Iată discursul Andreei Răducan, fostă gimnastă de performanţă, la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
Mă numesc Andreea Răducan, sunt fostă campioană mondială şi olimpică la gimnastică artistică – sărituri, bârnă, paralele, sol. Am început sportul de performanţă la vârsta de patru ani, o vârstă la care nu te poţi gândi să alegi un sport care îţi aduce foarte mulţi bani, ci unul care îţi aduce foarte multă glorie. Nu am niciun regret în acest sens. De la patru până la 20 de ani m-am dedicat trup şi suflet sportului de performanţă. M-au antrenat Mariana Bitang şi Octavian Belu şi odată ce am ajuns pe mâna lor mi-am dat seama că sunt pe drumul cel bun, chiar dacă nimeni nu îţi garantează că vei deveni campion. A trebuit să o iau pas cu pas, să mă dedic unui regim care nu este la îndemâna tuturor: stăteam în cantonament 360 de zile pe an, doar 6 zile pe an aveam voie să merg acasă să îmi văd familia, aveam şi un regim alimentar foarte strict, totul era măsurat, cântărit, totul era foarte bine pus la punct, în cele mai mici detalii, pentru ca noi să fim concentrate doar pe antrenamente, pe competiţii şi mai ales pe medalii. Am fost foarte pasionată de ceea ce am făcut, altfel nu îmi imaginez cum aş fi putut rezista.
Povestea mea seamănă cu cea a altor sportivi: sportul de performanţă cere foarte multe sacrificii; gimnastica diferă puţin pentru că începem de când suntem foarte mici, la câţiva ani de viaţă, şi obţinem succesul la vârste când nu ştim să îl manageriem, ceea ce este un lucru foarte important. Se întâmplă ca o gimnastă să ia un premiu la o vârstă foarte mică, să se simtă foarte importantă şi talentată şi să creadă că se poate retrage liniştită după un succes mondial. Am învăţat însă lucruri foarte importante de la antrenorii mei, printre care şi faptul că trebuie să confirmi. Faptul că am câştigat un titlu mondial, lucru care se întâmpla în 1999 la Campionatele Mondiale de la Tianjin din China (atât cu echipa, cât şi aurul la sol), a reprezentat un debut foarte bun. Presiunea pe care un copil o are la o asemenea competiţie este fantastică, este enormă, mai ales că pe spatele meu nu a scris niciodată Andreea Răducan, ci România.
La Tianjin a început pentru mine gimnatisca de înaltă performanţă. După cum ştiţi, pentru fiecare sportiv visul este de a ajunge la olimpiadă. S-a întâmplat la Jocurile Olimpice de la Sydney, unde am obţinut medalia de aur pe echipe, medalia de aur la individual compus şi un argint la sărituri. Poate dacă am fi fost lăsaţi să ne facem treaba cum trebuie ne-am fi întors cu mai multe medalii de acolo. A fost cea mai frumoasă participare a gimnasticii româneşti la Jocurile Olimpice, am fost pe locul 11 pe naţiuni, iar pentru o ţară mică este foarte important. Rămâne în continuare cea mai bună performanţă a României la Jocurile Olimpice. Evenimentul de la Sydney s-a terminat destul de trist pentru mine – o comisie a decis să îmi fie retrasă medalia de la individual compus din cauza unui medicament pentru răceală şi gripă, Nurofen. Oamenii s-au revoltat, atât cei din ţară, cât şi cei din afară, iar suportul acestora m-a ajutat să mă întorc în sala de antrenament. În 2001, la Campionatele Mondiale din Belgia, am reuşit să obţin două medalii de aur şi una de bronz şi acesta a fost cel mai bun mod de a mulţumi celor care m-au susţinut.
Cred că orice aş fi făcut în viaţă aş fi pus aceeaşi pasiune, însă mi-e greu să cred că aş fi putut să trăiesc aceleaşi sentimente frumoase pe care le-am trăit ca sportiv de performanţă: momentele din cantonament, momentele din competiţii, modul cum am putut să mă construiesc şi să fac faţă emoţiilor, să înţeleg şi să îmi asum responsabilităţi importante, să învăţ să lucrez în echipă şi, la fel de important, să obţin determinarea de a fi mereu cel mai bun.
Un alt moment foarte important s-a întâmplat după cariera de performanţă. Pentru un om care a avut mereu o viaţă normală poate părea ciudată ideea de acomodare la o viaţă obişnuită; însă, după o viaţă întreagă în cantonament, cu un program foarte clar structurat, unde toată lumea avea grijă să ne protejeze ca într-un glob de sticlă, când am ieşit de acolo şi a trebuit să fac faţă vieţii normale mi-am dat seama că nu ştiam cât costă o pâine şi aveam foarte mult timp liber la dispoziţie, cu care nu ştiam ce să fac.
Eram studentă la Timişoara, mergeam zi de zi la cursuri şi trebuia să mai fac ceva. Îmi era clar că nu vreau să antrenez. Petrecusem deja 16 ani în sala de gimnastică şi îmi ajunsese; am decis că trebuie să fac şi altceva în viaţa asta. Dar ce puteam să fac astfel încât să fiu la fel de bună sau măcar la jumătatea performanţelor din sport? Dăruită fiind cu un talent de a comunica, am primit oferte de la televiziuni, pe proiecte sportive, aşa că sunt din nou într-o postură din care pot promova sportul de înaltă performanţă, dar şi sportul de masă.
Am împăcat ambele domenii. Vă spun sincer că nu mi s-a întâmplat până acum să mă trezesc într-o dimineaţă şi să spun: „Vai, iar trebuie să mă duc la birou„. Am încercat mereu să lucrez în proiecte în care să mă regăsesc, alături de oameni care îşi doresc şi ei să fie campioni, să promovăm succesul şi performanţa şi vreau să cred că am reuşit toate aceste lucruri în toţi aceşti ani. Am vorbit despre mine pentru a şti de unde să mă luaţi.
