Tag: investitor

Chiar dacă în ultimele două decenii companiile au făcut progrese mai mari sau mai mici pentru îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, începând de la sedii mai bune, birouri mai vii, mâncarea mai variată la cantină, sau, cum se spune mai nou – cafetăria, până la grija mai mare pentru starea de bine a angajaţilor – abonamente la sală, la bibliotecă, la cursuri de dans, spre exemplu – numărul celor care îşi urăsc jobul nu a scăzut, ci dimpotrivă.

Lucy Kelleway, celebrul comentator pe corporate life de la Financial Times, pune această înrăutăţire pe seama chiar a condiţiilor mai bune pe care le oferă companiile angajaţilor comparativ cu anii ‘60, ‘70, ‘80. Pentru cei care vor, puteţi citi articolul – „Why are we unhappy when we have gyms and free fruit?“

Mai mult decât atât, ea spune că educaţia mai bună de care am beneficiat cu toţii în ultimele decenii s-a întors împotriva noastră: oamenii cu universitate tind să-şi urască mai mult jobul decât cei care nu au terminat o facultate.

Paradoxal, nu?

Până la urmă, de ce vă urâţi jobul?

V-aţi greşit cariera?

Au decis mama, tata sau bunicii pentru voi ce şcoală sau ce profesie să urmaţi?

Sunt de vină şefii pe care i-aţi avut? Aţi fost parcaţi într-un colţ şi uitaţi, când voi aţi fi putut muta munţii?

Nu l-aţi tratat pe şef la modul „kiss the ass“ şi v-a uitat în organigramă?

Nu v-a dat nimeni încredere şi v-aţi complăcut prin ceea ce făceaţi?

Salariul nu este cel pe care îl consideraţi că-l meritaţi?

Aţi ratat cursurile de pregătire plătite de companie şi nu aţi fost ulterior pe listele de promovare?

Nu aţi plecat la timp, v-a fost frică când au apărut oportunităţi şi acest lucru „v-a îngropat“ în job, devenind prizonieri?

V-a fost frică să plecaţi şi atunci vă îndreptaţi toată furia şi nemulţumirea surdă către companie şi către jobul pe care aţi ajuns să-l urâţi?

Au trecut anii şi posibilităţile de promovare sau de găsire a unor poziţii mai bune s-au dus cu totul?

Compania, patronii, şefii direcţi nu vă merită?

Aşa că purtaţi un război cu ei, de non-combat – în spatele calculatorului?

Consideraţi că v-aţi născut într-o ţară greşită şi atunci în loc să plecaţi în afară vă îndreptaţi furia către locul de muncă?

Vă uitaţi în jur şi vedeţi cum prietenii voştri cresc, sunt promovaţi, au salarii mai mari, par mai fericiţi şi atunci deveniţi furioşi pe propriul job, mai ales că nu puteţi să-l părăsiţi pentru că aveţi de plătit rate şi nu găsiţi o slujbă mai bună în altă parte?

Motivele pentru care vă urâţi jobul pot fi foarte multe, având în vedere cât de mulţi dintre voi aţi putea să intraţi în această statistică.

Lucy Kellaway, care de mai bine de 30 de ani scrie pe resurse umane, pe corporate life, la Financial Times, spune că motivul principal de nefericire este legat de faptul că aşteptaţi prea mult de la job.

Jobul nu vă poate rezolva problemele! Nu este el de vină că voiaţi să fiţi avocat, pentru că se câştigă mulţi bani, sau voiaţi să vă plimbaţi în lume şi aţi ajuns contabil sau contabilă să băgaţi facturi în SAP toată ziua!

Poate aşteptaţi prea mult de la şefi – să aibă grijă de voi, când ei nu ştiu să aibă grijă de ei! Nu toată lumea are calităţi native de leadership sau de delegare a responsabilităţilor! Nu toţi şefii vor sau au timp să vă asculte problemele şi să vă înţeleagă!

De asemenea, de partea cealaltă, corporaţiile promovează în rândul angajaţilor „idei“ de fericire la locul de muncă, aşa cum vin pe linie ierarhică, de la centru, nişte bulleturi într-un PowerPoint, impersonale, care dau bine într-o prezentare.

Iar odată cu „fericirea“ vine şi targetul de vânzări, tot mai mare în fiecare an, greu de atins pentru a lua bonusul şi de aceea creşte frustrarea.

Ar fi interesant de văzut, şi poate discutăm acest lucru pe pagina de Facebook a Business Magazin, cum au ajuns cei 25% care nu sunt nefericiţi cu jobul lor să fie fericiţi la locul de muncă.

Sunt în profesia la care au visat de mici sau din liceu?

Au avut noroc de companii, de şefi sau de patroni?

Au fost la locul potrivit când s-au schimbat liniile şi au fost promovaţi de tineri?

Au prins perioada de glorie când s-au dat bonusurile mari, iar salariile se dublau an de an, plus că acum nu-i mai schimbă nimeni?

Oricum este tare greu să ajungi să fii fericit la locul de muncă, pentru că trebuie să munceşti pentru acest lucru.

Pentru companie, eşti doar o poziţie în organigramă, un cost salarial şi dacă tu nu găseşti argumente să-ţi placă ceea ce faci, e greu să fii fericit cu jobul pe care îl ai.

P.S.: Pentru cei care v-aţi greşit cariera, să ştiţi că jurnalismul e cea mai frumoasă profesie din lume. Şi dacă vă gândiţi să o luaţi de la capăt, daţi-mi un e-mail.

Timp de 20 de ani, investitorii care au venit în România, multinaţionalele şi firmele româneşti care s-au înfiinţat în anii ’90 sau la începutul anilor 2000, au beneficiat de angajaţi mai bine pregătiţi sau care aveau o dorinţă mai mare de a învăţa şi de a face lucruri.

Investiţia în angajaţi s-a făcut mai mult la nivel de management şi poate, ca o excepţie, în cei din nivelul doi. În rest, companiile nu au investit în personal, considerând că este o cheltuială de care se pot lipsi şi oricum fiecare învaţă de la fiecare, ca o obligaţie de serviciu. În consecinţă, aceste companii au fost în poziţia de consumator de forţă de muncă, pentru care au plătit numai un salariu şi poate un bonus.

În ultimii ani, multe companii s-au trezit în situaţia de a căuta personal, de a schimba liniile, poate de a înlocui oamenii şi nu au cu cine. Directorii generali şi de HR se plâng că noile generaţii sunt slab pregătite, nu mor la muncă, nu vor să perfecţioneze singuri şi, mai mult decât atât, costă mult.

În anii ’90 şi la începutul anilor 2000, pentru cei care aveau 20-30 de ani nu erau foarte multe alternative de job bune. De aceea, mulţi încercau să-şi ţină poziţia, prin muncă multă, energie şi determinare şi, în final, prin rezultate. Dacă o firmă îţi oferea maşină de la serviciu şi abonament la sală, era realizarea supremă.

Acum nu se mai întâmplă aşa. Noile generaţii au de unde alege, salariile de intrare sunt mai mari, iar pretenţiile de la companie mai ridicate. Oamenii se uită unde sunt amplasate birourile, cât de colorate sunt mesele, unde este cafetărie şi câte feluri de mâncare se oferă în fiecare zi; acum 20 de ani, dacă firma îţi dădea un sandviş erai superfericit, acum, dacă nu ai 10 feluri de mâncare pe zi, cafetăria este considerată proastă.

Companiile sunt obligate acum să pună mai mulţi bani pe masă pentru pregătirea angajaţilor, în sediu, în marketingul de a atrage noi oameni, în imaginea pe care o au în societate şi în oraş. Asta înseamnă o cheltuială, o investiţie pe care trebuie să o facă şi căreia trebuie să-i găsească un ROI – return on investment (rată de recuperare a investiţiei).
Team buildingurile, unde ideea centrală din mintea angajaţilor este partea de petrecere, băutură şi „agăţat“, sunt bune, dar la finalul trimestrului partea de ROI nu prea se vede.

Până acum, prima linie de management era trimisă la MBA, la cursuri de pregătire în leadership, financiar, marketing, vânzări, dar mai jos nu se întâmpla nimic. Dacă schimbai directorul, nu aveai pe cine să pui în loc din intern, pentru că nimeni nu-şi bătuse capul cu pregătirea eşalonului doi sau trei. Era o cheltuială inutilă. Mai mult decât atât, de ce să investeşti în cineva care poate să plece peste o săptămână la concurenţă gata pregătit? Mulţi gândesc aşa.

Cea mai mare problemă pe care o întâmpină firmele cu angajaţii, cei pe care îi au, este legată de leadership, de a conduce oameni, de a trece de la partea tehnică, de la un job clar trasat, la unul legat de managementul echipei şi al oamenilor din subordine. Cel mai dificil lucru.

Delegarea responsabilităţilor nu reprezintă o trăsătură forte a românilor, pe ideea de a nu pregăti pe cineva care „să-mi ia locul“. Companiile, proprietarii, directorii generali s-au complăcut în această situaţie şi odată ce se schimbă generaţiile se trezesc că nu au pe cine să pună director de vânzări, director de marketing, director operaţional, director financiar şi chiar director general.

Poţi să rezolvi această problemă „mâine“? Nu prea, aşa că multe companii sunt crăpate, găurite şi nu ţin pasul cu economia sau cu tendinţele din propria industrie, cu concurenţa. Pentru că nu au oameni cu care să lucreze.
Criza a tăiat foarte multe poziţii în organigramă; acum acest lucru se vede. Multe companii nu au dubluri pe posturi (în special în companiile româneşti), nu există rezerve şi plecarea unui om se vede instantaneu, pentru că poziţia nu poate fi ocupată peste noapte, ci în săptămâni, dacă nu chiar luni.

Nu ştiu câte companii sunt pregătite şi au bani să investească în oameni, în angajaţi pentru a acoperi golurile profesionale şi lipsa calităţilor de management. Din păcate, în următorul deceniu, nu lipsa resurselor financiare va fi principala problemă pentru companii, ci lipa resurselor umane pregătite. Întotdeauna, după ce consumi ceva, vine şi nota de plată.