BusinessMagazin

Tag: fericire

  • De câţi bani ai nevoie ca să te simţi bogat? Suma este mai mare decât ai crede

    Aproximativ 5% dintre americani sunt milionari, iar dintre aceştia, 9 din 10 au o avere cuprinsă între 1 şi 5 milioane. Mai mulţi analişti sunt de părere că suma nu este însă suficientă.

    “Mulţi oameni cred că, dincolo de bunuri sau servicii tangibile, bogăţia înseamnă să ai şi ceva spaţiu de manevră – suficiente fonduri pentru a putea acoperi o pierdere mare, spre exemplu”, a scris jurnalistul Norman Vanamee în revista Town&Country, citat de Fortune.

    Vanamee a consultat mai mulţi experţi pentru a determina “numărul fericirii” pentru un ipotetic cuplu de adulţi cu vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani, cu doi copii. Aceştia ar locui într-un apartament luxos din New York, ar cumpăra frecvent piese de artă şi ar pune deoparte câte 25 de milioane de dolari ca moştenire pentru fiecare copil. În acest caz ipotetic, “numărul fericirii” ar fi 190 de milioane de dolari.

    “În ceea ce-i priveşte pe miliardari, aceştia iau ca punct de plecare valoarea de 100 de milioane de dolari când se gândesc la o sumă consistentă”, a scris Richard Kirshenbaum într-un editorial publicat de New York Observer. Estimarea nu îi aparţine, ci vine din partea mai multor miliardari pe care Kirshenbaum i-a intervievat.

    Pe de altă parte, Robert Frank, editor la CNBC şi realizator al emisiunii “Vieţile secrete ale celor super-bogaţi” spune că valoarea este mai puţin relevantă decât modul în care ai acumulat averea şi ce vrei să faci cu ea.

    “Încă simt, uneori, că nu am suficienţi bani”, a declarat pentru Fortune multimilionarul Thomas Gallagher. “Am mai mulţi bani decât mi-aş fi închipuit vreodată că pot avea, dar încă îmi pun diverse întrebări – dacă am destul, dacă nu voi trăi cumva mai mult decât am crezut.”

  • Cum a transformat un tânăr din Sibiu cea mai mare dorinţă pe care a avut-o el ca angajat intr-o afacere

    Un tânăr din Sibiu care lucra mult la birou s-a gândit că un masaj din când în când i-ar prinde bine, iar fructele proaspete i-ar da energie. A transformat dorinţa lui într-o afacere şi acum duce fructe către companii din oraş şi face masaj celor care îşi doresc puţină relaxare la serviciu.
     
    Raul Muntean încearcă să schimbe mentalităţile celor care conduc companii în Sibiu, pentru că a văzut, când a deschis afacerea sa, prin care livrează fructe proaspete la birou şi oferă angajaţilor masaj la serviciu, că sunt directori sau administratori care nu sunt de acord ca angajaţii să beneficieze de aceste facilităţi.

    ”Depinde de mentalitatea fiecăruia dintre directorii companiilor. Oamenii de regulă sunt deschişi. Sunt persoane care acceptă uşor, dar sunt şi unii care spun din start ”nu”, că de ce să le ofere masaj oamenilor, că ei vin la serviciu să muncească, nu să facă masaj. Am primit astfel de răspunsuri. Noi spunem că masajul îl relaxează pe angajat şi lucrează mai bine”, povesteşte Raul Muntean corespondentului Mediafax.

    Cel mai ieftin pachet de masaj pentru angajaţi costă 1.100 de lei lunar şi este pentru 60 de şedinţe. O şedinţă durează 15 minute, masajul fiind realizat pe un scaun special, unde maseurul are deschidere la spate, ceafă şi braţe.

    ”Este un masaj de relaxare, uscat, doar prin haine. Se bazează pe presopunctură”, a spus Raul Muntean.

    Cu fructele nu a fost la fel de greu să îi convingă pe angajatori, ba chiar a încheiat câteva contracte în cele patru luni de când a deschis afacerea.

    ”Cu fructele e mai uşor. În patru luni am reuşit să semnăm contracte cu câteva firme din Sibiu. Avem un depozit cu care colaborăm, luăm fructele de la ei şi le ducem la companii. În funcţie de cerinţă, mergem zilnic sau mai rar”, a povestit Raul Muntean.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă – VIDEO

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Cum face această femeie bani DIN NEFERICIREA OAMENILOR cu foarte mulţi bani

    Mulţi milionari îşi doresc un copil, însă, din motive diverse, cum ar fi faptul că nu au întâlnit nicio persoană de acelaşi nivel cu ei, nu şi-au putut împlini visul. Cu toate acestea, o englezoaică este gata să le ofere o soluţie, contra unei sume deloc mici. 
     
    Fiona Thomas a fondat, în 2014, agenţia The Stork. Aici, contra unei sume de aproximativ 11.500 de euro, se pot înscrie cei care îşi doresc copii, dar nu au găsit încă partenerul potrivit. Cum taxa de înscriere nu este deloc mică, se înţelege că şi cei care se înscriu fac parte din cele mai înalte clase sociale. 
     
    După inscrierea în baza de date, urmează testele ADN şi de compatibilitate, pentru a stabili cu cine te potriveşti cel mai bine. Ideea de bază este să devii părinte, însă fondatoarea companiei povesteşte că, în multe cazuri, cei doi părinţi se îndrăgostesc şi ajung să îşi întemeieze o familie.
     
    Dintre membrii agenţiei, aproximativ 65% sunt femei, cu vârste cuprinse între 37-41 de ani, iar bărbaţii înscrişi au vârsta de 30-50 de ani. În timp ce majoritatea membrilor aşteaptă întâi să întâlnească partenerul potrivit cu care să îşi formeze o relaţie, înainte de a face un copil, alţii vor doar să devină părinţi, fără a împărtăşi cu celălalt părinte altceva în afara unor valori şi idei commune de creştere a copiilor.
     
     În astfel de cazuri, pe lângă metoda tradiţională de naştere, se recurge şi la înseminare artificială sau ferilizare in vitro. Apoi, toţi sunt fericiţi, deoarece au, în sfârşit, moştenitori pentru averile uriaşe pe care le posedă. “Există un număr uriaş de oameni numiţi în această ţară fără un moştenitor. Sunt foarte motivaţi să aibă un copil, mai degrabă decât să vadă titlul trecut nepoţilor sau să moară fără să îi lase cuiva averea”, spune Fiona Thomas.
     

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Cui i se datorează cariera voastră? Trăim cu iluzia că în viaţă putem experimenta multe lucruri, că avem şansa de a face ceea ce ne place, de a fi fericiţi la locul de muncă, dar în realitate ne mişcăm prea puţin

    Bineînţeles că pe primul loc este mama, tata, bunica, bunicul, profesorii de fizică, de sport sau de matematică, primul patron, primul boss (că tot este un apelativ la modă), prima companie care v-a luat, şi apoi vin cei care v-au recrutat, vânat, promovat sau retrogradat şi, de ce nu, dat afară.
     
    Dar întotdeauna a existat cineva care a luat prima decizie pentru voi atunci când aţi fost la primul job, la primul interviu, la prima discuţie despre ce vreţi să faceţi în viaţă.
     
    Pentru că nu avea nimic de pierdut, pentru că nu răspundea pentru voi, pentru că nu îşi bătea capul cu cine sunteţi şi ce faceţi, primul care a semnat decizia de angajare sau care v-a îndemnat să faceţi un bunsiness este cel mai neînsemnat în carieră, dar cel mai valoros. Decizia lui a stabilit ce sunteţi voi astăzi şi unde aţi ajuns.
     
    Bineînţeles că toată cariera voastră are în spate muncă, determinare, energie, ambiţie, jocuri de culise, politica de a te da bine pe lângă cei care ar fi putut să vă promoveze.
     
    Cel care v-a angajat prima oară, cel care v-a luat să-i căraţi geanta, s-a bazat în evaluarea voastră numai pe feelingul lui, pentru că nu ar fi putut să vă angajeze pe bază de experienţă, întrucât nu aveaţi. Şi nici măcar nu s-a gândit la cariera voastră ulterioară, ci dimpotrivă, primul lui gând era să vă trimită după ţigări, cafea sau bere.
     
    Dacă un calculator v-a recrutat prin selectarea CV-urilor, puteţi să-i mulţumiţi lui, dar apoi a fost cineva care a spus da, care a dat viză de aprobare, care la închiderea programului a zis: „Hai să-l luăm, că-i târziu şi vreau să ajung mai repede acasă”. Sau, bineînţeles, a spus nu.
     

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • Romulus Oprica, senior researcher & managing partner, Brandberry: „Ceea ce te ajută să te dezvolţi şi ceea ce te ajută să reuşeşti sunt cunoştiinţele “ – VIDEO

    „Ei mână în luptă dorinţa de a reuşi. Toţi suntem diferiţi din fericire, la fel şi cu tinerii manageri, există mereu ceva ne va leaga, speranţa că vom reuşi, dorinţa de a reuşi, mai apoi munca spre a reuşii. Ceea ce te ajută să te dezvolţi şi ceea ce te ajută să reuşeşti sunt cunoştiinţele.“

  • Angela Merkel reacţionează la acuzaţiile lui Donald Trump, afirmă că Germania ia propriile decizii

    “Am experimentat o parte a Germaniei controlate de Uniunea Sovietică şi sunt foarte fericită astăzi că suntem uniţi în libertate în cadrul Republicii Federale Germania şi astfel putem să ne determinăm propriile politici şi să luăm propriile decizii şi asta este foarte bine”, a declarat cancelarul german.

    Merkel urmează să aibă miercuri o întrevedere privată cu Trump, pe marginea summitului NATO de la Bruxelles.

  • Şora: Când 10-15 băieţi mă turtesc în pătrăţelul meu, Jandarmeria e altceva decât ar trebui să fie

    sursa foto: facebook.com/mihaisora

    “Dacă un jandarm îmi spune „Mişcă-te mai încolo, moşule!“, nu mă supăr: pot înţelege că Jandarmeria română vrea să „elibereze“ cutare metru pătrat din Piaţa Victoriei; nu e cea mai fericită formulă de adresare, dar treacă! (am auzit atâtea, într-o viaţă de om). Însă când 10-15 băieţi (musculoşi, bine hrăniţi şi echipaţi) mă turtesc în pătrăţelul meu, ceva îmi spune că Jandarmeria română este, în clipa de faţă, altceva decât ar trebui să fie. Ne aşteaptă zile grele, dragi prieteni. Un lucru am înţeles aseară: cu cât suntem mai mulţi, cu atât devin mai agresivi. Le este frică de noi”, a scris filosoful Mihai Şora, pe Facebook.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro