BusinessMagazin

Tag: idei de afaceri

  • Femeile-brand din business: antreprenoarele care şi-au pus numele în jocul afacerilor româneşti

    Ce poate sta mai bine drept garanţie pentru o afacere decât numele fondatorului pus în joc, transformat în brand şi trimis către fiecare client în parte? Aceasta a fost strategia aleasă de câteva femei din lumea locală a antreprenoriatului, care au decis să se transforme pe ele în brand pentru produsele lor, punând în joc propriile nume, porecle sau identificându-se cu obiectul de activitate ales. Citiţi-le poveştile mai jos, într-o lună-simbol pentru femei, fie ele antreprenoare sau nu.

     

    Roxana şi Lucian Codreanu au împletit pasiunea ei pentru obiecte handmade şi pe cea a lui pentru stilouri într-un business care poartă numele Roxi şi care a pus pe piaţă instrumente de scris personalizate. Brandul este inspirat de numele cofondatoarei, responsabile de partea artistică şi de creaţie, ea putând petrece chiar şi o zi întreagă pentru o comandă mai complicată. Pixurile şi stilourile Roxi sunt produse după modele imaginate de cei doi antreprenori, apoi sunt personalizate chiar de ei cu diferite decoraţiuni din acril şi accesorii. Cumpărătorii pot alege din modele deja existente pe site sau pot veni cu propriile idei.

    Raluca Avădani se pregătea să revină la serviciu în primăvara anului 2020, după concediul de maternitate, când a redescoperit o pasiune mai veche, cea pentru croitorie şi ţesături naturale, inspirată de mama ei încă din copilărie. A făcut, în primă fază, câteva haine pentru copilul ei, din astfel de materiale, şi nu a durat mult până când i-a propus mamei ei să conceapă împreună un brand local de haine, Ralu Land, produse în Iaşi, adică un tărâm cu creaţii semnate de Raluca. La început a avut o maşină de cusut casnică, iar mama ei avea două utilaje industriale pe care nu prea le folosise. A fost nevoie de foarte mult research pentru ţesături, iar ulterior au început conceperea tiparelor. Treptat, de la haine pentru copii, Raluca Avădani s-a extins şi cu piese vestimentare dedicate femeilor.

    Delia Burcă a pornit alături de soţul ei în businessul Madame Delice Gourmet, concentrat pe producţia de dulceţuri, zacuscă, sosuri şi conserve. Ideea i-a venit Deliei de la propriile obiceiuri din gospodărie, aşa că, în 2016, a trecut de la mica producţie din bucătăria proprie la o producţie controlată, într-un spaţiu dotat corespunzător, cu toate avizele şi autorizaţiile necesare. Practic, garajul familiei a fost transformat pentru a deveni un spaţiu adecvat producţiei artizanale. Primul sezon de produse a fost cel din primăvara anului 2017. A început cu producţia de condimente din legume deshidratate, în două amestecuri – pentru supe, ciorbe şi fripturi, apoi s-au adăugat treptat dulceţuri şi siropuri la zacuscă în mai multe sortimente, conserve pentru toamnă, sosuri şi sucuri naturale. În familie, sarcinile sunt împărţite între ea şi soţul ei, astfel că, dacă Delia Burcă se implică în producţie, reţete, selecţia ingredientelor şi promovare, soţul său este responsabil de partea de logistică, distribuţie şi etichetare.

    Tatiana Ursu a deschis, cu o investiţie prin StartUp Nation, un atelier în Braşov, unde confecţionează perne, pături, pulovere şi alte produse dintr-un fir de lână gigant. Afacerea ei, Kardelia, a luat naştere însă la finalul lui 2017. Ideea de a se concentra pe această nişă i-a venit în decembrie 2017, când, uitându-se pe Facebook, privirea i s-a oprit asupra unei imagini cu o pătură din lână gigant. A început căutările pentru a vedea de unde poate cumpăra ceva similar fabricat în România, însă a constatat că oferta nu exista la acel moment. A petrecut un an întreg pentru a învăţa tehnicile necesare, pentru a se perfecţiona, apoi a lansat afacerea, amplasată în Braşov. „Kardelia este un nickname (o poreclă – trad.) pe care mi l-am pus singură în liceu, pe când nu se folosea numele real pe internet. Prietenii mă cunosc sub numele acesta, iar atunci când căutam un brand pentru atelierul meu, mi-au spus că acesta trebuie să fie”, povesteşte Tatiana Ursu.

    „Fata cu prosecco” este numele de cod al Alinei Chiticaru. Iniţial, îşi promovase afacerea cu numele de ZumWines, dar cum toţi colaboratorii o ştiau drept „fata cu prosecco”, aşa i-a rămas numele. După cum şi brandul o sugerează, Alina livrează prosecco mereu şi oriunde. Businessul s-a născut din bani împrumutaţi de la prieteni şi din dorinţa de a nu mai avea un program fix. Alina Chiticaru se săturase să meargă la birou şi să aibă aceleaşi sarcini în fiecare zi. Nu prea mai găsea motivaţie şi îşi dorea să facă ceva care să-i pună imaginaţia la încercare. Aşa că astăzi livrează aproape la orice oră o sticlă de prosecco sau un cadou potrivit pentru cine ştie ce ocazie şi aşa au ajuns s-o cunoască oamenii. Nu vinde doar o sticlă de vin, ca cele care se pot găsi oricând în orice supermarket, ci o împachetează într-o poveste, dar şi într-un ambalaj drăguţ, pentru a face experienţa completă.

    Dana Văcaru, de profesie jurist, a renunţat la planul de a da examenul de admitere la barou pentru a se dedica afacerii cu murături a familiei sale. Începuse să vândă în străinătate, prin intermediul unui partener, avea cunoştinţele necesare de la bunici şi părinţi, aşa că a dus businessul mai departe. Acum cinci ani, a creat brandul Domnişoara Murătură, care se regăseşte astăzi pe rafturile mai multor reţele de magazine din România. Halele de producţie se află în localitatea Slobozia Moară din judeţul Dâmboviţa, unde locuiesc părinţii Danei şi unde au locuit şi bunicii ei.

    Murăturile din Dâmboviţa au ajuns până în Italia, Spania, Germania, Grecia, Cipru, Marea Britanie. Borcanele care poartă eticheta „Domnişoara Murătură“ conţin foi de varză pentru sarmale, varză tocată – care se vinde foarte bine în zona Ardealului, zeamă de varză, castraveţi muraţi şi gogonele în saramură. Cel mai bine se vând foile de varză, dar şi zeama de varză murată.

    Diana Buga a căutat dintotdeauna modalităţi de exprimare a pasiunii ei pentru artă prin care să-şi lase amprenta în timp. Unul dintre aceste moduri a căpătat viaţă sub numele Diabuga Design, un atelier de obiecte de iluminat aparte, pentru că şi ideea de lumină o fascinează pe Diana în egală măsură. A absolvit Universitatea de Artă şi Design, în cadrul căreia a făcut cunoştinţă cu multe materiale cu care a trebuit să experimenteze şi să pună în practică diverse teme, aşa că acesta a fost mediul în care au luat naştere primele idei, cele premergătoare pentru ceea ce este astăzi Diabuga Design. La început, cumpărătorii erau familia şi prietenii, aşa că ei fost, practic, „sursele de finanţare”. Timpul şi răbdarea dedicate s-au adăugat şi ele la planul de investiţii, în perioada în care Diana descoperea forme şi materiale. Cele câteva colecţii de corpuri de iluminat pe care le-a făurit până acum sunt concepute în propriul atelier, în Cluj-Napoca, şi au preţuri între 500 şi 800 de lei. Diana îşi doreşte însă să conceapă şi alte categorii de produs în viitor.

    Nicoleta şi Radu Hriţcu deschideau, în urmă cu şase ani, primul lor local cu dulciuri tradiţionale, în Iaşi. Anual,
    şi-au extins reţeaua cu câte un nou magazin Cuptorul Moldovencei, iar astăzi există mai multe magazine sub brandurile Cuptorul Moldovencei şi Glazurai. Dacă la Cuptorul Moldovencei gama include 70 de produse de cofetărie-patiserie, Glazurai este un concept „to go”, vânzând miniprăjituri la cutie, ambalate ca un cadou. Povestea acestui business cu plăcinte, prăjituri, cozonaci şi deserturi din copilărie a început cu adevărat în urmă cu mai bine de un deceniu. Reţetele sunt, în principal, de inspiraţie românească, dar şi din Republica Moldova – de unde este originară Nicoleta Hriţcu, şi din Canada – unde a locuit mai mulţi ani Radu Hriţcu. Pregătirea lor profesională include studii în domeniul teatrului – Nicoleta, şi economic – Radu.

    Crăiţa Merelor este numele unei livezi din Voineşti, judeţul Dâmboviţa, cu rădăcini vechi de peste 60 de ani, pe care familia Oprea o îngrijeşte şi în cadrul cărei produce peste 130 de tone de mere anual. În livadă se găsesc circa 15 soiuri de mere, pe care membrii familiei Oprea le vând în toată ţara, atât online, cât şi în pieţe sau târguri.

    „Crăiţa Merelor este brandul pe care l-am construit cu familia mea – mama, tata şi sora – atunci când ne-am dorit să transmitem mai mult clienţilor noştri şi să le spunem povestea livezilor, nu doar să le oferim produsele noastre. Eu sunt imaginea din spatele afacerii: Corina Oprea, 33 de ani, cu experienţă în management de mai bine de 10 ani, dar cu mai bine de 25 de ani de experienţă în livadă, pentru că aici am crescut”, povestea Corina Oprea în primăvara anului 2021. Livezile familiei sunt desfăşurate în satul Voineşti şi în satele adiacente, iar suprafaţa totală este de patru hectare. În jur de 90% din plantaţie este reprezentată de meri, dar afacerea nu s-a oprit aici, astfel că familia Oprea s-a îndreptat şi către alţi pomi fructiferi, cum ar fi pruni, gutui, cireşi, vişini şi piersici. În plus, au extins şi mai mult plantaţia cu mure şi zmeură, pentru consumul propriu şi, ulterior, pentru publicul larg.

    Adina Foldager locuia deja de câţiva ani în Danemarca atunci când a început să studieze piaţa locală şi să constate că există o lipsă în ceea ce priveşte produsele de puericultură premium. Aşa că în 2018, pe 1 mai, la câteva luni după deschiderea unei firme, lansa magazinul online Adinish, specializat în produse pentru părinţi şi copii inspirate din cultura scandinavă. Între timp, businessul s-a extins şi în offline, cu un showroom în zona Arcului de Triumf din Bucureşti şi un altul în Cluj-Napoca.

    Cea mai mare parte a furnizorilor – circa 95% – provine aşadar din Scandinavia, însă în magazinele Adinish se găsesc şi branduri care au fost alese pentru că sunt lideri în sectorul lor, chiar dacă sunt originare din America, din Canada sau Olanda. Adina a dezvoltat şi o gamă proprie de produse, fabricate în Portugalia, care cuprinde pături pentru înfăşat, pijamale, body-uri şi alte accesorii.

    Înainte a pune brandul Adinish şi pe un spaţiu fizic, ea şi soţul ei au popularizat conceptul, pentru o perioadă, mergând cu magazine tip pop-up în marile oraşe din ţară şi prezentându-şi produsele, pentru ca oamenii să-i cunoască şi fizic înainte de a comanda online.

  • După trei ani de eşecuri, un antreprenor român a reuşit să pună bazele unei afaceri de succes. Care este povestea lui şi cum a reuşit să supravieţuiască prin mai multe crize în business

    După trei ani de antreprenoriat soldaţi cu un eşec şi alţi trei pe o zonă care nu îl motiva suficient, Christian Tudorache şi-a găsit într-un final nişa care i se potrivea: property managementul. Cum l-a ajutat aceasta să supravieţuiască în actuala criză?

    Născut în Constanţa, Christian Tudorache a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice, la finalul căreia şi-a început cariera în compania Allianz-Ţiriac, ca agent de vânzări. A rămas aici patru ani, timp în care a avansat până la poziţia de leadership manager. Visând să construiască propria afacere, a decis să renunţe la statutul de angajat şi să pornească o firmă de recrutare, care avea să se extindă în Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. În lipsa unei şcoli de business însă, această primă experienţă antreprenorială s-a soldat, după trei ani, cu un eşec, care i-a adus însă o serie de lecţii importante. „Mi-am analizat toată povestea şi mi-a luat ceva timp să văd unde am greşit şi să nu dau vina exclusiv pe ceilalţi, pentru că poate am fost naiv la vremea respectivă şi am avut mai multă încredere în partenerii de business decât ar fi trebuit să am”, îşi aminteşte el. După circa un an, în care şi-a oferit timp să depăşească şocul, a luat-o de la capăt în imobiliare, „în formatul pe care îl urmează majoritatea agenţiilor – intermediere”. Spune că a ales acest domeniu pentru că i se părea una dintre variantele care îl vor putea repune pe picioare, mai ales că nu necesita o investiţie mare – câteva mii de euro au fost de ajuns pentru deschiderea unui birou. În plus, voia să facă lucrurile diferit, mai ales că avusese ocazia să întâlnească inclusiv agenţi veniţi în şlapi şi pantaloni scurţi la vizionări. După alţi trei ani şi-a dat seama însă că nu se regăsea în zona de intermediere. „Nici clienţii nu erau pregătiţi, nici piaţa. A fost un fiasco, aşa că în decembrie 2014 mi-am luat un Crăciun sabatic, nu am mai mers la familie, am stat să mă gândesc. Şi am luat decizia ca de la 1 ianuarie, orice s-ar întâmpla, să continui lucrurile aşa cum le văd eu şi cum îmi doream să fie, chiar şi cu riscul de a avea venituri mai puţine.” Aşa a şi făcut.

    La începutul anului 2015 a schimbat numele companiei din „The mentor” în cel actual, Kastel Group, şi a început să ia ca model diveşi jucători din piaţă, care se aflau în zona în care îşi dorea şi el să ajungă. „Vedeam la ei că fac property management, şi abia atunci am înţeles ce înseamnă acest segment. Îmi doream foarte tare să fac şi eu asta, dar nu aveam de unde să obţin informaţii.” Până când, un an mai târziu, a întâlnit persoana potrivită – un client care se ocupa de proprietăţile unor rude din Israel şi care căuta un agent capabil să se ocupe şi de partea administrativă. „M-a întrebat: Faci administrare? Ce puteam să zic? Fac!, i-am răspuns.” La acea vreme nu putea să ceară exclusivitate pentru că nu era încă pregătit, dar în scurt timp, după o întâlnire cu proprietarii de drept, a reuşit să obţină, chiar de ziua sa de naştere, un contract exclusiv. Tot prin recomandarea lor, pe care îi consideră „părinţii mei în property management”, a început să îşi dezvolte portofoliul şi cu alţi clienţi. Şi-a extins, totodată, şi aria de activitate la tranzacţii şi închirieri. Subliniază însă că tot segmentul de property management rămâne pilonul principal al businessului, cu o creştere de 79% în 2021, adică peste 500.000 de euro chirii anuale administrate, fiind totodată şi „activitatea care ne-a salvat în lockdown, când lumea nu ştia ce va face”. Alte agenţii care fac doar intermedieri şi cu care a stat de vorbă spune că au avut foarte mult de suferit. „Poperty managementul e o activitate cu venituri recurente şi care ne-a oferit şi ne oferă în continuare o stabilitate. În timp ce o agenţie de imobiliare clasică porneşte în fiecare lună cu zero şi trebuie să aibă rezultate noi, noi pornim cu venituri din start, pentru că avem clienţi cu activităţi recurente. Mi-am dat seama de asta şi am mizat foarte mult pe acest segment.”

    Potrivit lui, pe această nişă are puţini concurenţi reali în piaţă – 4-5 companii, pentru agenţii individuali fiind, crede antreprenorul, foarte dificil. Cei care înţeleg foarte bine acest segment, care ocupă undeva la 35-40% din serviciile companiei, sunt, potrivit lui, în special clienţii care vin din afară. Pe divizia property management businessul a avut, în 2021, 100 de clienţi, din care cam jumătate străini, iar în total, la nivelul tuturor diviziilor, în jur de 400-500 de clienţi, din care 20% de peste graniţe. „Am remarcat o creştere a numărului de străini care vin şi investesc în România. De ce sunt interesaţi? Pentru că, în continuare, România, Bulgaria şi Cipru sunt cele mai ieftine pieţe de imobiliare. Cu 500.000-1 milion de euro pot cumpăra mult mai mult în România decât, să zicem, în Berlin.”

    Ce presupune însă, mai exact, activitatea de property management? „Tot ce trebuie să faci ca proprietar, gestiunea şi managementul chiriaşului – nu doar de a verifica dacă a plătit sau nu chiria. Proprietarul trebuie să înţeleagă că un chiriaş e un client, nu cineva care stă gratis la el în casă. El îşi amortizează prin acei bani investiţia.” Ca la un hotel în care oamenii îşi doresc să aibă pe cineva binevoitor la recepţie care să intervină dacă apar diverse probleme, antreprenorul spune că e foarte important ca relaţia chiriaş-proprietar să fie una profesională şi acesta din urmă să îi ofere toate serviciile, ca cel ce închiriază să se simtă bine şi să stea cât mai mult în proprietatea sa. „Cu cât un chiriaş stă mai mult în proprietate, cu atât vei avea un randament mai bun.” Schimbările frecvente de chiriaşi presupun nu doar bani neîncasaţi, ci şi cheltuieli suplimentare cu agenţii, întreţinere şi altele. Comisionul practicat de Kastel Group porneşte de la 30 de euro/lună şi diferă în funcţie de tipul, mărimea şi gradul de uzură al proprietăţii. „În banii aceştia proprietarul are o echipă care lucrează cu el şi pentru el şi proprietatea lui. Are la dispoziţie toate resursele, pe care dacă le-ar lua separat l-ar costa foarte mult, pornind de la timp, şi apoi celelalte – gestiunea proprietăţii, gestiunea fiscală.” Compania se ocupă inclusiv de curăţenia generală, eliminarea pieselor inutile de mobilier, fotografii – „cu fotograf profesionist, nu cu telefonul” şi publicitate, dar şi de declaraţiile pentru persoane fizice, depunerea acestora şi ajustările necesare. „Se degrevează şi de partea asta de taxe şi impozite plătite, chiar şi pentru veniturile din chirii. Gestiunea chiriaşului, a proprietăţii, administraţia financiară, administraţia imobilului, şedinţele de bloc. Noi când semnăm, preluăm toate îndeletnicirile. El doar încasează banii lunar. Uneori mai discutăm dacă avem nevoie de un ok să cumpărăm ceva anume sau să facem anumite reparaţii.” Iar la vânzare, proprietarul se vede cu cumpărătorul la notariat, cu clauzele deja negociate.

    Pentru acest an, Tudorache estimează o dublare, până la 1 milion de euro chirii administrate doar pe zona de property management. În ceea ce priveşte vânzările, compania a tranzacţionat proprietăţi de 6 milioane de euro, din care 4,5 milioane de euro de la un singur client. Ca număr de unităţi, pe zona de property management şi închirieri Kastel Group are în portofoliu în jur de 400 de proprietăţi.

    În medie, antreprenorul spune că, în general, o proprietate scoasă la vânzare stă în jur de 2-3 luni pe piaţă. „Dar a crescut un pic durata din 2019, chiar la 3-4 luni, pentru că oamenii au început să se uite mai mult, studiază mai mult, verifică mai mult, sunt mai atenţi.” Alte schimbări aduse de actuala criză sanitară constau în faptul că înainte de pandemie priorităţile clienţilor erau zona şi preţul, iar acum, spune Tudorache, au început să fie atenţi nu doar la preţ, ci şi la suprafaţă, calitatea proiectului, confortul locuinţei, mobilierul şi facilităţile din complex sau din apropiere – grădiniţe, şcoli, centre comerciale şi parcuri, pentru că „din ce în ce mai mult lumea vrea verde”. Un alt element primordial e locul de parcare, şi din ce în ce mai multe persoane sunt interesate şi dacă au unde să îşi monteze wallboxul de încărcare a maşinii electrice.

    În momentul de faţă, antreprenorul spune că o problemă cu care piaţa se confruntă e inflaţia, care vine la pachet cu creşterea dobânzilor, aceasta atrăgând după sine şi un apetit mai scăzut la credite.  În echipa sa, care însumează şapte persoane, dar care se aşteaptă să crească anul acesta la 10-12 angajaţi, Christian Tudorache promovează un cult al greşelii. „Le-am spus: Să nu vă fie teamă să greşiţi. Pentru că dacă vă e teamă să greşiţi, nu vă veţi putea pune la contribuţie creativitatea şi veţi căuta să lucraţi doar în anumite limite. E normal să greşim, câtă vreme nu persistăm în greşeală.” Mai degrabă spune că îl deranjează teama de a nu face ceva pentru a nu greşi. Dar ce greşeli se pot face în acest domeniu? „Multe, de la o comunicare eronată cu un client, la a fi agresiv acesta, tonul folosit. Contează foarte mult şi cum ieşi din situaţia respectivă.” În plus, aşa cum a învăţat încă de când era angajat în Allianz-Ţiriac, pune mare preţ pe traininguri şi pregătirea oamenilor prin traininguri interne şi nu numai. „Avem şi target să citim o carte pe lună – dar nu e impus. Dacă nu se poate, măcar Spotify, podcasturi. Când ne întâlnim în şedinţe, team buildinguri, mesele de vineri, nu vorbim despre cifre. Acelea sunt one-to-one-uri. Deschidem subiecte din zona de dezvoltare personală pentru a mai învăţa unii de la alţii.” În plus, pentru că părerea sa despre facultăţile şi învăţământul românesc e că se rezumă doar teorie şi atât, el însuşi învăţând practica la locul de muncă, nu îl interesează ca angajaţii care se alătură echipei sale să fi terminat o anumită facultate, ci mai degrabă ce greşeli a făcut acea persoană şi ce lecţii a deprins din ele. „Când vin oameni cu mai multă experienţă la interviu, mă interesează care au fost problemele lor sau eşecurile pe care le-au avut în viaţă, şi cum au trecut peste ele, cum le-au gestionat. Pentru că experienţa unui eşec şi modul în care a fost gestionat corespunzător e mai valoroasă decât dacă nu te-ai întâlnit cu el. Atunci vezi abilităţile omului.” În plus, evită să recruteze oameni care au mulţi ani în imobiliare, „pentru că s-au format în acel fel pe care noi evităm să îl avem, strict de intermediere”. Pe alţi tineri aflaţi la începutul carierei şi care vor să devină antreprenori îi sfătuieşte să îşi identifice foarte bine pasiunile şi să pornească un business într-un domeniu care să le placă. „Dacă faci un business doar pentru că ai auzit că aduce bani, nu funcţionează. Imobiliarele sunt un domeniu cu foarte mulţi bani în joc. Dar dacă nu îţi place sau nu eşti axat către servicii, va fi un fiasco. Sunt multe agenţii şi agenţi care intră şi ies din piaţă.”

  • Tot felul de simboluri. Antreprenorii români care rescriu povestea mărţişorului

    Din lemn, din ceramică, din sticlă, din lut, din textile, mărţişoarele au trecut de mult graniţa imaginaţiei, aşa că versiunile puse pe piaţă de noile afaceri antreprenoriale depăşesc chiar şi cele mai creative minţi. Luna martie e după colţ, tradiţia merge mai departe, la fel şi mâinile neobosite ale artiştilor antreprenori care lucrează de zor la colecţii întregi de mărţişoare care mai de care mai speciale. Găsiţi mai jos doar câteva poveşti care stau temelie pentru atelierele din care ies cele mai cool mărţişoare din 2022.

     

    Andreea Tölgyi este artist plastic, a studiat la Universitatea de Arte Vizuale şi Design „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia Ceramică, iar Iza Kiss este istoric de artă şi a absolvit Facultatea de Istorie a Artei la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Împreună au creat, în 2010, Atelierul de Murano, unde prelucrează sticla de Murano la lampă, schiţează şi asamblează bijuterii şi mărţişoare. Produsele Atelierului de Murano se găsesc atât în atelierul fizic din Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, cât şi online. Partea de online, spun fondatoarele, a ajutat ca bijuteriile lor să ajungă aproape peste tot în ţară. În atelier, cele două tinere produc bijuterii şi mărţişoare unicat şi tocmai din acest motiv ele şi-au propus ca businessul lor să rămână unul de dimensiuni mici.

    Laura Ungureanu este mintea creativă din spatele Ceramiceanu, un atelier din Timişoara care, când nu produce tot felul de accesorii din ceramică, îşi dedică spaţiul mărţişoarelor. Laura a urmat în 2015 cursurile de design ceramic din cadrul Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara. Îi plăcea ceramica şi era atrasă de bijuterii, astfel că a căutat o modalitate de a le armoniza pe amândouă, cu un strop de emoţie ca liant între ele. De şase ani este pasionată de ceramică, dar abia în 2018 şi-a făcut curaj să scoată în lume obiectele cărora cu măiestrie le dă formă. Lucrează totul la ea acasă, unde a reuşit să-şi împartă spaţiul astfel încât să aibă un loc dedicat pasiunii ei, cea care poartă numele Ceramiceanu. Nu e neapărat simplu, dar până acum a fost un succes. Totuşi, Laura Ungureanu admite că i-ar plăcea să aibă un atelier propriu pentru businessul ei. Piesele Ceramiceanu, fie ele cercei, broşe sau chiar ceşti, decoraţiuni pentru brad şi mărţişoare, au preţuri care reflectă, pe cât posibil, munca din spatele fiecăreia. Ele pornesc de la 35 de lei şi ajung la 120 de lei. Semnificaţia lor este însă inestimabilă.

    Andra Tudor a lăsat în 2015 munca de economistă pentru a se dedica propriului business – Didi Craft, un atelier în care poate produce zilnic circa 30 de cărţi educative, adaptate vârstelor de la şapte luni, la şapte ani. În plus, din atelierul Didi Craft din Târgovişte, ies şi jucării din lemn şi mărţişoare. Antreprenoarea a început să cocheteze cu domeniul producţiei când încă avea statutul de angajat, lucrând ca economist pentru un producător. Ulterior, s-a dedicat businessului, atrăgând fonduri prin programe pentru start-up-uri pentru a dezvolta businessul. La realizarea mărţişoarelor, ea începe să lucreze încă din timpul verii, pentru ca stocurile să fie suficiente în februarie.

    Doi Atomi este numele pe care Sandra Grădinaru l-a dat accesoriilor minuţioase pe care le creează, fie ele brelocuri, semne de carte sau, în această perioadă, mărţişoare. Absolventă de Construcţii, Sandra a lucrat un an în domeniu, apoi şi-a dat seama că, mai mult decât să proiecteze, îi place să creeze, aşa că a schimbat macazul şi a pornit propriul business. Şi-a amenajat un mic atelier, unde prelucrează marochinărie, de la semne de carte, suporturi de căşti şi broşe, până la portcarduri, portofele, rucsacuri şi genţi, o gamă largă de accesorii, iar în această perioadă lucrează de regulă sute de mărţişoare.

    Acum şase ani, Nicoleta Nicşan era proaspătă mamă, locuia într-un apartament cu două camere din zona Tineretului din Bucureşti şi îşi transformase balconul în atelier pentru meşterit mărţişoare din lut. Când cererile au tot crescut, iar volumul de muncă a devenit şi el mai mare, s-a mutat în Mogoşoaia, în judeţul Ilfov, şi şi-a amenajat şi un atelier propriu, unde lucrează astăzi la decoraţiunile şi accesoriile sub brandul Fuioru’ Fermecat. „Am început cu mărţişoarele lucrate din lut, mi-a picat o bucată de lut în mână şi am vrut să văd ce pot face cu el. A fost o joacă, apoi am fost selectată de o companie pentru care a trebuit să realizez 700 de mărţişoare. Am continuat cu accesorii pentru diverse ocazii, seturi pentru botez. Încerc să mă extind pe partea de cadouri lucrate manual”, povesteşte Nicoleta Nicşan. După încheierea concediului de maternitate, Nicoleta şi-a dat demisia de la compania la care lucra şi a început să se concentreze exclusiv pe businessul propriu. Colecţia de mărţişoare din acest an include diverse modele cu flori de primăvară pictate pe lemn. Un mărţişor făcut în atelierul Fuioru’ Fermecat costă 15 lei. „Este cea mai aglomerată perioadă, am primit deja comenzi pentru peste 300 de mărţişoare. Lucrez singură în atelier, ajutoare am doar pentru livrări. Vând pe site, pe Facebook, pe Instagram, iar planul este ca după pandemie să deschid un magazin de cadouri în Mogoşoaia, să facem ateliere pentru copii, să creez o comunitate.” În perioada sărbătorilor de iarnă şi a mărţişorului, o parte importantă din clienţi o reprezintă companiile care oferă cadouri angajaţilor. Dincolo de mărţişoare, Nicoleta Nicşan creează şi lumânări de botez pictate manual, cutii de trusouri, căni, puşculiţe, cutii de amintiri sau decoraţiuni.

    Lutul polimeric este materia primă de bază cu care lucrează Simona Pop, o absolventă de Jurnalism din Cluj, care şi-a format un atelier de design şi producţie ce stă sub brandul Lionbox. Face asta de cinci ani deja şi a dezvoltat un portofoliu care tot creşte de la un an la altul. Simona Pop a descoperit lutul polimeric în 2015 şi a găsit, odată cu el, o pasiune pe care nu ştia că o are. Practic, modelele făcute din acest material au devenit o formă de terapie pe care a adoptat-o instantaneu, iar acum, după ce a acumulat experienţă, l-a cooptat în firmă şi pe soţul ei. Primele ei creaţii au fost mici figurine Dollme, sub formă de pandantive sau broşă. Apoi, la scurt timp, Simona a creat prima colecţie de figurine Dollme pe cană, care au fost apreciate. Astăzi, produsele Dollme şi borcănelele decorate cu dulciuri şi biscuiţi sunt cele mai căutate. În portofoliul Lionbox şi-au făcut loc şi câteva accesorii, introduse mai recent în stoc, dar şi mărţişoare, creând sute de astfel de modele.

    Denisa şi Marcel Puşcaşu căutau, în 2013, o modalitate de a pune în comun cunoştinţele lor în domeniul artei, iar rezultatul acestei dorinţe a căpătat numele Push Design, un atelier de creaţie din Iaşi, în care cei doi confecţionează accesorii, magneţi de frigider, albume foto şi multe alte obiecte în general de dimensiuni mici. Printre ele, evident şi mărţişoare. Toate produsele au la bază trei materiale care pot fi uşor reciclate – lemnul, pielea şi hârtia. În această perioadă, cei doi lucrează la o serie de obiecte care pot fi oferite ca mărţişor.

    După mai mulţi ani în care a lucrat ca arhitect în cadrul unei companii, Roxana Nicolae s-a reorientat către o afacere proprie în producţia de genţi din piele. Din prima bucată de piele a croit câteva poşete pe care le-a vândut rapid printre prieteni şi pe internet, apoi s-a gândit să transforme pasiunea într-un business. A investit apoi câteva sute de euro pentru materiale, echipamente, vopsea şi accesorii şi a început să lucreze manual, în serii mai mari, poşete tip plic. Pentru a-şi vinde produsele, Roxana Nicolae a deschis un magazin virtual, o pagină de socializare şi a continuat să-şi dezvolte afacerea. Genţile şi mărţişoarele Spicul de grâu sunt făcute într-un apartament din zona Dorobanţi, unde a fost deschis şi un showroom, pentru clientele care vor să le vadă înainte de a le comanda. Pielea este adusă din Italia, vopseaua vine din Statele Unite ale Americii, iar o parte din celelalte materiale – precum accesorii, pânza cu care sunt căptuşite genţile, dantelele şi unele aplicaţii – vin din România.

  • Cum a ajuns un producãtor de telefoane mobile sã se bata cu giganţii care dominã piaţa mondialã şi câte telefoane vinde în România

    Cu o istorie mult mai recentă faţă de alţi jucători de profil, care au în plus câteva decenii de experienţă şi testare a pieţei, Oppo a reuşit, în doar câţiva ani, să ajungă un competitor important în topul mondial al producătorilor de smartphone-uri. Cum a replicat compania acest succes şi pe plan local?

    Întreg anul 2021 a fost unul de creştere pentru brandul Oppo la nivel local, iar această evoluţie are la bază mai mulţi factori”, spune Cosmin Moldovan, national sales director al companiei. Dintre aceştia, el enumeră un portofoliu de produse adaptat pieţei locale, poziţionarea pe „cel mai dorit segment de preţ” şi, nu în ultimul rând, disponibilitatea produselor companiei, considerabil mai ridicată comparativ cu începutul anului trecut. „Unul dintre obiectivele anului trecut a fost tocmai acela de a aduce produsele noastre cât mai aproape de utilizatori.”

    Pentru brand, 2021 a fost abia al doilea an de activitate în piaţa locală, după intrarea oficială în România în primăvara anului 2020, în plină pandemie. Potrivit lui Cosmin Moldovan, vânzările de dispozitive Oppo din 2021 se ridică la aproximativ 400.000 de unităţi, majoritatea fiind smartphone-uri. Estimările companiei arată că Oppo a încheiat anul trecut pe poziţia a patra atât din punct de vedere al volumului de dispozitive livrate către consumatori, cât şi din punctul de vedere al valorii vânzărilor, fără să ofere însă cifre în acest sens. Green Leaves Technical, distribuitor unic autorizat al brandului Oppo în România, a înregistrat, în 2020, o cifră de afaceri de 61,6 milioane de lei, potrivit datelor publice disponibile.

    „Distribuţia vânzărilor noastre urmăreşte, desigur, dinamica pieţei locale. Pentru noi principalul obiectiv este ca orice utilizator care îşi doreşte să achiziţioneze un produs Oppo, online sau offline, de la orice magazin de produse electro-IT din ţară, să aibă această posibilitate fără a întâmpina dificultăţi.”

    Tocmai de aceea, adaugă el, anul trecut compania a încheiat parteneriate cu operatorii de telefonie mobilă, precum şi cu cei mai mari retaileri locali, prin care produsele Oppo sunt disponibile atât online cât şi offline, în orice punct de vânzare în care există produse electro-IT.

    „Anul 2021 a însemnat pentru noi o dezvoltare accelerată a punctelor de interacţiune cu clientul în retailul tradiţional, iar ţinta noastră a fost să creştem disponibilitatea produselor Oppo. Astfel, la final de an, toate magazinele din ţară de produse electro-IT au avut la raft şi produse Oppo.”

    Anul acesta reprezentanţii businessului intenţionează să se concentreze pe optimizarea prezenţei în mediul digital, prin conţinut şi comunicare, oferind astfel o interacţiune îmbunătăţită cu brandul. „Piaţa utilizatorilor de smartphone-uri este foarte diversificată şi cuprinde la nivel local utilizatori foarte pasionaţi de tehnologie care vor tot timpul cel mai performant gadget, dar care sunt sensibili la preţ atunci când îşi achiziţionează un smartphone nou. Estimăm că cele mai mari volume se înregistrează pe segmentul de preţ cuprins între 800 şi 1.500 de lei, unde noi suntem foarte bine poziţionaţi cu modelul OPPO Reno5 Lite.” Acesta, spune el, a fost, de altfel, şi cel mai apreciat produs în cadrul campaniei de Black Friday a anului trecut.

    La nivelul industriei, Moldovan spune că s-au remarcat în ultimul an multiple inovaţii în tot ceea ce înseamnă construcţia unui smartphone, „dar poate cea mai impresionantă pentru consumatori a fost introducerea telefoanelor pliabile şi rulabile. De multă vreme cursa smartphone-urilor a fost doar cea a specificaţiilor şi funcţionalităţii dar acum, noul form factor, pliabil, reprezintă o dezvoltare importantă pentru utilizatori”. Potrivit lui, şi brandul pe care îl reprezintă a lansat, în decembrie 2021, primul smartphone pliabil din portofoliu.

    Dintre planurile companiei pentru acest an se numără şi participarea la Mobile World Congress, care va debuta la finalul acestei luni, precum şi o serie de lansări locale, atât pe segmentul smartphone-urilor, cât şi pe cel al dispozitivelor audio.

    Potrivit counterpointresearch.com, în 2021, livrările globale de smartphone-uri au crescut cu 4% Yoy (year on year), până la 1,39 de miliarde de unităţi.

    Din totalul unităţilor transportate în T3/2021 (ultimul interval pentru care există informaţii disponibile), cota cea mai importantă a fost deţinută de Samsung (20%, 69,3 mil. unităţi), urmat de Apple (14% şi 48 mil. unităţi), Xiaomi, cu 13%/44 mil. unităţi, o marjă de 10% a fost deţinută deopotrivă de Vivo şi Oppo, cu 33,7, respectiv 33,6 milioane de unităţi transportate, restul de 33% revenind altor producători. Şi în plan local lider de piaţă a fost, în 2021, Samsung, cu circa 50% din vânzări, urmat de Xiaomi (Redmi) şi Apple, arată datele ZF.

  • Povestea unei tinere care a transformat o pasiune într-o afacere de 1 milion de euro. Îşi face meseria acum doar din pasiune

    De profesie arhitect, Roxana Dan a decis să îşi folosească inspiraţia şi creativitatea în antreprenoriat. Nu a mizat însă de la început pe arhitectură, ci a ales să înceapă de la zero o afacere cu bijuterii pe placul său. După patru ani de activitate, Lisa&Co. se îndreaptă spre afaceri de 1 milion de euro şi îi permite Roxanei Dan şi luxul de a face arhitectură doar din pasiune.

    Lisa&Co. este un brand creat de femei, pentru femei. Suntem un grup de femei puternice, dar sensibile, creative, care scriu o poveste despre eleganţă, rafinament şi subtilitate”, descrie Roxana Dan businessul său, în stilul creativ care o caracterizează atât în profesia sa de bază, arhitectura, cât şi în rolul de „bijutier”.

    Afacerea axată pe crearea şi comercializarea de bijuterii din metale şi pietre preţioase Lisa&Co. este formată în prezent dintr-un showroom în Bucureşti, unde lucrează 8 angajaţi şi a generat anul trecut afaceri de 960.000 de euro, având o  valoare a bonului mediu de 1.000 de lei.

    Roxanei Dan i-a venit ideea înfiinţării unui astfel de business după ce a rămas însărcinată, într-un moment în care a simţit că trebuie să îşi ia viaţa-n propriile mâini şi să facă ceva pe cont propriu, după cum spune chiar ea. „Cred că în viaţa fiecărui om există momente în care inevitabil apar întrebările „Ce vreau să fac cu viaţa mea? Ce îmi doresc cu adevărat?” Şi ca să găseşti răspunsul la această întrebare ajungi la alte multe întrebări şi cred că una dintre cele mai relevante este „Cine sunt eu?”. Astfel, la 27 de ani, după studiu, masterate, burse, joburi în birouri de arhitectură, a primit răgazul să se gândească la ce îşi doreşte cu adevărat.

    „S-a oprit timpul în loc şi am avut puţin timp de gândit după primele luni de sarcină când simţeam că în viaţa mea urmează să se întâmple nişte schimbări majore. Când am simţit că nimic nu va mai fi ca înainte, atunci m-am întrebat, cred, pentru prima dată, cine sunt şi ce vreau cu adevărat. Mi-am cristalizat relativ uşor răspunsul: sunt o combinaţie destul de bună dintre o persoană creativă, cu un simţ artistic bine dezvoltat, dar cu capul pe umeri, pragmatică şi cu un dezvoltat simţ antreprenorial.”

    Nu a renunţat însă la arhitectură,  pe care o descrie marea sa pasiune: „Au fost câţiva oameni care m-au susţinut să nu renunţ în momente de cumpănă, când am simţit că din perspectiva businessului îmi dădea de lucru. Am înţeles că banii nu sunt totul în viaţă şi, într-un final, am răzbit şi pe acest plan.”

    Investiţia în businessul cu bijuterii a fost mare – însă mai ales prin prisma volumului de muncă şi a energiei investite. Cât despre resursele financiare, pentru startul afacerii a fost nevoită să facă un împrumut: „Eu am împrumutat în acel moment 1.000 de dolari, dar am fost extrem de ambiţioasă şi am înapoiat banii într-un interval foarte scurt. Am fost pe picioarele mele din prima lună. Nu aveam angajaţi, eu vindeam, eu desenam, eu decupam, eu facturam, eu produceam ambalajele, eu plângeam, eu mă bucuram”, descrie ea primele zile în business.

    De ce nu a ales un business în arhitectură de la bun început? Roxana Dan menţionează că lucrurile sunt mai grele când vine vorba de antreprenoriatul în arhitectură, aşa că în momentul în care a decis să o ia pe această cale, în 2017, a decis să mai facă ceva pe lângă propriul birou de arhitectură şi design. A plecat de la ideea că atunci când va avea un business puternic îşi va cumpăra libertatea de a-şi face în biroul propriu de arhitectură ce proiecte vrea şi pentru cine îşi doreşte. 

    A reuşit astfel să îmbine utilul cu plăcutul, într-un business care îi place şi care, în acest moment îi permite, după cum spune chiar ea, „să facă arhitectură de amorul artei”. Biroul de arhitectură, Studium on Space, se află în acelaşi spaţiu unde a construit showroomul Lisa&Co.: „Aici se lucrează doar cu drag, doar pentru clienţii care ne plac şi care ne apreciază munca, noi nu facem şi nu am făcut niciodată compromisuri. În arhitectură nu e ca în orice alt business. E destul de greu sa optimizezi timpul de lucru sau să creşti profitabilitatea într-un mod spectaculos şi spun asta din perspectiva arhitectului care activează şi în alt domeniu şi are termen de comparaţie.”

    După patru ani de antreprenoriat, Roxana Dan descrie pieţele pe care activează ca fiind extraordinare, atât când vine vorba de arhitectură, cât şi pentru bijuterii: „Spun asta nu din punctul de vedere al antreprenorului care îşi doreşte să aibă de-a face numai cu clienţi cu bugete mari sau cu oameni care au cultură vizuală. O spun din punctul de vedere al omului creativ. Sunt atât de multe lucruri care pot fi făcute, care la noi nu există, încât ai loc să vii în fiecare zi cu o idee nouă în piaţă. Cred că în România competiţia nu e aşa mare ca în alte ţări, încă mai e loc să fii unic, sa fii creativ, să te afirmi.” Când vine vorba de provocări, spune că cea mai mare ţine de a duce clientul unde trebuie, atât în businessul cu bijuterii, cât şi în arhitectură şi design. „Este printre sarcinile noastre să îi dăm clientului ceea ce i se potriveşte şi să-l facem să aibă încredere în noi, să înţeleagă că suntem o echipă de oameni talentaţi şi profesionişti şi nu va da greş cu noi. E mai important să ştii că ai un client fericit pe termen lung, că se bucură în fiecare zi de rezultatul muncii tale.”

    În ceea ce le priveşte pe clientele Lisa&Co., Roxana Dan le descrie ca fiind „femei puternice, care apreciază simplitatea şi subtilitatea lucrurilor, care se premiază singure pentru reuşitele lor. Sunt femei care mă inspiră, pentru care mă ridic de la masă chiar şi dacă lucrez la ceva intensiv şi mă duc în showroom să le salut şi să schimb două vorbe cu ele”.

    Pentru anul în curs, antreprenoarea previzionează depăşirea pragului de 1 milion de euro, iar planurile pentru Lisa&Co. în 2022 ţin de lansarea de magazine fizice în ţară şi la nivel internaţional, precum şi  de o reinventare în online. „Cred că am o echipă foarte bună acum, sunt oameni pasionaţi, talentaţi şi foarte capabili. Avem planuri mari pe anul ce vine, vrem să ne punem la punct departamentul de proiectare de bijuterie, să începem să lucrăm cu un soft nou şi foarte complex, să începem să ne folosim cât mai mult de abilităţile noastre creative, pentru că acum partea de business este cât de cât pusă la punct.”

  • Ecostrategia la cumpărături. În ce vrea să investească un antreprenor român 9 milioane de euro

    Pungile din hârtie prezente doar în filmele americane în anii ’90 şi 2000 încep să câştige tot mai mult teren şi când vine vorba de transportul cumpărăturilor românilor, în contextul în care, în ultimii ani, eco-friendly a devenit un concept încurajat de reglementările europene şi adoptat de tot mai multe companii. Pe aceasta mizează şi antreprenorul ieşean Tiberiu Stoian, care plănuieşte investiţii de 9 milioane de euro în afacerea axată pe producţia de ambalaje din hârtie premium Exonia.

    Tiberiu Stoian şi-a început parcursul antreprenorial în jurul anilor 2000, mai întâi cu comercializarea de echipamente IT şi orientându-se după câţiva ani pe producţia de ambalaje biodegradabile. Printre clienţii Exonia se numără deopotrivă consumatorii reprezentaţi de marile lanţuri de retail, cât şi pe alţii mai mici, care vor să folosească o alternativă sustenabilă pentru a transporta produsele către utilizatorii finali, cum ar fi, de exemplu, livratorii de produse food. „Nu am făcut neapărat o schimbare de la IT către zona industrială, fiindcă în continuare, în grupul nostru de firme, avem şi compania pe care am înfiinţat-o în anul 2000, care se ocupă de importul şi distribuţia de echipamente IT şi de birotică la nivel naţional. De acolo a pornit şi implicarea mea în domeniul ambalajelor, de altfel”, descrie Stoian felul în care a intrat în această afacere. Afacerea de IT s-a dezvoltat foarte bine până în anul 2005 – ajunsese să deţină până în anul 2004, 17 magazine de retail pentru echipamente de calcul în tot atâtea judeţe. „În aceste magazine, tocmai pentru că am avut succes, aveam un număr de vizitatori destul de mare. La nivelul unei luni, foloseam aproximativ 50.000 de sacoşe, pe care ne-am gândit noi că ar fi oportun să le şi personalizăm. La momentul respectiv ne-a fost foarte dificil să identificăm un producător, un furnizor, pe piaţa locală sau naţională care să ne poată furniza aceste sacoşe la o calitate cel puţin medie.”

    Într-un final, după îndelungi căutări, au reuşit să identifice un astfel de furnizor, care să le livreze sacoşe personalizate, însă era în Italia. Ţinând cont de dificultatea de aprovizionare de la acel moment, au decis să facă ei importurile, atât pentru ei, cât şi pentru alţi clienţi, mai întâi din Italia, apoi din Turcia. Mai târziu, din 2010, după ce au început să aibă o cifră de afaceri consistentă, după cum spune antreprenorul, pe această nişă, au considerat că ar fi oportun să şi producă aceste sacoşe în România. Au început producţia de sacoşe din mase plastice, polietilenă în special, acela fiind un produs care era solicitat pe piaţă la momentul respectiv. În plus, costul de fabricaţie era unul redus, aspect care influenţa şi preţul. Odată cu descurajarea acestui tip de ambalaje de către UE, Tiberiu Stoian a considerat că o alternativă ar fi benefică şi au pivotat o mare parte a producţiei către ambalajele prietenoase cu mediul înconjurător. Un alt moment important în activitatea lor de producţie a venit astfel odată cu schimbarea legislaţiei şi introducerea unor reglementări noi referitoare la categoriile de sacoşe care pot fi vândute pe piaţa naţională. „Mi-aduc aminte că undeva în anul 2011 am fost prima companie românească ce a introdus pe piaţă o sacoşă biodegradabilă fabricată dintr-o polietilenă standard în care se introducea un aditiv, ce distrugea sacoşa în decurs de 6 luni. Era un proces de degradare chimică care a fost interzis ulterior de autorităţi.” Au trecut apoi la producţia de sacoşe ce imită plasticul, dar sunt fabricate din amidon alimentar, iar în urmă cu aproximativ cinci ani a decis să intre pe nişa producţiei sacoşelor din hârtie. „Concret, hârtia are marele avantaj că este o materie primă ce se poate recicla de foarte multe ori: de cel puţin de 10 ori poate fi reutilizată, ceea ce înseamnă că are un ciclu de viaţă foarte lung – inclusiv după ultimul ciclu de utilizare poate fi folosită drept combustibil.”

    Procesul tehnologic este unul mult mai complex, prin urmare există un cost mult mai ridicat al echipamentelor necesare pentru producţia echipamentelor din hârtie, investiţia în echipamentele performante pe care Exonia a decis să le cumpere s-a ridicat la 3,6 milioane de euro. „Era un cost destul de important, motiv pentru care nu mulţi antreprenori din domeniul nostru de activitate, antreprenori români, dar şi de la nivelul UE, au decis să facă o astfel de investiţie.” Totuşi, eforturile le-au fost recompensate: „Într-un singur an, 2021, pe baza consumului clienţilor noştri, şi în special celor din  zona de livrări, am înregistrat mai mult decât o dublare a cifrei de afaceri, conform rezultatelor financiare pe care urmează să le publicăm, probabil undeva în aprilie-mai, avem o creştere de 115% a cifrei de afaceri faţă de anul precedent.” În 2020, cifra de afaceri înregistrată de companie s-a plasat la circa 11 milioane de lei, potrivit datelor publice. Antreprenorul menţionează, de asemenea, că indicatorul de profitabilitate a crescut datorită optimizării producţiei. În prezent, fabrica ieşeană lucrează la capacitate maximă şi Stoian spune că nu mai pot primi comenzi, dar au început să facă rezervări pentru capacitatea de producţie extinsă, pentru jumătatea anului 2023, când vor pune în funcţie alte trei linii de producţie. „Plănuim investiţii în trei noi linii tehnologice, care vor ajuta la creşterea capacităţii de producţie cu 350%. Provocările ţin de materia primă primită – trebuie să avem discuţii cu producătorii de hârtie, să ne asigurăm că au capacitatea de a ne livra cel puţin 1.000 de tone de hârtie la fiecare cel mult două luni, punct în care vom deveni cel mai mare producător de ambalaje de hârtie din Europa Centrală şi de Est.”

    În prezent, se concentrează pe identificarea a 2-3 producători cu care să semneze contracte de furnizare pentru extinderea capacităţii de producţie, în contextul în care pe piaţa locală nu mai există astfel de posibili parteneri: „În domeniul nostru de activitate scalabilitatea poate fi foarte ridicată, cu două condiţii: să ai resurse financiare suficiente, iar în prezent lucrăm pentru atragerea unor investitori în companie, dar dincolo de utilaje, trebuie să avem şi materie primă în cantităţi suficiente. O altă condiţie este să avem personal specializat pentru toate aceste utilaje noi, dar deja lucrăm la asta – am început să facem angajări şi avem în specializare câţiva operatori care vor „pilota” noile utilaje pe care le vom instala din ianuarie 2023.” Pentru bugetul necesar investiţiei, iau în calcul inclusiv listarea la BVB, însă vizează şi o emitere de acţiuni într-o emisiune privată anterioară listării. „Avem deja o listă scurtă de investitori care şi-au manifestat intenţia de a se alătura proiectului nostru, cu atât mai mult cu cât investiţiile în următorii doi ani se vor ridica la 9 milioane de euro.” Când vor dispărea cu totul sacoşele din plastic de pe piaţă? Tiberiu Stoian spune că nu are informaţii în acest sens, dar dacă ar fi să facă o estimare – crede că în maximum cinci ani sacoşele din plastic vor fi interzise cu desăvârşire pentru comercializare şi în România, în contextul în care şi în Italia, de pildă, au fost interzise definitiv. „Treptat, statele se aliniază la politicile sugerate de UE, dar decidenţii europeni au considerat oportun să ofere o perioadă de tranziţie în care care consumatorii să se obişnuiască cu noile tipuri de produse, mai sustenabile. În România sacoşele din plastic nu sunt interzise la comercializare sau la producţie, în schimb există anumite reglementări specifice: în acest moment nu mai există sacoşe din plastic gratuite, de exemplu, din cauza costului mai mare de producţie – este impusă o grosime mai mare a sacoşei, prin urmare costul este mai ridicat. Folosirea sacoşelor din plastic este taxată, de asemenea, iar taxa se plăteşte către fondul de mediu (ecotaxa – 1,5 lei/bucata de sacoşă, care creşte cu cel puţin 50% preţul unei sacoşe).”

    Când vine vorba de reciclare, Stoian spune că aceasta ar fi cheia şi pentru businessul lor pentru reducerea materiilor prime folosite, dar, în acelaşi timp, şi în reducerea pe termen lung a costului de fabricaţie pentru aceste ambalaje. În acest sens, începând cu 1 martie ei vor lansa pe piaţă un program pilot,  un program naţional de reciclare – de colectare a sacoşelor reutilizate din hârtie pe care şi-au propus să le retragă în fabrică, să le reutilizeze şi să le reintroducă în sistem. „Din păcate, în România nu mai există nicio fabrică de hârtie, motiv pentru care nu pot fi transformate tot în sacoşe aceste deşeuri, dar prin intermediul programului nostru  le vom transforma în cutii de carton pe care le vom folosi pentru vânzarea pe piaţă a sacoşelor din hârtie.” În prezent, importă hârtia din ţările scandinave, din ţările din nordul Europei şi, în mod special, din Spania, Finlanda, Estonia şi Norvegia. „Vom recupera aceste sacoşe utilizate cu costuri mai mari, dar suntem dispuşi să ni le asumăm; sperăm ca alături de autorităţi să educăm publicul larg cu privire la faptul că este mai eficient să reciclezi. Sperăm ca în România să reuşim să implementăm un sistem de reciclare a deşeurilor de ambalaje măcar cu 40 ani mai târziu faţă de americani.”

    La nivel internaţional, industria globală a ambalajelor se află în plină expansiune şi va creşte cu circa 30% până în 2025, de la 770 miliarde dolari la 1 trilion dolari, după ce s-a extins cu o medie anuală de 5,6% în ultimii 5 ani, arată un studiu recent al companiei de consultanţă internaţională Horváth. Pe piaţa locală, nişa producţiei ambalajelor reciclabile captează tot mai mult interes – este însă în continuare o nişă. O altă firmă care activează pe acest segment este Biodeck, un business de producţie şi distribuţie ambalaje de unică folosinţă făcute din surse regenerabile, care a ajuns în 2020 la afaceri de circa 13 milioane euro.

  • Povestea unei afaceri cu produse exotice aduse tocmai de pe o insulă din celălalt capăt al planetei, aflată la 10.000 de km de ţara noastră

    Blue Phoenix este un business care aduce în România stilul de viaţă al insulei indoneziene Java, aflată la o distanţă de circa 10.000 de km de ţara noastră, compania încercând să profite de interesul recent dezvoltat al românilor pentru produse exotice şi well-being.

    Daniela Gordoja Diarto şi Wahyu Diarto, fondatorii magazinului Blue Phoenix, vorbesc despre companie ca despre o legendă urbană, făcând referire la spirit, imaginaţie şi diferite moduri prin care ne putem dezvolta. Cuplul, format dintr-o româncă din Bucureşti şi un indonezian din insula Java, a creat brandul Blue Phoenix, după spusele lor, pentru a-şi îndeplini un vis: „Visul de a ne reinventa, renăscând, atunci când ne reîntoarcem la natură, când reînvăţăm de la natură despre ritmuri ancestrale şi ne ascultăm corpul cu adevărat”, spune Wahyu Diarto, CEO al Blue Phoenix, funcţie pe care o împarte cu soţia sa. Originar din Java, o insulă cu o populaţie de aproape 150 de milioane de locuitori, Wahyu Diarto este bine familiarizat cu plantele utilizate timp de sute de ani în medicina tradiţională din Indonezia, deci şi cu efectele lor benefice pentru sănătate.

    De exemplu, într-una dintre recentele lor vizite în Indonezia, cei doi au vizitat fabrica şi plantaţiile de ceai aflate sub popularul brand Kepala Djenggot, consolidându-şi parteneriatul cu managementul din regiune. Fiind un business aflat la început de drum, Blue Phoenix nu dispune momentan de o imagine de ansamblu asupra produselor pe care le preferă clienţii, lucrând între timp la captarea atenţiei publicului din România. Unul dintre obiectivele firmei este importul direct de la sursă al produselor tipice indoneziene, ingrediente ale artei culinare din Solo, oraşul natal al lui Wahyu, supranumit şi „spiritul Java”. „Am importat cafea crudă din Java de două tipuri – Dampit Robusta şi Lanang din zona muntelui Semeru, care tocmai ce a erupt, şi Gayo din Sumatra.

    În plus, importăm celebra Kopi Luwak, cafea exclusivistă produsă printr-un proces organic de zibeta sălbatică indoneziană (mamifer arboricol mic – n.r.) la o altitudine de 1.000-1.400 m pe muntele Ijen Raung în Rondowoso, Java de Est. ”, susţine Daniela Gordoja Diarto, adăugând că respectivele cafele au întotdeauna o aromă proaspătă şi puternică deoarece sunt prăjite pe loc şi pe măsură ce sunt vândute. De asemenea, gama este completată de ceaiuri şi o băutură specific indoneziană (orez cu ghimbir aromatic), la care se adaugă o varietate de sosuri şi tăiţei. În prezent, compania se concentrează asupra extractelor din plante cu efecte benefice pentru sănătatea fizică şi mintală. Un exemplu în acest sens ar fi pudra de graviola, adjuvant în procesele de combatere a cancerului, descris în regiune drept „chimoterapeutic natural”.

    „Un lucru important de specificat este că aceste produse nu pot avea efecte miraculoase după o singură utilizare sau fără să le integrăm într-un stil de viaţă sănătos per ansamblu. Utilizarea lor constantă este cheia. Astfel, ajutăm organismul să lupte împotriva agresiunilor erei moderne, contribuind la creşterea tonusului şi longevităţii”, explică Daniela Gordoja Diarto. Dieta tradiţională din Indonezia se bazează pe principiul preparatelor săţioase, care permit însă o digestie uşoară. De exemplu, locuitorii insulei Java mănâncă mult orez, uneori chiar şi la micul dejun. În schimb, locuitorii insulei Madura, aflată în estul insulei, preferă porumbul, iar cei din insula Sulawesi, situată între Borneo şi Noua Guinee, consumă sagu, un extract de amidon din fructul anumitor palmieri.

    Care este însă numitorul comun? Preparatele sunt întotdeauna proaspete şi gătite exact cât este nevoie pentru a elimina orice risc de contaminare şi a păstra nutrienţii întregi. „Spre deosebire de Indonezia, în România, mâncarea este gătită timp îndelungat şi se folosesc multe alimente bogate în grăsimi şi multă carne, ceea ce îngreunează digestia. Însă niciodată nu este prea târziu pentru schimbări spre bine, chiar şi prin mici obiceiuri alimentare cu rol în detoxifierea organismului”, afirmă Wahyu Diarto, sau Yudi. Recent, Blue Phoenix a început să efectueze investiţii în stocuri şi amenajarea unui depozit de staţie de ambalare pentru produse, completate de cheltuielile asociate promovării, distribuţie şi branding, investind până acum circa 70.000 de euro în companie.

    De vreme ce vorbim de un mic business de familie, fondatorii sunt realişti în ceea ce priveşte recuperarea investiţiei, acordând minim trei ani pentru amortizare. În ceea ce priveşte zona de dezvoltare, cei doi plănuiesc să creeze produse proaspete, gata de a fi consumate, care să conţină plantele pe care le comercializează momentan sub formă de pudră naturală, încercând să abordeze un segment de oameni care doresc să mănânce rapid şi sănătos. De asemenea, o altă variantă constă în crearea de suplimente naturale din respectivele plante sub forma unor capsule uşor de consumat. „Este o zicală din Indonezia care ni se pare foarte potrivită pentru a descrie abordarea noastră de business: ‘Sedikit-sedikit, lama-lama, menjadi bukit’, care în traducere înseamnă că un efort continuu, oricât de mic, va deveni în cele din urmă ceva mai mult”, a declarat Daniela Gordoja Diarto pentru BM. Printre principalele provocări ale companiei se numără, în primul rând, eforturile de a ajunge la cât mai mulţi consumatori interesaţi de produse naturale, urmate de faptul că Blue Phoenix îşi doreşte să se facă remarcată în interiorul unei pieţe unde există competitori deja cunoscuţi, mizând în acest sens pe faptul că produsele comercializate nu se găsesc în România. Totodată, firma se confruntă cu anevoioasele procese de transportare a produselor din Indonezia în România, realizate cu vaporul într-o perioadă marcată de focare de Covid-19 şi costuri mult ridicate. Prin comparaţie cu perioada de dinainte de pandemie, preţurile de transport s-au triplat, iar drumul propriu-zis al produselor poate dura şi două-trei luni. Mai mult, pot apărea pierderi şi costuri neprevăzute, existând între timp un nivel crescut de birocraţie cu privire la autorizaţii, atât în ceea ce priveşte conţinutul alimentar, cât şi aspectele ce ţin de legislaţia în vigoare pentru ambalare şi certificarea originii de provenienţă. Totuşi, Wahyu Diarto crede că românii sunt suficient de deschişi la minte şi are încredere că înţeleg beneficiile oferite de o gamă sănătoasă de produse, argumentând că a observat în ultimii ani un interes crescut al românilor pentru produse exotice şi industria de well-being. Românii cheltuiau pe alimente cel mai mare procent din salariu din Uniunea Europeană în 2020, aproximativ 27%, de două ori peste media UE şi aproape de ţări precum Estonia şi Lituania. „Cred că acest procent se datorează şi faptului că românii sunt în general atenţi la ceea ce mănâncă, dar şi din cauză că preţurile alimentelor sunt din ce în ce mai mari. În Indonezia putem spune că este mai simplu pentru ca oamenii de acolo mănâncă atât cât să supravieţuiască şi se bucură mâncând simplu… orez şi chili”, spune Wahyu Diarto.

    Daniela Gordoja Diarto a studiat la Universitatea de Medicină „Carol Davila” din Bucureşti, lucrând apoi ca medic specialist şi primar cu specializarea în anestezie la un spital de urgenţă din sectorul public. În 2011 a făcut tranziţia către Regina Maria şi, în 2013, a început o nouă etapă a carierei sale, aceea de a fi profesor, atât în România, cât şi în afara ţării. Ulterior, a devenit lector al Societăţii Europene de Anestezie (ESAIC) al Societăţii Europene de Tratament Preoperator al Pacienţilor Obezi (ESPCOP) şi al Societăţii Europene de Management al Căii Aeriene (EAMS).

    Daniela Gordoja Diarto, confondatoare Blue Phoenix: „Am importat cafea crudă din Java de două tipuri – Dampit Robusta şi Lanang din zona muntelui Semeru, care tocmai ce a erupt, Şi Gayo din Sumatra. În plus, importăm celebra Kopi Luwak, cafea exclusivistă produsă printr-un proces organic de zibeta sălbatică indoneziană (mamifer arboricol mic – n.r.) la o altitudine de 1.000-1.400 m pe muntele Ijen Raung în Rondowoso, Java de Est.”

     

  • Povestea unei afaceri cu produse exotice aduse tocmai de pe o insulă din celălalt capăt al planetei, aflată la 10.000 de km de ţara noastră

    Blue Phoenix este un business care aduce în România stilul de viaţă al insulei indoneziene Java, aflată la o distanţă de circa 10.000 de km de ţara noastră, compania încercând să profite de interesul recent dezvoltat al românilor pentru produse exotice şi well-being.

    Daniela Gordoja Diarto şi Wahyu Diarto, fondatorii magazinului Blue Phoenix, vorbesc despre companie ca despre o legendă urbană, făcând referire la spirit, imaginaţie şi diferite moduri prin care ne putem dezvolta. Cuplul, format dintr-o româncă din Bucureşti şi un indonezian din insula Java, a creat brandul Blue Phoenix, după spusele lor, pentru a-şi îndeplini un vis: „Visul de a ne reinventa, renăscând, atunci când ne reîntoarcem la natură, când reînvăţăm de la natură despre ritmuri ancestrale şi ne ascultăm corpul cu adevărat”, spune Wahyu Diarto, CEO al Blue Phoenix, funcţie pe care o împarte cu soţia sa. Originar din Java, o insulă cu o populaţie de aproape 150 de milioane de locuitori, Wahyu Diarto este bine familiarizat cu plantele utilizate timp de sute de ani în medicina tradiţională din Indonezia, deci şi cu efectele lor benefice pentru sănătate.

    De exemplu, într-una dintre recentele lor vizite în Indonezia, cei doi au vizitat fabrica şi plantaţiile de ceai aflate sub popularul brand Kepala Djenggot, consolidându-şi parteneriatul cu managementul din regiune. Fiind un business aflat la început de drum, Blue Phoenix nu dispune momentan de o imagine de ansamblu asupra produselor pe care le preferă clienţii, lucrând între timp la captarea atenţiei publicului din România. Unul dintre obiectivele firmei este importul direct de la sursă al produselor tipice indoneziene, ingrediente ale artei culinare din Solo, oraşul natal al lui Wahyu, supranumit şi „spiritul Java”. „Am importat cafea crudă din Java de două tipuri – Dampit Robusta şi Lanang din zona muntelui Semeru, care tocmai ce a erupt, şi Gayo din Sumatra.

    În plus, importăm celebra Kopi Luwak, cafea exclusivistă produsă printr-un proces organic de zibeta sălbatică indoneziană (mamifer arboricol mic – n.r.) la o altitudine de 1.000-1.400 m pe muntele Ijen Raung în Rondowoso, Java de Est. ”, susţine Daniela Gordoja Diarto, adăugând că respectivele cafele au întotdeauna o aromă proaspătă şi puternică deoarece sunt prăjite pe loc şi pe măsură ce sunt vândute. De asemenea, gama este completată de ceaiuri şi o băutură specific indoneziană (orez cu ghimbir aromatic), la care se adaugă o varietate de sosuri şi tăiţei. În prezent, compania se concentrează asupra extractelor din plante cu efecte benefice pentru sănătatea fizică şi mintală. Un exemplu în acest sens ar fi pudra de graviola, adjuvant în procesele de combatere a cancerului, descris în regiune drept „chimoterapeutic natural”.

    „Un lucru important de specificat este că aceste produse nu pot avea efecte miraculoase după o singură utilizare sau fără să le integrăm într-un stil de viaţă sănătos per ansamblu. Utilizarea lor constantă este cheia. Astfel, ajutăm organismul să lupte împotriva agresiunilor erei moderne, contribuind la creşterea tonusului şi longevităţii”, explică Daniela Gordoja Diarto. Dieta tradiţională din Indonezia se bazează pe principiul preparatelor săţioase, care permit însă o digestie uşoară. De exemplu, locuitorii insulei Java mănâncă mult orez, uneori chiar şi la micul dejun. În schimb, locuitorii insulei Madura, aflată în estul insulei, preferă porumbul, iar cei din insula Sulawesi, situată între Borneo şi Noua Guinee, consumă sagu, un extract de amidon din fructul anumitor palmieri.

    Care este însă numitorul comun? Preparatele sunt întotdeauna proaspete şi gătite exact cât este nevoie pentru a elimina orice risc de contaminare şi a păstra nutrienţii întregi. „Spre deosebire de Indonezia, în România, mâncarea este gătită timp îndelungat şi se folosesc multe alimente bogate în grăsimi şi multă carne, ceea ce îngreunează digestia. Însă niciodată nu este prea târziu pentru schimbări spre bine, chiar şi prin mici obiceiuri alimentare cu rol în detoxifierea organismului”, afirmă Wahyu Diarto, sau Yudi. Recent, Blue Phoenix a început să efectueze investiţii în stocuri şi amenajarea unui depozit de staţie de ambalare pentru produse, completate de cheltuielile asociate promovării, distribuţie şi branding, investind până acum circa 70.000 de euro în companie.

    De vreme ce vorbim de un mic business de familie, fondatorii sunt realişti în ceea ce priveşte recuperarea investiţiei, acordând minim trei ani pentru amortizare. În ceea ce priveşte zona de dezvoltare, cei doi plănuiesc să creeze produse proaspete, gata de a fi consumate, care să conţină plantele pe care le comercializează momentan sub formă de pudră naturală, încercând să abordeze un segment de oameni care doresc să mănânce rapid şi sănătos. De asemenea, o altă variantă constă în crearea de suplimente naturale din respectivele plante sub forma unor capsule uşor de consumat. „Este o zicală din Indonezia care ni se pare foarte potrivită pentru a descrie abordarea noastră de business: ‘Sedikit-sedikit, lama-lama, menjadi bukit’, care în traducere înseamnă că un efort continuu, oricât de mic, va deveni în cele din urmă ceva mai mult”, a declarat Daniela Gordoja Diarto pentru BM. Printre principalele provocări ale companiei se numără, în primul rând, eforturile de a ajunge la cât mai mulţi consumatori interesaţi de produse naturale, urmate de faptul că Blue Phoenix îşi doreşte să se facă remarcată în interiorul unei pieţe unde există competitori deja cunoscuţi, mizând în acest sens pe faptul că produsele comercializate nu se găsesc în România. Totodată, firma se confruntă cu anevoioasele procese de transportare a produselor din Indonezia în România, realizate cu vaporul într-o perioadă marcată de focare de Covid-19 şi costuri mult ridicate. Prin comparaţie cu perioada de dinainte de pandemie, preţurile de transport s-au triplat, iar drumul propriu-zis al produselor poate dura şi două-trei luni. Mai mult, pot apărea pierderi şi costuri neprevăzute, existând între timp un nivel crescut de birocraţie cu privire la autorizaţii, atât în ceea ce priveşte conţinutul alimentar, cât şi aspectele ce ţin de legislaţia în vigoare pentru ambalare şi certificarea originii de provenienţă. Totuşi, Wahyu Diarto crede că românii sunt suficient de deschişi la minte şi are încredere că înţeleg beneficiile oferite de o gamă sănătoasă de produse, argumentând că a observat în ultimii ani un interes crescut al românilor pentru produse exotice şi industria de well-being. Românii cheltuiau pe alimente cel mai mare procent din salariu din Uniunea Europeană în 2020, aproximativ 27%, de două ori peste media UE şi aproape de ţări precum Estonia şi Lituania. „Cred că acest procent se datorează şi faptului că românii sunt în general atenţi la ceea ce mănâncă, dar şi din cauză că preţurile alimentelor sunt din ce în ce mai mari. În Indonezia putem spune că este mai simplu pentru ca oamenii de acolo mănâncă atât cât să supravieţuiască şi se bucură mâncând simplu… orez şi chili”, spune Wahyu Diarto.

    Daniela Gordoja Diarto a studiat la Universitatea de Medicină „Carol Davila” din Bucureşti, lucrând apoi ca medic specialist şi primar cu specializarea în anestezie la un spital de urgenţă din sectorul public. În 2011 a făcut tranziţia către Regina Maria şi, în 2013, a început o nouă etapă a carierei sale, aceea de a fi profesor, atât în România, cât şi în afara ţării. Ulterior, a devenit lector al Societăţii Europene de Anestezie (ESAIC) al Societăţii Europene de Tratament Preoperator al Pacienţilor Obezi (ESPCOP) şi al Societăţii Europene de Management al Căii Aeriene (EAMS).

    Daniela Gordoja Diarto, confondatoare Blue Phoenix: „Am importat cafea crudă din Java de două tipuri – Dampit Robusta şi Lanang din zona muntelui Semeru, care tocmai ce a erupt, Şi Gayo din Sumatra. În plus, importăm celebra Kopi Luwak, cafea exclusivistă produsă printr-un proces organic de zibeta sălbatică indoneziană (mamifer arboricol mic – n.r.) la o altitudine de 1.000-1.400 m pe muntele Ijen Raung în Rondowoso, Java de Est.”

     

  • O generaţie nouă de artişti a identificat în ultimii ani o nişă în care îşi fac loc din ce în ce mai mulţi antreprenori

    O generaţie nouă de artişti a identificat în ultimii ani o nişă în care îşi fac loc din ce în ce mai mulţi antreprenori. Ceramica a atras curiozitatea şi a stârnit talentul a zeci de artizani, care au ales să dea un suflu nou, vibrant, acestui material de o gingăşie care emoţionează. Câteva astfel de poveşti sunt şi următoarele.

    Antreprenorul Florin Popescu a creat în 2016 brandul Poemi, sub care produce obiecte din ceramică, fie ele căni, farfurii sau boluri. „Avem şi un alt business, un atelier floral, căutam pentru o şedinţă foto recuzită şi aşa am ajuns la nişte farfurii lucrate manual aduse de cineva din afară. Aşa a încolţit ideea de a face obiecte pentru atelierul floral. Nu aveam experienţă, am fost autodidacţi, am luat-o de la cele mai banale tehnici”, povestea Florin Popescu la emisiunea online ZF Afaceri de la zero. El nu foloseşte roata olarului pentru a fabrica obiectele, produsele fiind făcute prin presare şi modelare, după care sunt finisate, introduse la cuptor pentru mai multe serii de arderi, în funcţie de complexitatea obiectului. Cele mai căutate sunt farfuriile, cănile şi paharele, iar materia primă vine de la un furnizor din judeţul Mureş.

    Georgiana Filipescu şi-a urmat visul atunci când a pus pe piaţă afacerea Mica Cera, un atelier unde produce obiecte din porţelan, de la tacâmuri şi veselă, la bijuterii. Antreprenoarea a urmărit tutoriale şi a participat la cursuri pentru a învăţa cum să producă obiectele, iar locul de unde au ieşit primele produse a fost balconul propriei locuinţe, acolo unde funcţiona primul atelier. Ulterior, asociata  Georgianei Filipescu, o prietenă care a acceptat să o ajute, a găsit un spaţiu mai mare unde funcţionează în prezent atelierul şi depozitul. Din portofoliul Mica Cera fac parte produse de ceramică, veselă din porţelan, produse de decor şi bijuterii contemporane.

    Atelierul de bijuterii şi obiecte din ceramică Gruni a luat naştere în 2019, la Timişoara, dintr-o provocare a antreprenoarei Livia Coloji de a realiza ilustraţii pe ceramică. După o investiţie iniţială de 45.000 de euro – în mare parte din fonduri europene –, din cuptoarele atelierului au ieşit primele produse Gruni. La bază ilustratoare, după ce a participat la un curs de afaceri, Liviei i-a venit ideea de a transpune ilustraţiile pe care deja le făcea pe hârtie sau pe alte materiale şi pe ceramică. Antreprenoarea a luat o finanţare europeană şi a înfiinţat firma în 2019, iar în toamna aceluiaşi an a realizat şi primele produse.

    Gama cea mai dezvoltată până acum este cea de bijuterie ceramică pictată şi decorată manual, broşe cu flori, cu căsuţe, cercei, mărgele, însă antreprenoarea vrea să diversifice şi mai mult oferta.

    Andrei Gârba, originar din Cluj-Napoca, avea în jur de 15 ani când a făcut primii paşi în domeniul ceramicii, o tradiţie a familiei, pe care a „furat-o” de la cei care o stăpâneau cel mai bine. Câţiva ani mai târziu, după ce îşi însuşise deja informaţiile despre ce înseamnă ceramica, ce presupune producţia obiectelor din acest material şi care este procesul care stă la baza lor, toate învăţăturile culese în adolescenţă au luat forma businessului Logo Cups. Primele ceşti le-a făcut pentru o cafenea din Cluj-Napoca, iar producţia lor a durat un an şi jumătate. Văzând că rezultatul a atras atenţia şi interesul altor potenţiali clienţi, Andrei Gârba s-a gândit că meşteşugul său ar putea deveni uşor o afacere, aşa că acum face ceşti şi obiecte de veselă pe care le vinde cafenelelor de specialitate din marile oraşe ale ţării. În business îi este alături soţia, Romana Gârba.

    Andreea Lăzărescu şi Tiberiu Dăncilă au învăţat în familie ce înseamnă creaţia artistică. Au aprofundat apoi împreună la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, iar în 2010 şi-au transformat hobby-ul în business. „De pe vremea când eram studenţi, eu şi Tiberiu lucram împreună diverse piese. Era nevoie de o identitate sub care să apărem şi să vindem şi aşa a apărut Ceramic Sparrow (Vrabia din ceramică – trad.), cu referire la primele colecţii de broşe din porţelan sub formă de păsări. Arta modernă de până la al Doilea Război Mondial a fost de multe ori o sursă de inspiraţie puternică pentru noi, formele arhitecturale, geometria, jocul volumelor, simplitatea şi funcţionalitatea”, povestea Andreea Lăzărescu. Primii bani i-au făcut vânzând mărţişoare la Muzeul Ţăranului Român, dar şi prin intermediul reţelei de librării Cărtureşti. Investiţiile lor – de câteva zeci de mii de euro – au venit treptat, iniţial din bani strânşi din joburile avute în timpul facultăţii, iar mai târziu din vânzările de obiecte ceramice. Astăzi, produsele ceramice semnate de cei doi antreprenori sunt confecţionate într-un atelier propriu în Bucureşti. Porţelanul, barbotinele (pasta cu care se lipesc piesele din ceramică), glazurile, pigmenţii vin din Franţa, Germania, Ungaria. O parte din materia primă este achiziţionată direct din magazine de profil din Anglia sau Austria.

    Mariana Şerban şi Cristi Dumitrescu au început să creeze primele obiecte din ceramică în urmă cu mai bine de opt ani, dintr-o pasiune descoperită într-un concediu în Maramureş, unde au vizitat atelierul unui ceramist. De la pasiune au ajuns la businessul Lumea Ceramicii. În prezent, cei doi artizani produc obiecte decorative, flori din ceramică, căni, boluri, obiecte mici, accesorii ori decoraţiuni de sărbători într-un atelier creat acasă, în Bucureşti, într-o cameră şi un balcon.

    Lidia Alina Nicolae, cu studii în domeniul artelor, a amenajat un atelier lângă Bucureşti, la Siliştea Snagovului, unde realizează obiecte din ceramică, după investiţii de 10.000 de euro. Brandul ei, Ceramical, se regăseşte pe căni, boluri, obiecte de decor şi alte produse, lucrând atât cu stocuri, cât şi pe comenzi. „Am reuşit să punem afacerea pe picioare la sfârşitul lui 2019, dar povestea cu ceramica a început de fapt acum vreo cinci ani, la Şcoala de la Piscu”, a povestit Lidia Nicolae în 2020, la emisiunea online ZF Afaceri de la zero. În business îi este alături soţul ei, fiecare ocupându-se de diverse aspecte ale afacerii. Împreună au organizat atelierul, care se află într-o casă cu grădină şi cu mult spaţiu, pentru că o astfel de activitate, spune antreprenoarea, nu s-ar putea face într-un apartament. Investiţiile lor, din surse proprii, au mers către cuptoare, roata olarului şi alte unelte indispensabile realizării obiectelor din ceramică, artista spunând că pornirea unei afaceri în acest domeniu nu necesită investiţii majore.

    Ceramiceanu este un fel de Greuceanu în lumea ceramicii. Sau cel puţin aşa şi-a imaginat Laura Ungureanu când a gândit acest brand, o aluzie la basme şi poveşti, dar şi o punte de legătură cu numele ei de familie. Mai toată lumea s-ar aştepta ca, în spatele Ceramiceanu, să fie un bărbat, nu o femeie, dar, ca în orice poveste, elementul-surpriză este cel care dă culoare. De şapte ani este pasionată de ceramică, dar abia în 2018 şi-a făcut curaj să scoată în lume obiectele cărora cu măiestrie le dă formă. „Desigur, la început, nu am avut aşteptări mari. Totuşi, cu timpul, feedbackul a fost din ce în ce mai fain şi încurajările tot mai dese, iar dacă la început le traduceam ca pe o politeţe, cu timpul am simţit sinceritatea şi emoţia celor care îmi scriau sau îmi spuneau cât de mult îmi apreciază munca.” Lucrează totul la ea acasă, unde a reuşit să-şi împartă spaţiul astfel încât să aibă un loc dedicat pasiunii ei, cea care poartă numele Ceramiceanu. Nu e neapărat simplu, dar până acum a fost un succes. Totuşi, Laura Ungureanu admite că i-ar plăcea să aibă un atelier propriu pentru businessul ei şi are încredere că într-o zi dorinţa îi va deveni realitate.

    Glorybox şi Joined by Fire Studios sunt cele două nume în jurul cărora gravitează toată experienţa, priceperea şi creativitatea Andreei Badragan. Este artist ceramist, cu studii în arte, psihologie şi informatică şi cu experienţă în resurse umane, publicitate online şi management de echipă. În Joined by Fire, pune toate acestea la bătaie alături de experienţa de bijutier a partenerului ei, Florin Chiuta, şi împreună dau viaţă micilor piese menite să înnobileze orice purtător. Mai întâi a fost Glorybox, iar în ultimii ani a construit în paralel şi Joined by Fire Studios. Până în 2018, lucra pentru Glorybox din propriul apartament, dar după ce l-a cunoscut pe Florin, fiecare şi-a părăsit atelierul lui de pe balcon şi au deschis împreună Joined by Fire. Bijuteriile nu sunt singurul produs al celor două branduri, al căror portofoliu se extinde şi către decoraţiuni, semne de carte, mărturii, ceşti sau boluri. Toate prind viaţă – creativ vorbind – în atelierul din Bucureşti al celor doi antreprenori.

    Irina Constantin voia iniţial să imprime tricouri cu ilustraţiile realizate chiar de ea. O schimbare neprevăzută în procesul de acordare a finanţării prin programul Start-Up Nation în 2018 a făcut-o să abandoneze visul. Nu ştia, pe atunci, că asta avea s-o conducă la o altă idee de business, Lele made this. La sfârşitul anului 2019, a decis să facă un curs de ceramică, iar în urma acestui curs s-a îndrăgostit iremediabil de acest domeniu – al bijuteriilor, dar în special de lucratul cu porţelan. În business i s-a alăturat soţul ei, angajat într-o multinaţională cu activitate în IT, dar mai ales persoana pragmatică de care afacerea are nevoie să funcţioneze. El este responsabil de site, de promovare şi de contabilitate, cât timp Irina îşi exploatează primele iubiri – desenul şi pictura. Ea este absolventă a Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza“ şi a lucrat mai mulţi ani ca freelancer pentru platforme digitale. Bijuteriile şi obiectele de uz casnic sub brandul Lele Made This („oale şi ulcele”, cum sunt ele denumite pe site-ul afacerii) iau naştere în atelierul amplasat într-un sat din judeţul Dâmboviţa, la aproximativ 30 de kilometri de Bucureşti, locul în care cei doi antreprenori au ales să se retragă, departe de aglomeraţia oraşului. Există totodată o categorie specială, dedicată produselor născute în urma colaborării cu diferiţi artizani români.

    Marilena Burcea şi Mara Patriche sunt două artiste care au avut curaj să facă din pasiunile lor – sculptură în lemn şi, respectiv, modelaj în ceramică – un business din care să se întreţină şi care să le permită să facă zilnic ceea ce le place. Cele două prietene au dat naştere brandului Marara, sub care creează figurine din ceramică şi lemn ce ajung în casele oamenilor din toată ţara prin intermediul magazinului online. Pentru a porni un astfel de business, spune Mara Patriche, ai nevoie, în primul rând, de un cuptor pentru partea de ceramică, ceea ce înseamnă o investiţie de aproximativ 2.000 de euro. Apoi, mai adaugă ea, este nevoie de un atelier, un spaţiu cu multă lumină, câteva instrumente, câteva rafturi şi lut. Pe partea de ceramică, Mara Patriche spune că poate realiza o colecţie care să cuprindă până la 12 figurine. Unele dintre cele mai apreciate produse din această categorie, menţionează ea, sunt păpuşile care ţin alte personaje în braţe.

    Ioana Deak şi-a dorit să dezvolte un business încă de pe vremea când era studentă la Facultatea de Arte din Bucureşti, însă nu avea o direcţie clară. În timp, această dorinţă s-a concretizat prin MellonCollie Ceramics, un atelier de ceramică din Bucureşti pe care ea l-a deschis acum câţiva ani şi care, odată cu trecerea în online în contextul pandemiei de COVID-19, a crescut. Unul dintre cele mai cerute produse, pe tot parcursul anului, sunt ceştile din ceramică.

  • Care este cel mai râvnit job al momentului pe care majoritatea tinerilor şi-l doresc cu ardoare si ce calităţi trebuie să le ai pentru a-l obţine

    O piaţă relativ nouă, pe care mulţi nu o înţeleg şi despre care nu ştiu foarte multe lucruri, a ajuns în 2021 la o valoare de 15 milioane euro. În cifre absolute, piaţa creatorilor de conţinut a crescut foarte mult, însă abia acum începe să se creeze o ordine, astfel pornind pe drumul său către maturitate. În România există în prezent circa 3.000 de creatori de conţinut, dintre care o bună parte fiind deschizătorii de drum ai acestei pieţe. Viitorul arată bine, însă fără muncă, calitate şi un conţinut conectat la realitate, piaţa se va cerne în avantajul celor care acum ţin cont de aceste criterii.

    Pe site-urile locale de recrutare nu pot fi găsite joburi de „creator de conţinut” sau „influencer”, însă este, poate, cea mai dorită profesie a prezentului, în special de către tineri. Odată cu adopţia tot mai mare a reţelelor de socializare de către oameni, s-a conturat şi mai bine profesia de creator de conţinut, însă piaţa locală începe să îşi creeze propriile nişe, unde fiecare creator îşi are locul, iar publicul devine din ce în ce mai exigent cu privire la ceea ce urmăreşte. Astfel că, dacă în urmă cu câţiva ani influencerii puteau face un conţinut despre lifestyle, combinat cu informaţii despre înfrumuseţare, acum acestea sunt divizate, iar publicul îşi doreşte să găsească un anumit tip de informaţii atunci când urmăreşte un creator. Muncă, muncă şi iar muncă, dar şi un praf de carismă şi succesul ar putea fi garantat în cazul acestei profesii.

    Adriana Popescu, proprietara agenţiei de impresariat Lioness Media, este de părere că uneori doar munca este suficientă, însă în funcţie de segmentul ales ar putea fi nevoie şi de carismă pentru a putea avea succes. „Nu există o reţetă a succesului, te ajută să ai carismă, dar combinată cu muncă poate duce către succes. Dacă ai doar carismă şi nu faci nimic cu ea, dacă nu respecţi un program de postat, nu o să ajungi nicăieri. Dacă nu ai carismă este în regulă, dar depinde de zona în care vrei să activezi, dacă alegi cea de entertainment, este clar că ai nevoie de o mică doză de carismă, dar dacă alegi educaţia, nu este un indicator care să impacteze mult conţinutul”, spune Adriana Popescu. Ea a deschis în urmă cu un an agenţia de impresariat Lioness Media şi are un portofoliu format din 14 creatori de conţinut.

    Odată cu adopţia tot mai mare a reţelelor de socializare de către oameni, s-a conturat şi mai bine profesia de creator de conţinut, însă piaţa locală începe să îşi creeze propriile nişe, unde fiecare creator îşi are locul, iar publicul devine din ce în ce mai exigent.

    Adriana Popescu a ales calea antreprenoriatului după patru ani petrecuţi în această industrie, însă a ajuns într-un punct în care şi-a dorit să ia o pauză. După mai multe oferte de joburi primite de la agenţiile concurente, Adriana Popescu şi-a propus ca întoarcerea ei în industrie să fie în proprii termeni. Astfel, şi-a deschis firma sa de impresariat şi îşi propune să contribuie la schimbarea pieţei creatorilor de conţinut. „Mi-am dorit să setez şi să am grijă de câteva valori personale, mai ales în ceea ce priveşte calitatea talentelor cu care îmi doream să lucrez, în punctul în care lucrezi pentru cineva nu poţi să ai un control atât de mare asupra portofoliului.”

    Piaţa creatorilor de conţinut s-a confruntat cu multe probleme, iar publicul, cel puţin o parte din el, a început să aibă dubii despre cum îşi desfăşoară aceştia activitatea. Poate cea mai controversată discuţie cu privire la creatorii de conţinut este marcarea reclamelor, pe care Adriana Popescu o doreşte reglementată, în special pentru această piaţă. „Noi suntem foarte transparenţi, nici nu ar trebui să se discute despre aşa ceva, toate trebuie marcate şi noi susţinem reglementarea acestei zone de reclame. Îmi este greu să înţeleg de unde această ruşine să marchezi un conţinut sponzorizat, este o chestie de transparenţă şi respect faţă de comunitatea ta, de acolo ar trebui să pornească orice colaborare, felul în care îţi alegi un brand, felul în care eşti transparent faţă de comunitate, din respect faţă de oamenii care sunt adunaţi în jurul tău.”

    Cu toate că au existat suspiciuni cu privire la activitatea ilegală a creatorilor de conţinut, realitatea stă diferit, astfel că mulţi dintre aceştia au ales să îşi deschidă un SRL şi foarte puţini activează sub forma unui PFA sau chiar cu drepturi de autor. Fără existenţa unei forme legale de activitate, creatorii de conţinut şi companiile nu ar putea colabora. Adriana Popescu nu îşi doreşte să crească cu mult portofoliul creatorilor de conţinut, însă cei pe care i-a ales până acum au fost selectaţi după anumite criterii. „Îmi doresc foarte mult ca în echipa mea să existe oameni care sunt conectaţi la realitate, oameni care vorbesc despre principalele probleme ale societăţii fără să le fie teamă că asta le va afecta în vreun fel o relaţie cu un brand, care să fie asumaţi.”

    Adriana Popescu estimează că piaţa creatorilor de conţinut a avut anul trecut o valoare de 15 milioane euro, iar în acest segment activează circa 2.500-3.000 de creatori, aici fiind incluşi doar cei care îşi monetizează activitatea. Pe lângă aceştia, există încă 1.500 – 2.000 de persoane care creează conţinut pe reţelele de socializare, dar încă nu au încheiat nicio colaborare de promovare a unui produs sau serviciu. Una dintre cele mai des întâlnite întrebări cu privire la această piaţă este cât câştigă un creator de conţinut, cu toate că cifrele pot să difere în funcţie de anumiţi indicatori, în medie, un creator de conţinut, care are 100.000 de urmăritori pe Instagram, de exemplu, poate să plece de la câteva mii de euro pentru o campanie de publicitate. Însă, campaniile de publicitate pot reprezenta o colaborare prin care creatorul face 1-2 postări pe una dintre reţelele de socializare sau este un parteneriat pe o perioadă mai lungă de timp, de câteva luni, iar în acest caz, câştigul se poate ridica la câteva zeci de mii de euro. Câştigurile diferă în funcţie de numărul de urmăritori ai creatorului, numărul de postări realizate, cât şi de specificul campaniei de publicitate. Adriana Popescu spune că îşi alege foarte atent brandurile/companiile cu care urmează să lucreze, iar în funcţie de fiecare produs promovat discută cu unul dintre creatorii de conţinut din portofoliul său pentru a încheia în final colaborarea. Brandurile sunt alese cu atenţie, astfel încât să se potrivească tipului de conţinut pe care un creator îl are, dar şi în funcţie de principiile pe care acesta le promovează. „Noi, la nivel de agenţie, avem o politică foarte strictă, nu lucrăm absolut deloc cu tot ce înseamnă zona de pariuri sau branduri de care nu a auzit nimeni. Discutăm cu branduri serioase, care au o istorie şi care comunică în conformitate cu valorile creatorilor. Ceea ce ne-a învăţat pe noi ultimul an a fost prevenţia, dacă vine către noi un brand de care nu suntem singuri, preferăm să spunem nu”, spune Adriana Popescu.

    Adriana Popescu, proprietara agenţiei de impresariat Lioness Media: „Nu există o reţetă a succesului, te ajută să ai carismă, dar combinată cu muncă poate duce către succes. Dacă ai doar carismă şi nu faci nimic cu ea, dacă nu respecţi un program de postat, nu o să ajungi nicăieri.”

    Ea este de părere că cele mai importante principii pe care trebuie să le aibă un creator de conţinut sunt transparenţa şi sinceritatea faţă de publicul care acordă încredere în ceea ce face. De asemenea, un creator de conţinut ar trebui să înceapă această activitate pentru că îşi doreşte să discute anumite idei cu publicul său, nu să îşi transforme toată activitatea doar în promovarea unor produse. Un alt principiu de care ar trebui să ţină cont un creator de conţinut este asumarea, în momentul în care greşeşte să recunoască acest lucru.

    De asemenea, creatorii de conţinut nu îşi pot obţine veniturile doar din postările cu conţinut sponsorizat, în funcţie de platforma în care activează, aceştia mai pot câştiga câteva mii de euro pe lună. Spre exemplu, o persoană care are un cont de Youtube şi circa 300.000-500.000 de abonaţi la canalul său, ar putea obţine circa 6-7.000 euro pentru activitatea pe această platformă, care înseamnă, în medie, publicarea a două videouri pe săptămână, fiind de altfel şi recomandarea Youtube-ului.

    Adriana Popescu este de părere că piaţa nu este supraaglomerată, însă de ceva vreme se poate observa o segmentare clară a acesteia, astfel că fiecare creator de conţinut a ales o nişă pe care să activeze, fără să mai aibă un conţinut ce vizează mai multe segmente. Acest lucru va duce la o cernere a pieţei. Proprietara Lioness Media îşi doreşte ca anul acesta să depăşească o cifră de afaceri de 1 mil. euro, având în vedere că anul trecut a încheiat cu venituri de 600.000 euro. Nu plănuieşte să îşi mărească semnificativ portofoliul în 2022, însă vrea să lucreze la o serie de proiecte ce vizează dezvoltarea pe orizontală a agenţiei.