, respectiv 27,1%, situand
    Romania pe penultimul loc din UE. De cealalta parte e vorba de
    cheltuieli, care sunt nu numai dezechilibrate (ponderea
    cheltuieilor sociale in totalul veniturilor, de 33% in 2009, situa
    Romania exact dupa tarile PIGS – Grecia, Irlanda, Spania si
    Portugalia; in 2010, ponderea a coborat totusi la 28%), dar si
    ineficiente: desi Romania a avut in perioada 2006-2009 cea mai mare
    alocare pentru investitii publice din UE, ca procent din PIB si din
    veniturile bugetare, calitatea infrastructurii, reflectata in
    perceptia investitorilor si in clasamente receptate de ei, de genul
    World Competitiveness Report, a ramas inferioara celei din tari
    unde s-a cheltuit mai putin, precum Polonia, Ungaria si
    Bulgaria.

    “In plus, lipseste prioritizarea si lipseste coerenta
    investitiilor publice, pentru ca acestea sunt foarte fragmentate in
    functie de ciclurile politice. Ar fi excelent daca un proiect ar
    putea depasi un ciclu politic”, comenteaza Ionut Dumitru,
    presedintele Consiliului Fiscal.

    O parte de vina pentru veniturile insuficiente la buget o poarta
    contribuabilii care fac evaziune fiscala, neprinsi de stat pentru
    ca sistemul de colectare e inca slab, precum si scutirile si
    exceptarile care priveaza statul de venituri realizabile. Ionut
    Dumitru sugera la un moment dat, in acest din urma sens, ca statul
    si-ar putea mari veniturile din impozitele pe stocul de capital (pe
    avere), din aplicarea unor taxe de mediu sau din redevente mai mari
    percepute companiilor energetice, insa deocamdata subiectul
    relatiei cu acestea din urma ramane tabu pentru Guvern, care nu mai
    vrea nici macar sa comenteze, de pilda, majorarile de preturi la
    benzina.

    Cealalta parte de vina pentru veniturile mici apartine insa
    companiilor de stat, a caror ineficienta face obiectul criticilor
    insistente ale FMI inca din anii ’90. Statistica nu lasa loc de
    dubii: la sfarsitul lui 2009 erau 722 de companii cu capital
    majoritar de stat, care contribuiau doar cu 6% la cifra de afaceri
    totala din economie, dar platile restante acumulate de ele, in
    special fata de buget, insemnau 27,1% din totalul arieratelor din
    economie. Tot companiile de stat au ramas si cei mai mari datornici
    la bugetele de asigurari sociale, totalul datoriilor restante catre
    bugetul general consolidat insumand peste 2% din PIB in iunie 2010.
    In top cinci – aceiasi de pe lista de supraveghere speciala a FMI:
    CFR, Compania Nationala a Huilei, Termoelectrica, Oltchim si
    CNADR.

    Pierderile si arieratele companiilor unde statul e actionar
    majoritar reprezinta “un risc potential pe termen mediu la adresa
    sustenabilitatii fiscal-bugetare”, apreciaza Ionut Dumitru, pentru
    ca preseaza asupra bugetului: pierderile lor au fost principala
    cauza pentru care in 2009, deficitul bugetar dupa standarde
    europene a fost revizuit de la 8,3% la 8,6% si pentru care, mai
    nou, UE a cerut Romaniei sa se alinieze acestor standarde atunci
    cand raporteaza deficitul bugetar. Or, daca indisciplina financiara
    din companii duce deficitul peste tintele convenite cu FMI si UE –
    4,4% in acest an si 3% din PIB la anul – atunci statul va avea o
    problema cu finantarea pe credit. “Deficitul nu trebuie sa ajunga
    la 3% fiindca asa vrem noi, ci fiindca altfel nu te mai poti
    finanta de pe pietele externe”, spune Ionut Dumitru. Sau, in
    termenii lui Jeffrey Franks, Romania nu e SUA sau Germania, ca
    sa-si permita luxul sa creasca deficitele ca sa stimuleze economia,
    fiindca investitorii nu stau la coada ca sa cumpere obligatiuni
    romanesti, cu rating slab, ci obligatiuni americane.

    Toate cele de mai sus explica foarte clar rezistenta din mediul
    politic si din opinia publica la ceea ce i se cere Romaniei:
    privatizarile sau lichidarile de companii inseamna someri in plus,
    liberalizarile de preturi inseamna scumpirea cosului zilnic,
    reducerea cheltuielilor sociale inseamna saracirea sau emigrarea
    multora, iar cresterea eficientei investitiilor publice se traduce
    prin scaderea accesului la bani al clientelei partidelor.
    Presedintele Consiliului Fiscal nu e, deci, din cale-afara de
    optimist cand spune ca reducerea la 3% a deficitului in 2012 i se
    pare un obiectiv “provocator” sau “foarte ambitios”. Optimist se
    arata, in schimb, ministrul muncii, Ioan Botis, care a folosit (si
    el) metafora Titanicului pentru economie, afirmand fara ironie ca
    datoria Guvernului e “sa-si gaseasca regimul cel mai bun de
    inaintare” si ca “Titanicul va ajunge cu siguranta la
    destinatie”.

  • Jeffrey Franks: Preturile la gaze si energie nu vor creste curand, populatia saraca trebuie protejata

    “In urma procesului de liberalizare a preturilor, gospodariile
    bogate vor plati pretul real, restul urmand sa achite mai putin. Nu
    am definit inca cand va incepe pentru ca vrem sa lucram mai intai
    la definirea categoriilor de persoane vulnerabile si vrem sa le
    asiguram protectia”, a spus Franks.

    Cele mai dificile capitole ale noului acord cu FMI, care va incepe
    in mai, vor fi reformele in companiile de stat din domeniul
    energiei si al transporturilor. In absenta unor investitii masive
    in energie in anii urmatori, Romania nu va putea creste rapid,
    astfel incat va fi nevoie de mai multa participare privata, pentru
    ca statul nu are bani, afirma oficialul Fondului.

    Companiile energetice ineficiente trebuie eficientizate prin
    restructurare si cadrul de reglementare trebuie reformat, pentru a
    asigura concurenta si preturi realiste. Aceeasi situatie este si in
    domeniul transporturilor, unde companiile de stat sunt
    subcapitalizate, netehnologizate si nu fac fata concurentei, astfel
    incat trebuie restructurare si trebuie atras capital privat in
    completarea fondurilor de la UE.

    FMI estimeaza ca anul acesta Romania va avea o crestere a PIB de
    1,5%, pentru ca in 2012 sa ajunga pana la 4-4,5%.

    Detalii pe www.stirileprotv.ro.

  • Sigur se scumpesc gazele, dar nu acum

    Cum ideea de dereglementare, adica aducerea preturilor interne
    la nivelul celor de import, inseamna automat scumpire, ba chiar mai
    mult decat dublare in cazul gazelor, autoritatile au reactionat
    imediat ca sa linisteasca opinia publica, dar nu in acelasi sens:
    secretarul de stat Laszlo Borbely a spus ca Guvernul “respinge
    categoric liberalizarea de pe o zi pe alta”, in timp ce premierul
    Boc a evitat formularile transante, spunand ca nu Guvernul decide
    pretul, ci autoritatea de reglementare in domeniul energiei,
    ANRE.

    Dat fiind ca problema este legata natural de restructurarea
    tuturor companiilor cu capital de stat, este normal ca statul sa
    amane pe cat posibil momentul unei decizii de recalculare a
    preturilor; anul trecut, ANRE a anuntat ca va comanda un studiu de
    impact privind renuntarea la preturile reglementate, iar acum
    Ministerul Economiei spune ca rezultatele analizei ANRE vor fi
    prezentate in urmatoarele luni. In orice caz, FMI s-a referit deja
    indirect la chestiune in ultimul raport despre negocierile cu
    Romania, din toamna anului trecut, afirmand ca o liberalizare a
    preturilor la utilitati (subinteleasa acolo ca previzibila pentru
    2011) ar contribui la cresterea inflatiei si ca trebuie clasata
    printre riscurile la adresa tintei de inflatie.

  • FMI vrea liberalizarea preturilor la gaze. Ce se va intampla cu tarifele platite de populatie

    “Ne solicita reverificarea preturilor. Preturile sa fie
    liberalizate si in cursul acestui an sa prezentam o noua forma de
    calcul, ca sunt probleme”, a declarat ministrul Economiei, Ion
    Ariton, la finalul intalnirii de doua ore pe care a avut-o luni cu
    reprezentantii FMI. El a tinut sa sublinieze ca o eventuala
    liberalizare a preturilor nu inseamna neaparat costuri mai mari
    pentru clientii finali. Ulterior, ministerul a revenit cu un
    comunicat, in care sustine ca impactul liberalizarii pietei gazelor
    naturale si a energiei electrice asupra preturilor de consum nu
    este inca estimat, urmand sa fie facut un studiu in acest sens. “In
    urmatoarele luni, ANRE va face o analiza a propunerii FMI si o va
    prezenta Guvernului pentru a vedea in ce masura liberalizarea
    preturilor la gaze naturale este viabila sau nu”, se precizeaza in
    comunicatul oficial.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • La naiba cu clasa muncitoare

    Cei din generatia mea, care au avut de infruntat ‘68-ul la o varsta intre 35 si 40 de ani, prea batrani pentru a fi studenti prinsi in revolta si prea tineri pentru a fi patriarhi respectabili, scapati de confronter, au fost multa vreme santajati de clasa muncitoare. Nu ma refer la clasa muncitoare in sine – sarmanii de ei aveau problemele lor – ci la adoratorii burghezi de stanga ai acesteia care, invocand nasterea unei stiinte proletare, te intrebau ce sens ar mai putea avea sa te ocupi de Dante, de Kant sau de Joyce. Si intrucat intentia era, intr-un fel sau in altul, sa se discute in continuare de ei si intr-o facultate ocupata (ajungea s-o vrei si era pe deplin posibil) ne chinuiam sa aratam ca, pe termen lung, si cunoasterea lui Dante sau a lui Joyce putea contribui la emanciparea clasei muncitoare.

    Hai sa ne imaginam cat de usurati au rasuflat multi dintre noi cand au descoperit ca a luat sfarsit perioada cand muncitorii nu aveau nimic de pierdut in afara propriilor lor lanturi, pentru ca de-acum, avand de pierdut televizorul, frigiderul, masina si vizionarea multor vedete tv in fiecare seara, votau cu Berlusconi si Bossi – redirectionandu-si propria furie de la capitalisti la extracomunitari. Comportamentul proletarilor de odinioara a devenit cel tipic subproleriatului. Ce bine, s-a exclamat, nu mai trebuie sa ne facem griji pentru clasa muncitoare! Sunt mai saraci acum decat in urma cu cativa ani? Dar ei au preferat patrulele de strada sindicatelor. Eliberati de santajul clasei muncitoare, vom scrie acum nu doar despre Dante, ci chiar despre Il Burchiello(1) si, precum personajul principal din “In raspar”(2), vom pune pe covorul nostru persan o broasca testoasa cu carapacea incrustata cu rubine, turcoaze, acvamarine si ochi de pisica verde asparagus.

    Dincolo de nemultumiri, clasa muncitoare a devenit invizibila: muncitorii, cum spunea Ilvo Diamanti(3), nu mai reprezinta o masa critica si ne dam seama de existenta lor doar cand mor la locul de munca. Gasesc acest citat aproape la inceputul unui extrem de iritat si amar pamflet de Furio Colombo, intitulat “Plata”. Dupa titlu si dupa o imagine destul de stahanovista a copertei, te-ai astepta la un alt tip de discurs cu privire la clasa muncitoare, dar in text nu se pomeneste clasa muncitoare ca si cum, de-acum, odata cu descalificarea sindicatelor, sfarsitul ideologiilor, nasterea noilor partide ce au absorbit de la dreapta nemultumirile ce erau pe vremuri ale stangii, aceste denumiri si-ar fi pierdut orice interes. In aceasta carte nu se vorbeste despre disparitia clasei muncitorilor, ci de disparitia muncii.

    Ideea poate parea bizara, dar daca stai sa te gandesti bine, intre liberalizare, prabusirea imperiilor financiare, caderea burselor, manageri care-si parasesc biroul cu cutia de carton sub brat si un bonus stratosferic in portofel, se raspandeste pretutindeni, in declaratiile oficiale si in politica de doi bani, dispretul fata de munca. Excesiv i se pare mereu Confindustriei(4) costul mainii de lucru, intreprinderile fac tot ce pot pentru a dizolva marile centre de productie intr-o multime de persoane care nu se cunosc intre ele, sed in provincie la un calculator si lucreaza la proiect fara garantii de continuitate, transformarea marilor companii din locuri unde se producea (asadar, era nevoie de mana de lucru specializata) in pachete de vandut si revandut, prin urmare cu atat mai apetisante pe piata financiara cu cat sunt mai reduse costurile, a facut acceptabile, fara indignare si stupoare, campaniile impotriva sindicatelor (de-acum considerate niste lipitori parazitare) si chiar cele impotriva muncitorilor insisi. Si aici, chiar daca probabil prea fidel programului unui pamflet, iata descrierea unui ministru Brunetta(5) al carui adevarat obiectiv “nu e sa aduca justitia si meritocratia in administratia publica”, ci mai curand “sa denigreze munca, s-o ridiculizeze si s-o faca de rusine, sa arate latura infama si cam meschina a functionarilor publici”.

    Dar, lasand la o parte intentiile lui Brunetta, iata ca se contureaza un alt fenomen: daca pe vremuri problema era aceea de a acorda oamenilor muncii suficient timp liber, astazi tuturor li se daruieste un “timp gol”, cel al asteptarii unei prime slujbe, cel intre o concediere si subscrierea la nou contract pe perioada determinata, cel intre inceputul si sfarsitul unei perioade de somaj tehnic. In fine, cum sa le ceri sa se recunoasca drept facand parte dintr-o clasa, cu probleme comune, celor care, chiar daca inca muncesc, o fac din ce in ce mai putin impreuna cu ceilalti, pe perioade tot mai scurte si vad ca munca nu mai este deloc onorata, ci suportata ca un accident cu viata de-acum extrem de scurta, cand o miraculoasa automatizare, chiar si fara niciun operator la tastatura, ar fi rezolvat problemele economice, si toti ne-am bucura de o libera si infinita circulatie a produselor “subprime”?

    1. Il Burchiello, poet si barbier din Florenta, pe numele lui adevarat Domenico di Giovanni (1404-1449)
    2. “In raspar” (in original “A rebours”) este un roman simbolist care i-a adus celebritatea autorului francez Joris-Karl Huysmans
    3. Ilvo Diamanti, politolog si eseist italian
    4. Confindustria (Confederazione Generale dell’Industria Italiana), federatia patronatelor italiene
    5. Renato Brunetta, ministru al administratiei publice

  • Baietii destepti vor sa aprinda becul

    Jack Cutisteanu, directorul Petprod, al doilea furnizor privat de energie electrica de pe piata, le prezenta acum un an celor cinci colegi ai sai o noua achizitie, mica, dar importanta: un program software cu care sa poata urmari micii consumatori.

    Programul software era parte din planul lui Cutisteanu de a intra, imediat dupa liberalizarea pietei de energie (care a avut loc la 1 iulie 2007), in segmentul micilor consumatori, „de apartament”.

    „Acest segment iti schimba radical structura de vanzari, dar eu am cochetat mult cu ideea, deoarece il consider un segment important si stabil”, spune Cutisteanu. Petprod, firma prin care Jack Cutisteanu livreaza energie catre combinatul siderurgic Arcelor Mittal, nu a fost singura care a luat in considerare intrarea in acest segment, micii consumatori fiind vizati si de o parte din ceilalti furnizori privati din piata de energie – precum EGL Power & Gas, Energy Financing Team (EFT) sau Luxten.

    Prima faza a interesului nu se va concentra direct pe cei mai mici dintre consumatori, adica pe cei casnici, ci pe micii institutionali – companii mici si medii, cu consum stabil din activitati precum mica productie sau utilizarea intensa a serverelor, dar si consumatori medii de curent pentru iluminare, precum magazinele sau cafenelele si cluburile.

    Primul anunt de acest fel a fost facut la sfarsitul anului trecut de EFT, trader de energie care spune ca principalul obiectiv al grupului pentru acest an este patrunderea in segmentul de consumatori intre 1 si 10 MW. EFT, care a avut anul trecut afaceri de 40 de milioane de euro, a vandut pana acum energie pe piata en-gros, avand ca parteneri grupuri ca CEZ, ENEL, E.ON, Romelectro, Petprod, Grivco si Elcomex.

    „Acesti consumatori intre 1 si 10 MW sunt o piata destul de mica din punct de vedere valoric, insa destul de pretioasa din punctul de vedere al stabilitatii”, spune Jean Cutisteanu, analist independent al pietei de energie. Asadar, desi un client de 5 MW va aduce mult mai putini bani decat unul de 50 sau 500 MW, acesta nu va fi vanat, cum sunt marii consumatori, mai spune Cutisteanu.

    Pe langa ca sunt vanati, marii consumatori mai au un dezavantaj – dupa cum spune Jean Cutisteanu: vor cam disparea de pe listele de clienti, deoarece marile companii consumatoare de energie, precum Alro, Petrom sau chiar unele fabrici de dimensiuni medii iau in calcul fie constructia unor centrale pentru a-si produce singure energia, fie participarea la proiecte de dezvoltare a unor producatori de energie.

    De ce nu au aparut astfel de intentii mai devreme, mai precis imediat dupa liberalizarea totala a pietei de energie? Cel mai important raspuns este ca acesti clienti mici nu au fost destul de atractivi pentru furnizorii alternativi, care vizeaza marii consumatori – strategia lor de lucru fiind lucrul cu putini angajati si putini clienti, asadar costuri reduse si profituri mari.

    „Furnizorii alternativi de astazi nu sunt interesati de consumatorii mici, nici macar de cei industriali mici, cu atat mai putin de cei casnici. Costurile lor cu furnizarea sunt mari si prefera sa aloce resursele catre consumatorii mari, cu consum in banda previzibil”, spune Adrian Borotea, corporate affairs la CEZ Romania, companie care a cumparat Electrica Oltenia, avand, asadar, si un important portofoliu de clienti captivi. „Experienta internationala arata ca mai mult de 95% din consumatorii casnici prefera sa nu-si exercite eligibilitatea si sa ramana protejati cu tarife reglementate, fiind in continuare alimentati de furnizorul traditional”, spune Adrian Borotea.

    Dupa cum arata datele pietei, pretul reglementat se va mai mentine o perioada destul de lunga pe piata: „Toate statele membre au ales sa pastreze o perioada de tranzitie de maxim sase ani pana la eliminarea definitiva a preturilor reglementate, iar Romania va adera cu siguranta la aceasta optiune”, spune Jean Cutisteanu.

    Asadar, deocamdata cel putin, investitia intr-un sediu mare si in infrastructura necesara nu se justifica pentru a atrage niste clienti acum captivi, cu un consum mic si care beneficiaza, deocamdata, de un pret reglementat – minim garantat de catre Autoritatea Nationala de Reglementare a Energiei.

    Jack Cutisteanu explica faptul ca, pentru a intra pe piata acestor consumatori, furnizorii ar trebui sa construiasca un pret destul de apropiat de cel reglementat, prin adunarea unor costuri fixe si reglementate (precum acciza care merge la buget, pretul transportului energiei, platit la Transelectrica, taxa de distributie platita distribuitorului zonal si TVA) cu unele variabile (pretul energiei si profitul propriu al furnizorului).