BusinessMagazin

Tag: economie

  • Ce va fi în 2020: Economia poate creşte, dar cum se vor corecta dezechilibrele macro? Va lăsa Isărescu să crească cursul peste 5 lei/euro? Presiunea salarială rămâne dar creşterile nu vor mai fi cu două cifre. Vor fi apartamente la vânzare cu preţuri mai mari, dar cine le va cumpăra? Cine vine în locul lui Exxon în Marea Neagră? Numai să nu fie război între Iran şi americani!

    Anul 2019 a fost mai bun decât aşteptările pe care le-am avut în ianuarie 2019, atât din punct de vedere economic şi al businessului, dar şi politic.

    Economia şi businessul nu au avut nicio criză în 2019, aşa cum am crezut, am avut o deteriorare a finanţelor publice dar care pare să fi fost rezolvată. Cursul leu-euro nu a crescut atât de mult şi nici ROBOR-ul, plus că a mai apărut IRCC-ul, noua dobândă de referinţă la creditele în lei, companiile româneşti mijlocii şi mici nu s-au confruntat cu o scădere din cauza reducerii creşterii economice.

    Antreprenorii români sau urmaşii lor au început să-şi vândă afacerile pentru că există cerere, creşterile salariale au continuat, piaţa rezidenţială nu a încetinit ci, dimpotrivă, a crescut la nivelul construcţiilor, mai puţin, ce-i adevărat, la nivelul vânzărilor, piaţa de birouri a intrat într-un nou ciclu cu noi proiecte.

    Am crezut că scutirile de taxe pentru construcţii date prin OUG 114 nu vor impulsiona piaţa, dar a fost exact invers. Am crezut că preţurile apartamentelor vor stagna pentru că cererea s-a redus, dar nu a fost deloc aşa.

    Mugur Isărescu a rămas la conducerea BNR, iar Bursa de la Bucureşti a avut un an excepţional, cu o creştere de 35%, deşi începutul de an 2019 fusese extrem de prost.

    Banca Transilvania a devenit oficial în 2019 cea mai mare bancă din România.

    Am scris că PSD va câştiga alegerile europarlamentare şi nu a fost deloc aşa, PNL cu Klaus Iohannis fiind marii câştigători politici ai anului 2019.

     

    Care sunt temele anului 2020:

    1. Creşterea economică va continua dar întrebarea este cum se vor corecta deficitele macro?

    Nu ştiu dacă economia va creşte cu peste 4% în 2020, aşa cum estimează guvernul PNL, dar datele indică o creştere în continuare datorită construcţiilor, agriculturii şi, bineînţeles, consumului. Industria, care depinde de Germania şi de Europa, s-ar putea să se menţină, ceea ce ar fi extraordinar.

    Totul însă poate fi amendat de derapaje politice, atât interne cât şi internaţionale.

     

    1. Va lăsa Isărescu cursul să crească peste 5 lei/euro?

    Cred în continuare că BNR ar fi trebuit să lase cursul leu/euro să crească mult mai mult în 2019 faţă de 2,47%, cât a fost în final, pentru a încerca să mai elibereze din presiunea viitoare. Dacă deficitul comercial, de cont curent, şi cel bugetar vor continua să se mărească şi în 2020, cursul tot va creşte peste 5 lei pentru 1 euro.

    Dacă vor fi alegeri anticipate în primăvară, creşterea de curs va fi mai amplă în vară şi în toamnă. Dacă alegerile vor fi la termen, în octombrie/noiembrie, impactul va fi spre finalul anului şi începutul anului 2021.

    Isărescu nu vrea ca acest curs valutar să fie folosit în campanie electorală, aşa că va încerca să-l stabilizeze cât mai mult cu putinţă, fără ca acest lucru să însemne ţinerea lui pe loc ci, mai mult, creşterea lui controlată. Până la 5 lei/euro nu mai este decât 4%, exact cât inflaţia sau cât sunt dobânzile la titlurile de stat.

     

    1. Cum vor fi administrate creşterile de pensii şi salarii care trebuie să intre în vigoare în septembrie 2020?

    Fără modificarea sistemului de impozitare actual, în sensul creşterii taxelor şi impozitelor, pentru că de o colectare mai bună a veniturilor la buget, nu se pune problema, bugetul de stat al României nu poate acomoda creşterile de pensii şi de salarii lăsate moştenire de PSD, nu în 2020, ci în 2021 şi în anii următori. Dacă vrea să rămână la putere, PNL trebuie să facă alegerile parlamentare anticipate pentru a nu intra într-o criză a finanţelor publice la finalul anului. PNL, alături de Klaus Iohannis, este acum pe val din punct de vedere politic, dar voturile nu sunt atât de multe.

    Dacă PSD strânge rândurile şi intră cu alegerile parlamentare în toamnă, raportul de forţe se poate schimba pentru că PNL se va eroda la guvernare, inevitabil. Aşa că Iohannis şi PNL trebuie să acţioneze acum.

     

    1. Presiunea salarială va continua, dar creşterile vor fi mai mici

    Guvernul PNL a majorat salariul minim cu numai 7,2%, iar companiile nu vor mai avea o presiune să crească salariile cu mai mult decât atât. Toate firmele caută oameni, dar salariile puse pe masă în mod real nu sunt atât de spectaculoase, creşterile fiind doar date prin excepţii.

    Economia şi businessul au nevoie de peste 5 milioane de salariaţi, dar nu ştiu dacă îi vor găsi pe toţi.

     

    1. Creşterile salariale din IT se vor atenua, iar companiile nu vor mai fi atât de darnice

    Cei care lucrează în IT sunt răsfăţaţii pieţei muncii, şi, pe bună dreptate, pentru că au o valoare adăugată foarte mare, care compensează o parte din deficitul comercial. Dar tot acest El Dorado al facilităţilor va începe să se reducă pentru că firmele nu vor mai avea atât de multe comenzi din afară. Iar acest lucru a început să se vadă din 2019. IT-ul din România, fie că lucrează pentru extern, fie că lucrează pentru piaţa internă, a atins un anumit platou, iar de aici mai sus trebuie să lucreze la produse, servicii, proiecte cu o valoare adăugată mai mare.

    Creşterile salariale din IT vor continua, dar mai degrabă la nivelul de mijloc şi mai puţin la nivelul superior.

     

    1. Bursa poate avea un nou an de creştere, numai să nu fie război în afară

    În 2019 Bursa a crescut cu 35% şi cu 45% dacă se includ şi dividendele. Pe 3 ianuarie 2020 a atins din nou, după 12 ani, nivelul din 2007, de 10.000 de puncte. Acţiunile companiilor listate la Bucureşti nu sunt scumpe, din perspectiva parametrilor bursieri, dar, din păcate, problemele de lichidate ale pieţei continuă, ceea ce îi face pe investitori să stea deoparte.

    Bursa de la Bucureşti este o bursă de dividende şi mai puţin de tranzacţionare.

    La câtă lichiditate există în lume şi la ce dobânzi negative se plătesc la bancă, orice milion de euro scăpat pe bursa de la Bucureşti poate face minuni.

    Toată lumea se bazează pe depozitele bancare pentru a atrage lichiditate şi nu investitori în piaţă, dar nu de aici va veni creşterea, pentru că piaţa românească este conservatoare.

     

    1. Listarea Hidroelectrica pe Bursă şi achiziţia CEZ

    Hidroelectrica, perla statului care valorează aproape 5 miliarde de euro, se pregăteşte din nou pentru o listare la Bursă, fiind la a doua încercare. Dacă va reuşi ar putea să dea un mare impuls pieţei şi ar atrage investitori de calibru mai mare. Dacă guvernul PNL vrea, Hidroelectrica se poate lista la Bursă la jumătatea anului.

    Dacă între timp mai are noroc şi reuşeşte să cumpere operaţiunile CEZ din România, scoase la vânzare de cehi, compania ar deveni şi mai atractivă pe pieţele de capital.

     

    1. Cui va vinde Exxon participaţia la proiectul de gaze din Marea Neagră?

    Gigantul american Exxon şi Petrom au un proiect comun în Marea Neagră în care au investit până acum peste 1,5 mld. de dolari fără să ajungă să extragă şi să vândă nicio moleculă de gaz. Exxon vrea să îşi vândă participaţia de 50% din proiect, iar discuţiile se desfăşoară în spatele uşilor închise. Pentru nimeni nu poate fi indiferent cine va fi noul partener strategic al Petrom în proiectul de gaze din Marea Neagră, care până acum, din declaraţiile oficiale, este considerat comercial. Americanii de la Exxon şi-au revizuit strategia globală, iar proiectul din Marea Neagră pare să fie prea mic pentru interesele lor. Indiferent cum se va schimba noua legislaţie de exploatare a zăcămintelor offshore, proiectul trebuie să scoată prima moleculă şi să o vândă pentru a arăta că este viabil.

     

    1. Vânzările de afaceri româneşti vor continua.

    Dacă va fi linişte, iar businessul şi economia vor continua să crească, antreprenorii români care au un brand şi o afacere rezonabilă, vor avea investitori care să le bată la uşă. Cei care nu au urmaşi, sau cei care sunt deja pensionari vor fi tentaţi să vândă, mai ales dacă va exista cerere. Pentru cei care au un brand şi un business care este abia la început, dorinţa de vânzare este mult mai redusă.

    Oricum toţi după ce îşi vând businessul, îşi bagă banii în real-estate, cumpără acţiuni pe bursă sau stau pe titluri de stat.

     

    1. Piaţa rezidenţială va continua să crească chiar dacă vânzările de apartamente nu vor fi atât de spectaculoase.

    Spre deosebire de ciclul precedent de acum 10-15 ani, multe din proiectele rezidenţiale au în spate mai mulţi bani ai dezvoltatorilor şi mai puţin credit de la bancă, ceea ce face ca afacerea să fie puţin mai rezistentă.

    Preţurile vor creşte în continuare, aşa cum s-a întâmplat şi în 2019, chiar dacă vânzările au scăzut.

    În marile oraşe, în Bucureşti, în Cluj, în Timişoara, în Sibiu, piaţa are nevoie de proiecte noi şi, chiar dacă puţin mai târziu, îşi vor găsi cumpărători.

     

    1. Va fi război între americani şi Iran?

    Anul 2020 a început cu o tensiune majoră, după ce americanii l-au ucis pe cel mai cunoscut general iranian. Americanii parcă vor să aibă un război cu Iranul pentru a se întoarce acolo de unde au fost expulzaţi în anii 70.

    Aceste tensiuni militare vor impacta lumea şi pieţele financiare, dar toată lumea speră să nu ajungă şi în economie, acolo unde băncile centrale nu prea au muniţie pentru că deja au pompat mii de miliarde de euro, dolari şi yeni. Dacă va fi război în Iran, vom vedea mai mulţi militari americani şi NATO prin România.

     

    Să aveţi un an bun în 2020 şi să vedem la finalul anului cât de departe sau de aproape am fost de realitate!

  • Care au fost cele mai citite articole de anul acesta pe bmag.ro

    Site-ul businessmagazin.ro oferă zilnic cititorilor cele mai noi ştiri din economie, politică şi alte domenii de interes.

    La final de an, vă prezentăm lista celor mai accesate 10 articole publicate pe site, printre acestea regăsindu-se atât materiale legate strict de zona economică, cât şi altele care reflectă curiozitatea românilor faţă de lucrurile inedite.

    1. Cel mai nesănătos aliment din lume pe care majoritatea românilor îl consumă în fiecare zi – 179.000 afişări

    2. Oraşul din România care a ajuns noul Cluj. Depăşeşte Bucureştiul sau Timişoara şi a ajuns ”ultima redută” – 137.000 afişări

    3. Vreţi să vă mutaţi din România? O ţară superbă din Europa caută imigranţi – 128.000 afişări

    4. Veşti bune pentru şoferi: Dacă aveţi permis categoria B, veţi putea conduce încă o categorie de vehicule – 124.000 afişări

    5. Cel mai mare oraş din România are mai puţin de 6.000 de locuitori, dar o suprafaţă mai mare decât Bucureşti, Cluj şi Timişoara la un loc – 111.000 afişări

    6. Cum a ajuns o bucătăreasă să câştige mai mulţi bani decât un director de bancă – 98.000 afişări

    7. Începe construcţia autostrăzii pe care o aşteptăm de zeci de ani – 94.000 afişări

    8. România deţine 60% din rezerva totală din Europa a celei mai dorite resurse de pe planetă – 89.000 afişări

    9. De unde vin produsele de la Lidl – 87.000 afişări

    10. Ce s-a întâmplat cu imperiul lăsat în urmă de Dinu Patriciu – 81.000 afişări
     

     

  • Oamenii care au definit 2019: în economie, un promotor al Teoriei Monetare Moderne, care spune că guvernele se pot finanţa pur şi simplu tipărind bani şi că nu mai trebuie să se împrumute

    An de an, Bloomberg realizează o listă cu 50 de oameni care au definit anul respectiv în diferite domenii, cum este cel al afacerilor, cel al divertismentului, al finanţelor, politicii şi ştiinţei şi tehnologiei. În 2019, pentru economie, editorii şi reporterii Bloomberg au ales-o ca personalitate definitorie pe Stephanie Kelton, cercetător la Universitatea Stony Brook din New York. Ea s-a remarcat prin energia cu care a promovat Teoria Monetară Modernă (MMT). O analiză a ultimilor cinci ani pe Google Trends arată că interesul pentru MMT a crescut de peste patru ori de la maximul anterior până în 2019 mulţumită publicităţii făcute de Kelton.

    MMT spune că în orice ţară care are propria monedă, deficitele bugetare nu contează dacă acestea nu produc inflaţie. Guvernul poate plăti pentru acoperirea nevoilor pur şi simplu printând mai mulţi bani – neexistând astfel niciun motiv pentru a se împrumuta prin emisiuni de obligaţiuni. Kelton a promovat MMT ani de zile prin lucrări ştiinţifice, la conferinţe şi în calitate de consilier al democraţilor din Comisia de buget a Senatului SUA, dar şi al echipei de campanie a candidatului la preşedinţie Bernie Sanders. Războiul ei cu laureatul premiului Nobel, editorialist la The New York Times şi opozant al MMT Paul Krugman a ajutat la creşterea popularităţii MMT în 2019. La fel a ajutat şi opoziţia din partea Rezervei Federale americane şi a lui Warren Buffett, dar şi aprobarea din partea democratei Alexandria Ocasio-Cortez. O nouă carte a lui Kelton, “Mitul deficitului, Teoria Monetară Modernă şi naşterea economiei oamenilor”, va iaşi pe piaţă în iunie 2020, chiar când candidaţii democraţi pentru preşedinţie vor atrage atenţia publicului spre inegalităţile economice.  Sanders, Elizabeth Warren şi Cory Booker au susţinut ideea inspirată din MMT că guvernele ar trebui să angajeze pe oricine vrea să muncească, chiar dacă aceşti politicieni nu sunt cu totul devotaţi acestei teorii monetare.

    Printre alte nume prezente în lista Bloomberg se regăseşte Shari Redstone, vicepreşedinte la grupul de media CBS. Ea şi-a văzut împlinit în 2019, după 13 ani de aşteptare, visul ca CBS să fuzioneze cu Viacom, companie media americană cu prezenţă internaţională. Cele două companii s-au separat în 2006. O altă persoană prezentă pe lista Bloomberg este Greta Thunberg, o fată de 16 ani care face vâlvă în presă, printre politicieni, printre oficialii unor organizaţii internaţionale de top şi în publicul larg ca activist pentru mediu. Prezentă în fiecare vineri, începând din vara anului 2018, în faţa parlamentului suedez (atunci când nu călătoreşte în jurul lumii pentru a-i trezi la realitate pe politicieni) pentru a protesta contra lipsei de acţiune pentru protejarea mediului şi climei, Greta a devenit liderul unei mişcări mondiale.

    Rihanna are şi ea un loc pe lista Bloomberg 50. Star de muzică pop, actriţă şi influencer,  Rihanna a devenit prima femeie care a creat un brand de modă original la LVMH (Louis Vuitton – cel mai mare producător de articole de lux din lume). De asemenea, ea este prima femeie de culoare care conduce un brand la această companie.

    Jeff Zucker, preşedinte al Warner Media News&Sports şi preşedinte al CNN, s-a remarcat în 2019 prin faptul că CNN, găzduind discuţii cu candidaţii la preşedinţia SUA ai democraţilor în 50 de consilii locale, a jucat un rol important în alegerile primare. De aceea, Bloomberg l-a inclus şi pe Zucker pe lista sa cu 50 de personalităţi.

    ​

  • În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supravieţuire, străduindu-se să cash-uiască fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici. Nimeni nu vrea să facă reforme bugetare, problemele fiind rostogolite de la o guvernare la alta

    De o bună perioadă de timp, în negocierea salariului, a dispărut conceptul de salariu minim pe economie sau salariu mediu pe economie, acesta fiind înlocuit de sintagma „vreau cel puţin cât paznicul de la primărie” sau „cât şoferul de la nu-ştiu-ce  instituţie publică”.

    Salariile din sectorul de stat au devenit, peste noapte, salarii de referinţă, nivel standard, la care se raportează toată piaţa muncii din România, această stare de lucruri datorându-se faptului că cei care lucrează în domeniul privat se raportează aspiraţional la sectorul de stat, unde s-a dus vestea că este habitatul populat de angajaţi, mulţi dintre ei ultrablindaţi/tapetaţi cu diplome pompoase aduse direct la cârciumă din particulare buticuri universitare, prea pofticiosi de sporuri, favoruri şi beneficii, dar alergici la muncă şi, în mod special, la cetăţean şi la problemele acestuia.

    Datorită politicilor salariale brandul de angajator al  (employer branding)  a fost ridicat pe cele mai înalte culmi. Cockteilul de avantaje adus de toxica lege a salarizării unice a transformat statul-angajator în vedetă pe piaţa muncii.

    În lucrarea „Dolari şi Raţiune” (Editura Publica, 2018) autorii Dan Ariely şi Jeff Kreisler afirmă că banii sunt un simbol al meritului. Cât de adevarată este această afirmaţie  pentru ceea ce se petrece în momentul de faţă  în mediul bugetar?

    Sectorul bugetar a devenit cel mai mare peţitor pentru sectorul privat.

    S-a ajuns la situaţia aberantă că salariul mediu din administraţia publică să depăşească cu circa 65% salariul mediu pe economie. Este bine de amintit că suntem campionii Europei la acest capitol, media salariului din administraţia publică la nivel European   depăşeşte cu doar 18%  media salariului din mediul privat.

    Am asistat în ultimii doi-trei ani la o creştere uimitoare a salariior în mediul bugetar, punând sectorul privat într-o situaţie penibilă, acesta fiind incapabil să ţină pasul şi ritmul. Prin aceste politici salariale, marcate puternic de o permanentă detentă salarială, statul a surclasat mediul privat, poate chiar l-a umilit. Politica salarială din administraţia publică este decuplată total de realitatea economică.

    Rezultatele nu au întârziat să apară, statul a devenit un aspirator al forţei de muncă din mediul privat: o parte din educatore au părăsit grădiniţele particulare, asistentele medicale au plecat la stat, o parte din tinerii meseriaşi au plecat în armată, iar tractoriştii vor paznici la primărie.

    S-a ajuns la o situaţie hilară: finanţatorul (mediul privat) să trăiască mai prost decât finanţatul (sectorul bugetar).

    Prin aceste politici salariale aberante experimentăm moartea logicii, a firescului, a bunului simţ şi, nu în ultimul rând, al dreptăţii sociale, îndreptându-ne, inevitabil, spre un suicid etic.

    De unde apare această diferenţiere a nivelurilor dintre salarii? În ce constă superioritea şi infailibiltatea statului în politicile salariale?

    Consistenţa diferenţierii este dată de faptul că statul dă salarii mari fără să-l intereseze productivitatea şi sursa banilor, căci doar nu dă de la el, şi nici nu este pus în situaţia de a se justifica. Salariile sunt stabilite arbitrar, fără nicio conexiune cu starea economiei, adică cum vor muşchii decidenţilor. Statul nu este orientat spre performanţă, aici predomină slujul, guduratul şi, in mod excesiv, atasamentul faţă de şefii care i-au pus pe funcţii.

    Guvernanţii nici măcar nu sunt cuprinşi de anxietate anticipativă, pentru că nu plătesc ei în viitor uriaşele împrumuturi, pe câtă vreme în sectorul privat orice derapaj financiar poate deveni fatal.

    Veniturile megalomanice obţinute de unii funcţionari publici, pentru o ţară aşa de săracă, dau senzaţia existenţei unui cofraj care-l desparte de restul lumii sau a unui cluster de sfidare totală.

    Continuand să crească aceste salarii ne îndreptăm spre ceea ce francezii numesc „stânga caviar”,  iar  anglo-saxonii „socialism cu şampanie”.

    La masa bugetarilor se mănâncă bine, fiecare dintre aceştia simţindu-se excesiv de relaxaţi în „jeleul bugetar”, puternic setaţi pe doctrina misecuvenismului.

    Situaţia este de-a  dreptul incestuoasă când cei din conducerea unor instituţii publice sau firme cu capital de stat îşi stabilesc singuri salariile şi sporurile la niveluri intimidante pentru  majoritatea firmelor private.

    Salariile din mediul privat sunt strâns legate de productivitatea muncii, de un buget de cheltuieli şi, nu în ultimul rând, de  profitabilitate.

    În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supravieţuire, străduindu-se să „cash-uiască” fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici.

    Nimeni nu vrea să facă reforme în sectorul bugetar, problemele sunt rostogolite cu sârg de la o guvernare la alta, iar o încercare de a schimba ceva este mai imposibilă decât desprăjirea unui ou.

    S-a ajuns ca mediul bugetar să fie un fel de disclaimer, indiferent ce se întamplă nimeni nu mai paţeşte nimic. La asemenea nivel al salarizării funcţionarul public ar trebui să aibă o atitudine pozitivă în relaţia cu cetăţeanul, ori ne confruntam cu adevarată golgotă a intercţiunii acestora. Mulţi funcţionari publici privesc cetăţeanul  ca de pe staţia  orbitală, afişând  aproape în permanenţă un rictus de nemulţumire.

    Ron Kaufman, specialist în cultura serviciilor (articol apărut ZF din 7 iunie 2019), afirmă ca sunt şase niveluri ale serviciilor: criminal (sub nivelul minim acceptat de o companie ), minim, previzibil, dorit, surprinzător, incredibil.

    Prin similitudine se poate afirma că uneori nivelul de deservire a cetăţeanului este criminal, ceea ce se traduce prin sfidare şi indiferenţă faţă de acesta.

    Mulţi funcţionari publici, deşi sunt foarte bine plătiţi, la un nivel de penthouse salarial, fac administraţie la nivelul genunchiului broaştei, refuzând să se gândească la nivelul secolului 21. Ceea ce se petrece în administraţia publică, în prezent, este o compilaţie între incompetenţă crasă şi indiferenţă, toate acestea coroborate cu permanenta menţinere în ecuaţia neputinţei.

    Un bun prieten îmi  povestea, de curând, păţania sa din concediu, pe care şi  l-a petrecut  cu caţiva amici, toţi bugetari, doar el lucrând în mediul privat. În momentul plaţii cazări la pensiunea în care au stat împreună doar el şi-a plătit cazarea cu cash, ceilalţi au folosit voucherele. Deci cel care contribuie la plata voucerelor pentru  angajaţii de la stat nu este deţinător de voucher.

    În timp ce firmele îşi bugetează cheltuielile, ducând o luptă darwinistă pentru supravieţuire, cu multe constrângeri statul îşi bugetează cheltuielile cu mare largheţe, având la îndemenă deficitul bugetar şi  morişca împrumuturilor continue.

    Toata lumea trebuie să înţeleagă că bugetul de stat şi PIB-ul sunt consecinţe directe ale activităţilor firmelor, a vânzărilor şi a profiturilor acestora. Sunt momente când funcţionarii publici fac un veritabil „tackling” sectorului privat. Plină de înţelepciune este butada care a invadat internetul: în  România dacă vrei să faci ceva trebuie să ceri aprobare de la cei care n-au făcut niciodată nimic.

    Construirea unor punţi între administraţie şi mediul privat poate aduce un plus de încredere şi comunicare între cele două entităţi.

    Fără nicio teamă putem afirma, chiar sentenţios, faptul că, în problema nivelurilor salariale, în climatul actual, ţestosul mediu privat nu poate ţine pasul cu ultrarapidul şi iresponsabilul stat-angajator.

     

    Băcanu Gheorghe este un cititor ZF

  • România nu este o ţară extrem de antreprenorială şi de aceea cei care îşi riscă un job bine plătit pentru a face o „afacere de la zero” trebuie ÎNCURAJAŢI

    Conform ultimei analize a Comisiei Europene pe anul 2018, România are 29 de IMM-uri – afaceri mici şi mijlocii – la 1.000 de locuitori, faţă de o medie de 58 la nivelul Uniunii Europene şi 115, cât are Cehia. Germania are 35 de IMM-uri la 1.000 de locuitori, Marea Britanie 38.
    Pentru a intra în business, pentru a face o afacere, indiferent că este micro, mică sau mijlocie, îţi trebuie curaj, îţi trebuie puţin mai multă nebunie, îţi trebuie o încredere mult mai mare în tine şi în ceea ce faci decât în mod obişnuit.
    Din acest motiv, sunt de aplaudat şi remarcat toţi cei care vor să devină antreprenori, toţi cei care pornesc „o afacere de la zero”, toţi cei care lasă baltă un job mai bine plătit şi acceptă un câştig mai mic, cu mai multă bătaie de cap, în speranţa că peste ani vor reuşi să creeze ceva mult mai mare. România este extrem de polarizată: deşi are peste 600.000 de companii, primele 1.000 fac jumătate din businessul de 350 de miliarde de euro pe an.
    Cu excepţia programului Start-Up Nation, care a revigorat puţin piaţa IMM-urilor şi a dat o gură de oxigen celor care au intrat în business, România în ansamblu nu susţine prea mult afacerile mici şi mijlocii şi din acest motiv economia a rămas în urma celorlalte ţări foste comuniste.
    Companiile mari, deşi au nevoie cel mai puţin de susţinere, beneficiază de cel mai mare suport la toate nivelurile.
    Dacă aceste companii mari, cele mai multe fiind multinaţionale, ar cumpăra produse şi servicii preponderent din România, piaţa IMM-urilor ar fi mult mai bună. Dar prea puţin se întâmplă acest lucru. Fiecare multinaţională cumpără în primul rând de la co-naţionali.
    România are nevoie în continuare de investiţii străine, pentru că fără acestea nu poate intra în lanţul global de produse şi servicii, dar are nevoie şi de afaceri mici şi mijlocii, pentru ca economia şi businessul să capete putere.
    Tocmai de aceea spunem că personalitatea anului 2019 la Business Magazin sunt cei care au creat „afaceri de la zero”. Indiferent dacă sunteţi mic, mijlociu sau mare, să aveţi un business bun şi în 2020!

  • China şi-a setat ţinta de creştere economică la 6% pentru 2020, în scădere faţă de 2019

    China plănuişte să-şi plaseze ţinta de creştere economică în jurul a 6% pentru 2020, în scădere faţă de cel de anul în curs, de 6,5%, transmite Reuters.

    Liderii Chinei încearcă să susţină creşeterea, limitând pierderile locurilor de muncă, fapt care ar putea afecta stabilitatea socială, dar sunt nevoiţi să se confrunte totodată cu riscurile debitelor cauzate de politicile pump-priming (care presupun utilizarea taxelor pentru impulsionarea economiei n.r.).

    Targetul propus, care va fi anunţat oficial la sesiunea parlamentară din martie 2020, a fost dezvăluit de liderii de top care au participat la Central Economic Work Conference, luna aceasta.

    „Intenţionăm să păstrăm targetul de creştere la un nivel rezonabil, în jurul a 6%”, au declarat sursele.

    Liderii au pledat pentru stabilitatea politicilor economice şi pentru eficientizarea lor pentru a permite atingerea obiectivelor pentru 2020.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro. 

  • Permissionless innovation: latura mai puţin ştiută a libertăţii de a inova

    Internetul a împlinit anul acesta 50 de ani. A creat între timp o revoluţie industrială şi socială şi a contribuit cu siguranţă la multe revoluţii populare. Se poate spune că internetul a dat startul unei noi ere. Iar această eră este marcată de un boom al inovaţiei. Internetul a oferit un mediu de viaţă şi dezvoltare propice inovaţiei. La rândul ei, inovaţia, mai ales în domeniul tehnologiei, a creat companii colosale, atât de puternice încât îşi creează propriile reguli şi se împotrivesc guvernelor care încearcă să le supravegheze activitatea şi să le limiteze libertatea de a inova, seva care le-a dat viaţă.

    Potrivit zeilor tehnologiei din Silicon Valley şi din alte centre tehnologice din SUA sau alte părţi ale lumii, inovaţia este, de obicei, leacul pentru aproape orice problemă socială, scrie The Washington Post. Dacă ar exista o frază inteligentă pentru a descrie acest mod de a gândi, aceasta ar fi „Tehnologia vine în ajutor!”.

    Singura problemă este că factorii de decizie guvernamentali şi autorităţile de reglementare, birocraţii din instituţiile statului, nu împărtăşesc întotdeauna această abordare. Primul lor instinct este de obicei să privească orice tehnologie nouă – drone, maşini fără şofer, inversarea extincţiei – ca pe ceva care poate prezenta un risc real pentru societate. Spun ei, tehnologia trebuie să fie reglementată şi controlată pentru a preveni ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Aşa a apărut o nouă sintagmă – „inovaţie fără permisiune” – pentru a descrie abordarea politică favorizată de elita digitală. Sintagma înseamnă exact ceea ce pare că ar trebui să însemne: inovatorii nu ar trebui să ceară permisiunea nimănui înainte de a aduce o nouă tehnologie pe lume. În schimb, sarcina probei ar trebui să fie a autorităţilor de reglementare – acestea ar trebui să fie forţate să arate că există o ameninţare reală şi imediată pentru societate în acea tehnologie. Adică inovatorii vor să li se aplice principiul nevinovăţiei până la proba contrară. În lipsa unei astfel de dovezi, inovaţia ar trebui să fie lăsată să înflorească.

    În ultima jumătate de secol, companiile americane au ştiut o singură doctrină, răspândită de şcoala de ştiinţe economice de la Chicago: ele cunosc cel mai bine ce este de făcut,  iar reglementarea nu este bună la nimic. Concurenţa a încurajat inovaţia, care a devenit „inovaţie fără permisiune”, ceea ce a dus la „exploatare fără permisiune”, scrie John Letzing, editor pentru World Economic Forum, într-o analiză a schimbărilor din economia mondială din 1973, când fondatorul WEF, Klaus Schwab, a lansat primul manifest de la Davos, şi până în prezent. În urmă cu 50 de ani, o companie ca Patagonia, producător de top de articole outdoor care îşi identifică motivul existenţei cu salvarea planetei, n-ar fi avut probabil nicio şansă de supravieţuire.

    Refrenul lobbyului pentru companii sună şi astăzi de cele mai multe ori aşa: „deoarece reglementarea poate afecta profiturile, va afecta şi capacitatea noastră de a investi şi inova şi de aceea va afecta interesul public”. În SUA, refrenul apare la televizor, în reclamele marilor companii farmaceutice, scrie Tom Wheeler, fost preşedinte al Comisiei Federale pentru Comunicaţii din SUA, iar acum asociat la Center for Technology Innovation, pe blogul Institutului Brookings.

    Reţelele de telecomu-nicaţii şi furnizorii de internet se folosesc de argument pentru a ucide neutralitatea internetului. Marile companii de tehnologie se ascund în spatele principiului pentru a exploata intimitatea persoanei. Argumentul a primit forţe noi prin dezvoltarea internetului. Au apărut companii noi puternice, iar cele vechi, care au supravieţuit, s-au adaptat noilor condiţii. Tehnologia digitală a început să fie prezentată ca fiind ceva aproape magic. Orice interfera cu capacitatea companiilor de a-şi stabili propriile reguli pentru piaţa digitală ameninţa să distrugă această magie. Odată cu lupta companiilor pentru dereglementare, sau pentru evitarea regulilor impuse de guverne, a apărut termenul de inovare fără permisiune, motivul pentru care companiile se opun supravegherii activităţii lor de către guverne. Inovarea fără reguli ţine de mitul geniului din garaj, devenit imaginea întreprinzătorilor din lumea digitală. Rezultatul inovării fără permisiune a rezultat prea des în exploatare fără permisiune – modelul de business digital al companiilor a exploatat prea des utilizatorii transformând informaţii personale private în active corporate pentru a fi monetizate. Din cauza dereglementării, companiile au fost libere să-şi stabilească propriile reguli de comportament, inclusiv strângerea de date pentru crearea de monopoluri. Inovarea fără permisiune a devenit, în dogma corporate, baza „creşterii economice extraordinare” bazate pe internet. Orice tendinţă de reglementare sau de întărire a supravegherii în sector ar fi însemnat împiedicarea acestei creşteri sau chiar erodarea drepturilor omului. „Fără îndoială, inovarea fără permisiune a adus noi capabilităţi uimitoare”, spune Wheeler. Însă a adus şi „invazia fără permisiune” a intimităţii private, a produs „vătămări fără permisiune” unor pieţe cândva competitive şi „amestec fără permisiune” în procesele democratice.
    În 2014, John Naughton, profesor de înţelegerea tehnologiei la Open University din Marea Britanie, scria în The Guardian despre importanţa inovaţiei fără permisiune. Lucrul cel mai extraordinar despre internet este modul în care permite existenţa  inovaţiei fără permisiune. Acest lucru provine din două decizii cu efecte mari pentru viitor luate de creatorii internetului la începutul anilor ’70: că nu va exista proprietate sau control central şi că reţeaua nu va fi optimizată pentru o anumită aplicaţie: tot ce va face va fi să preia pachete de date dintr-o aplicaţie de la un capăt şi să facă tot posibilul pentru a livra pachetele respective la destinaţie. Dacă cineva avea o idee de aplicaţie care ar putea fi realizată folosind pachete de date (şi era suficient de inteligent pentru a scrie software-ul necesar), atunci reţeaua ar face-o pentru el, fără întrebări. Aceasta a avut ca efect coborârea dramatică a ştachetei pentru inovaţie şi a rezultat într-o explozie de creativitate.

    Ceea ce au creat designerii internetului, de fapt, a fost o maşinărie globală de răspândire a surprizelor. Webul a fost prima mare surpriză şi a venit de la un singur om – Tim Berners-Lee – care, cu un grup mic de asistenţi, a scris software-ul necesar şi a conceput protocoalele necesare pentru a implementa ideea şi apoi a lansat-o asupra lumii, punând-o pe serverul de internet al CERN în 1991, fără a fi nevoie să ceară permisiunea nimănui.

    În cartea sa din 2016 „Inovarea fără permisiune: cazul continuării libertăţii tehnologice cuprinzătoare”, Adam Thierer, cercetător la Mercatus Center, argumentează că dacă „principiul precauţiei” triumfă asupra „inovării fără permisiune”, rezultatul va fi mai puţine servicii, bunuri de calitate inferioară, preţuri mai mari, creştere economică mai lentă şi scădere în nivelul de trai în general.Atunci când politica publică este modelată de raţionamentul „principiului precauţiei”, spune el, aceasta reprezintă o ameninţare serioasă pentru progresul tehnologic, antreprenoriatul economic şi prosperitatea pe termen lung. În schimb, inovaţia fără permisiuni a alimentat succesul internetului şi cea mai mare parte a economiei moderne bazate pe tehnologie. „De asemenea, inovaţia fără permisiune va alimenta următoarea mare revoluţie industrială – dacă o vom permite.”
    Lucrurile s-au schimbat între timp. În lumea corporate a început să se dezvolte principiul inovării sociale, care ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra mediului şi societăţii. Tendinţa este izbitoare. Doar din 2014 numărul de companii certificate ca fiind „corporaţii de tip B”, companii cu angajamente verificate pentru echilibrarea profitului şi scopului existenţei prin abordarea unor probleme ca inegalitatea şi drepturile angajaţilor, a crescut cu 366%. Anul acesta, inovaţia socială a companiilor a luat forma capitalismului stakeholderilor – câteva zeci de companii mari americane s-au angajat să fie mai atente cu mediul, societatea, muncitorii, furnizorii etc. Este vorba de opusul „exploatării fără permisiune”, produsul „inovaţie fără permisiune”. Motivul schimbării de doctrină? În primul rând, investitorii activişti le fac viaţa din ce în ce mai grea companiilor. Apoi, politica şi opinia publică se schimbă în SUA, unde doi candidaţi principali ai democraţilor din cursa pentru alegerea în 2020 a concurentului final la preşedinţie, Bernie Sanders şi Elizabeth Warren, au promis schimbări majore în ceea ce priveşte modul în care sunt conduse companiile.
    Şi China practică inovaţia fără permisiune, spune belgianca Eleonore Pauwels, cercetătoare de etică la Universitatea Naţiunilor Unite din New York. În schimb, europenii „mizează pe a fi tipii buni”, spune ea. Acest lucru ar putea însemna, de exemplu, dezvoltarea de sisteme AI care necesită seturi de date mai mici, dar cu sporirea confidenţialităţii şi încrederii, şi care sunt mai transparente decât ale concurenţilor.

  • A patra cea mai mare economie a lumii poate rămâne fără cash în următorii ani

    În timp ce planeta renunţă treptat la plata prin numerar, Asia conduce detaşat cursa prin companii ca Alibaba sau Tencent şi prin serviciile mobile de plată ce se dezvoltă rapid de-a lungul regiunii. În China, peste 600 de milioane de oameni folosesc plăţile mobile, iar în Asia de Sud-Est, utilizatorii vin puternic din urmă, potrivit Fortune.

    Bryan Zhou, fondator şi director executiv al Ksher, o companie de servicii electronice de plată finanţată de Sequoia Capital, a declarat că regiunea Asiei de Sud-Est, ce are o populaţie de peste 600 de milioane de persoane, este „de departe” cea mai interesantă piaţă în care Ksher poate lucra.

    Cele 11 ţări din Sud-Estul Asiei reprezintă a patra cea mai mare economie a lumii, regiunea înregistrând o creştere rapidă a numărului de utilizatori de servicii mobile de plată.

    Turismul din Asia de Sud-Est şi populaţia mare de muncitori emigranţi ce trimit bani familiilor din regiune au făcut plăţile transfrontaliere o soluţie naturală, a declarat Zhou, adăugând că reglementările încă variază de-a lungul celor 11 ţări.

    „Pentru a avea succes în acest domeniu, elementul cheie este localizarea”, a declarat Zhou.

    Ksher a încheiat un parteneriat cu reţeaua asiatică de servicii financiare LightNet cu scopul dezvoltării unui proiect ce va garanta accesul ultilizatorilor la aplicaţia Grab – cel mai mare unicorn al regiunii, cu o evaluare de 14 miliarde de dolari. Noile actualizări ale aplicaţiei vor permite accesarea funcţiilor de plată prin intermediul portofelelor electronice (e-wallets) în Republica Populară Chineză.

    Zhou a declarat că a început un parteneriat cu WeChat Pay şi Alipay, servicii mobile de plată deţinute de Tencent şi, respectiv, Alibaba, pentru a profita cât mai mult de pe urma pieţei de turism din China. Ksher a integrat deja nouă servicii de e-wallet în Thailanda, Singapore şi Indonesia.

     

  • Cum a devenit o ţară vecină cu România un centru fierbinte al industriei mortale a contrabandei de carne vie

    Când o tragedie – moartea a 39 de imigranţi, găsiţi sufocaţi într-un camion în Essex – a lovit Marea Britanie, ziarele locale, cu pretenţii sau tabloide, s-au întrecut să coboare pe firul poveştii şi au ajuns până în Bulgaria, cea mai săracă economie din Uniunea Europeană. Cum a devenit Bulgaria un rai pentru contrabandiştii de oameni?

    The Sun, un tabloid, este unul dintre ziarele care au urmărit firul acestei poveşti. Chiar dacă modul în care a redat-o este eclectic, aceasta arată modul în care este percepută în Marea Britanie, o ţară care vrea să părăsească UE, periferia Uniunii. The Sun are unul dintre cele mai mari tiraje din Regat. Patronul său, Rupert Murdoch, este un susţinător al Brexitului.

    „Sun Online poate dezvălui cum Bulgaria a devenit un centru fierbinte al industriei mortale a contrabandei umane, de 5,5 miliarde de lire la nivel mondial – cu profituri de mii de lire sterline per migrant”, scrie publicaţia britanică.

    Din umbră, într-una dintre staţiunile turistice ale Bulgariei, imigranţi epuizaţi urmăresc mulţimile de oameni care trec pe lângă ei, căutându-i pe cei care îi pot ajuta să ajungă în Marea Britanie. Nu durează mult – cam 10 minute – pentru ca ei să găsească bande brutale de contrabandişti şi intermediarii care să-i poată trece peste graniţă. Serviciile vin cu un cost imens – uneori chiar moartea.

    „Se numeşte jocul”

    Poliţia britanică lucrează pentru identificarea cercurilor de contrabandă irlandeze cu posibile legături cu bandele bulgăreşti după ce 39 de imigranţi, printre care un adolescent, au fost găsiţi morţi în Essex în interiorul unui camion frigorific înmatriculat în Bulgaria. Mai multe persoane au fost arestate în urma tragediei: patronul unei firme de transport, Thomas Maher, şi soţia sa, Joanna, au fost reţinuţi sub suspiciunea de conspiraţie la trafic de persoane şi uciderea a 39 de oameni, în timp ce şoferul camionului-sicriu Maurice „Mo“ Robinson este anchetat pentru suspiciunea de omor. În mod alarmant, comerţul ilicit, supranumit „Jocul”, este în creştere – cu familii din ce în ce mai disperate care fug de război, de sărăcie şi de instabilitatea din ţările lor de origine pentru „primitorul” Regat Unit.

    „Dacă mergi, reuşeşti. Dacă nu mergi, pierzi. De aceea îi spun «jocul»“, explică un migrant afgan, Ahmad Shakib, în vârstă de 20 de ani, care a ajuns în Serbia din Bulgaria după trei „jocuri“. Pentru mulţi imigranţi, Bulgaria este o ţară de legătură atractivă. Este membru al UE din 2007 şi se învecinează cu Turcia – unde se strâng familii fugite din Siria, Irak şi Afganistan. „Motivul pentru care Bulgaria a devenit o atracţie pentru bandele de contrabandă cu oameni se reduce într-adevăr la geografie”, spune Alexander Betts, specialist în migraţie forţată şi afaceri internaţionale la Oxford.

    „Este locul în care un număr mare de oameni disperaţi goniţi de războiul şi sărăcia din Africa şi Orientul Mijlociu pot ajunge înainte de a avea nevoie de paşapoarte şi documente oficiale.“ „Există un număr mare de migranţi blocaţi în Bulgaria şi în alte ţări balcanice, disperaţi să ajungă mai spre vest, dar fără documentele de care ar avea nevoie pentru a face acest lucru, iar bandele din spatele comerţului de contrabandă cu oameni chinuiţi de probleme îi vânează pe aceşti oameni pentru a face bani“, a adăugat el. De asemenea, imigranţii din ţările Asiei de Est precum China sunt aduşi ilegal în Bulgaria prin Orientul Mijlociu. În oribilul caz Essex, cei 39 de migranţi sunt cu toţii chinezi.

    Mafioţi fără scrupule

    „Bandele de contrabandişti sunt nemiloase şi doresc bani. Dacă nu-i obţin, i-ar putea ţine ostatici pe membrii familiei rămaşi acasă sau chiar i-ar putea răpi“, spune avocatul specializat în imigrare Harjap Bhangal. Aceasta este adesea situaţia migranţilor chinezi. Temutele bande chineze Snakehead – care fac milioane cu sclavi şi prostituate „importate” din est în vest – s-ar putea să fi  jucat un rol în ultima tragedie. În 2013 se estima că circa 600.000 de oameni au intrat în UE ilegal în fiecare an, iar aproximativ 80% dintre ei erau aduşi de aceşti Snakehead. Mafioţii chinezi ar putea avea legături şi cu alte orori – inclusiv cu cazul celor 58 de imigranţi ilegali chinezi găsiţi morţi, sufocaţi, într-un camion din portul Dover, Kent, în anul 2000.

    Ajunseseră în Europa de Est cu avionul înainte de a primi paşapoarte furate pentru a fi duşi peste graniţe. „Capii interlopi controlează procesul de aducere de la un capăt la celălalt. Au contacte în China, Marea Britanie şi la fiecare oprire de pe traseu“, a informat Serviciul Naţional de Informaţii Penale din Marea Britanie. În zona Podul Leilor din Sofia, gangsterii bulgari recrutează în fiecare seară sute de oameni pentru a-i duce în Europa de Vest – cu condiţia să fie dispuşi să se înghesuie în maşini şi să plătească mai mult de 600 de euro fiecare.

    Unii migranţi ajung să plătească 10.000 de euro pentru călătoria lor periculoasă spre vest. „Toată lumea ştie să vină la pod pentru a găsi un contrabandist”, povestea Amid, un sirian de 23 de ani, pentru Al Jazeera în 2015. „Ei lucrează foarte pe faţă. N-ai cum să nu găseşti unul în 10 minute.“ În primul rând, imigrantul cade de acord cu contrabandistul asupra preţului şi detaliilor. Apoi îşi vede fiecare de treaba lui. Câteva zile mai târziu, imigrantul întâlneşte un şofer într-o locaţie separată şi urmează transportul spre graniţă.
    Familii care dorm în paturi infestate cu ploşniţe

    În aşteptarea preluării, unii imigranţi stau la pensiuni, unde dorm în paturi infestate cu paraziţi precum ploşniţele şi împart o toaletă murdară cu zeci de alţii ca ei, relatează Wall Street Journal. Oficialii de securitate bulgari au declarat că poliţiştii fac descinderi la pensiuni şi arestări. Însă ameninţarea cu acuzaţii de natură penală nu descurajează bandele de contrabandişti pentru care doar banul şi viaţa lor sunt importante şi care îşi vor abandona clienţii – care le-au plătit adesea în avans – imediat ce dau de probleme. „Bandele par să funcţioneze fără frică”, spune avocatul Harjap Bhangal.

    Din Sofia, mulţi migranţi sunt conduşi spre nord-vest spre oraşul port Vidin – denumit capitala contrabandiştilor din Bulgaria – de unde sunt trecuţi peste râul Timok în Serbia. Harjap susţine că „bandele au atât de multă putere încât îi pot cumpăra pe agenţii de securitate din porturile europene”. În timp ce multă lume din Vidin trăiesc în sărăcie, capii contrabandiştilor  se lăfăie în maşini de lux şi îşi transformă casele în adevărate palate. „Bandele de contrabandişti cu oameni fac adesea parte din reţele criminale mai mari”, spune Alexander Betts, specialist britanic în migraţie. „Baronii care trag sforile sunt de obicei în siguranţă în umbră, departe.” Atât Bulgaria, cât şi Serbia sunt de-a lungul aşa-numitei „rute balcanice”, despre care experţii spun că a fost folosită de peste un milion de oameni în ultimii patru ani pentru a intra în Europa şi a solicita azil. Ca în Sofia, şi în Belgrad clienţii contrabandiştilor de oameni stau şi aşteaptă în locuri publice, în văzul tuturor. Din Serbia, migranţii ar putea încerca să traverseze Bosnia şi Croaţia, sperând să ajungă în Slovenia, care se învecinează cu Austria şi Italia. Alţii încearcă să plece din Bulgaria în Grecia.

    Mafioţii caută rute mai lejere
    Anul trecut, 689 de persoane au fost arestate încercând să intre ilegal în Bulgaria. Ţara a anunţat anterior că „doar 50 de migranţi” pe zi au fost tranzitaţi prin contrabandă – dar acest număr a fost contestat. Cu toate acestea, în timp ce oficialii bulgari au încercat să combată contrabanda – inclusiv prin construirea unui gard de sârmă ghimpată de-a lungul frontierei cu Turcia şi consolidarea controalelor la frontieră – nu există niciun sfârşit la orizont. „Este foarte dificil pentru poliţie să facă faţă”, spune Alexander. „Mărimea transportului rutier este copleşitoare: este greu să inspectezi fiecare camion. Şi oricum, pe măsură ce controalele se înăspresc, bandele devin mai clandestine şi caută rute cu securitate mai laxă.“

    Anul trecut, 12 bulgari au fost condamnaţi la închisoare în urma morţii a 71 de imigranţi, descoperiţi în Austria sufocaţi într-un camion închis ermetic – într-o scenă ce aminteşte de ultima tragedie. Apoi, în urmă cu patru luni, un cerc de contrabandă cu baza în Bulgaria a fost spart după ce poliţiştii au descins în case din Sofia şi din alte oraşe cu traficanţi din Afganistan şi Irak. 
    Numai luna trecută, Comisia Europeană a spus că este conştientă de o creştere recentă a numărului de imigranţilor care vin ilegal din Turcia în Bulgaria, precum şi în Grecia, stat membru al UE.

    Săptămânile trecute, trei membri bulgari ai unei bande de crimă organizată care au traficat în Marea Britanie femei pentru exploatare sexuală au fost trimişi la închisoare pentru un total de 24 de ani de către o instanţă britanică.  Bulgăroaica Eleonora Vasileva, de 34 de ani, spre exemplu, a făcut parte dintr-o bandă de crimă organizată care a traficat femei în Anglia pentru prostituţie. A fost condamnată la 11 ani de închisoare.

    Ilia Mihailov, de 31 de ani, membră a aceleiaşi grupări infracţionale, a primit 10 ani de închisoare.

    Contrabandiştii condamnaţi sunt de obicei peşti mărunţi
    În Bulgaria, contrabandiştii pot primi condamnări de 10 ani de închisoare şi pot fi amendaţi cu mii de euro dacă sunt prinşi (deşi diverse surse spun că mulţi contrabandişti condamnaţi scapă doar cu o amendă). 

    Însă cei condamnaţi sunt de obicei peşti mici care acţionează după ordinele capilor mafioţi. Asif, un contrabandist, a fost recrutat de capi din Milano, Italia. El a fost ales pentru a transporta oamenii între Bulgaria şi Serbia, deoarece poate vorbi dari – una dintre limbile oficiale din Afganistan – şi mulţi migranţi care ajung în Bulgaria sunt afgani. „Am făcut odată 2.400 de euro într-o zi“, a declarat el pentru Deutsche Welle. „Preţul variază de obicei între 600 şi 900 de euro. Lucrez aici timp de cinci luni. Apoi trebuie să mă întorc în Italia, deoarece nu mai pot părăsi ţara, pentru că propria mea cerere de azil este procesată acolo“, a continuat el. În 2015, viceministrul de interne al Bulgariei Filip Gunev a declarat că ţara îşi ocupă cea mai mare parte a timpului şi îşi consumă resursele limitate „investigând şi urmărind contrabandişti mărunţi, care acţionează de capul lor”.

    Un „joc” pe viaţă şi pe moarte
    În tot acest timp, victimele contrabandiştilor joacă un joc riscant pe viaţă şi pe moarte. Imigrantul sirian Aras Mahmoud a plătit unui contrabandist 58.000 de euro – de 16 ori salariul mediu anual din ţara sa natală – într-o înercare disperată de a-şi aduce la adăpost familia cu opt membri.
    În timpul călătoriei, el şi copiii săi au dormit pe iarba umedă în munţii bulgari, în întuneric, ascultând urletele animalelor sălbatice şi rugându-se să supravieţuiască încă o noapte. În cele din urmă, familia a ajuns în Serbia. Dar au fost abandonaţi acolo, fără niciun ban. Trăiesc acum într-un centru pentru refugiaţi administrat de stat, după ce contrabandistul a dispărut cu economiile lor de-o viaţă. „Tot ce am făcut, tatăl meu şi cu mine, timp de peste 38 de ani am pierdut în şase luni“, povesteşte Aras.

  • Ce legătură există între teoriile economice şi canabis

    Cheltuielile pe canabisul legal la nivel global sunt estimate să ajungă la 57 de miliarde de dolari în zece ani. Există deja indici bursieri alcătuiţi din acţiuni ale producătorilor şi distribuitorilor de marijuana medicinală şi instrumente investiţionale care urmăresc aceşti indici. În SUA, veniturile din canabis legal vor urca la 23,4 miliarde de dolari în trei ani, potrivit experţilor.

    Pentru legalizarea acestei plante cu efecte psihoactive, sau, din contră, pentru interdicţia ei, se fac eforturi care lui Tim Harford, editorul coloanei „Economistul sub acoperire” din Financial Times, îi amintesc de deceniul prohibiţiei americane din anii ’20-’30. Analiza sa a fost publicată de BBC la rubrica „50 de lucruri care fac economia modernă”. Economiştii au o problemă de imagine, scrie Harford. Oamenii cred că aceştia fac cu neruşinare frecţii cu statistici, fac cu o încredere exagerată predicţii teribile şi nu ţin la băutură, adică nu ştiu să se distreze la petrecerile cu alcool. Poate că o parte din vină îi aparţine omului care, cu un secol în urmă, era probabil cel mai cunoscut economist din lume – Irving Fisher.

    Fisher spunea în octombrie 1929, şi a devenit celebru pentru aceasta, că piaţa bursieră a ajuns la „un platou permanent înalt”. Nouă zile mai târziu s-a produs colosala prăbuşire a pieţei financiare care a dus la Marea Depresiune. În ceea ce priveşte petrecerile, cel mai bun lucru care se poate spune despre Fisher este că era o gazdă generoasă. După cum Mark Thornton remarca în The Economics of Prohibition (Economia prohibiţiei), unul dintre oaspeţii unei cine la familia Fisher a scris: „În timp ce eu mâncam din preparatele delicioase care se perindau prin faţa mea, masa lui Fisher consta doar dintr-o legumă şi un ou crud”. Un fanatic al fitnessului, economistul a evitat carnea, ceaiul, cafeaua şi ciocolata.

    De asemenea, nu era băutor de alcool şi a fost un susţinător entuziast al prohibiţiei, încercarea sortită eşecului a Americii de a scoate în afara legii fabricarea şi vânzarea de alcool. Lupta cu alcoolul a început în 1920 şi s-a terminat în 1933. A fost o schimbare remarcabilă – a cincea cea mai mare industrie a ţării a devenit brusc ilegală. Fisher a prezis că prohibiţia „va intra în istorie ca începutul unei noi ere în întreaga lume, cu a cărei realizare această naţiune se va mândri pentru totdeauna”. El se mândrea că nu poate găsi un singur economist dispus să se opună acestei politici într-o dezbatere. De fapt, interdicţia s-a dovedit a fi la fel ca predicţiile sale despre platoul permanent înalt: în general, istoricii o consideră o farsă. Deşi prohibiţia a fost aplicată la scară largă, consumul de alcool a scăzut cu doar o cincime. Interdicţia s-a încheiat în 1933, când una dintre primele măsuri ale lui Franklin D. Roosevelt în calitate de preşedinte a fost relegalizarea berii, ceea ce a atras mulţimi aplaudând la porţile Casei Albe. 

    Rădăcinile prohibiţiei sunt, în general, urmăribile până pe teritoriul religiei şi sunt probabil amestecate cu snobismul de clasă. Dar economiştii aveau atunci o altă preocupare: productivitatea. Nu le-ar întrece naţiunile care nu consumă alcool pe cele cu o forţă de muncă beţivă? Fisher pare că şi-a permis libertatea de a jongla cu cifre. El a susţinut, de exemplu, că prohibiţia valorează 6 miliarde de dolari pentru economia Americii. A ajuns economistul la acest rezultat printr-un studiu atent? Nu, ar spune un critic, de altfel amuzat de metodologie. Fisher a început cu analize asupra câtorva indivizi care au găsit că o băutură tare pe stomacul gol îi face cu 2% mai puţin eficienţi. Apoi, el a presupus că muncitorii dădeau pe gât în mod normal cinci pahare cu tărie chiar înainte de muncă, astfel că a înmulţit doi cu cinci şi a concluzionat că alcoolul reduce producţia cu 10%. Un calcul dubios, cel puţin. Economiştii ar fi putut fi mai puţin surprinşi de eşecul prohibiţiei dacă ar fi reuşit să facă un salt înainte de o jumătate de secol în timp pentru a cunoaşte  ideile economistului Gary Becker, câştigător al Premiului Nobel, despre „criminalitatea raţională”.

    Becker spune că a face ceva ilegal adaugă pur şi simplu un alt cost raţional, pe care oamenii îl compară cu alte costuri şi beneficii – pedeapsa dacă eşti prins, care depinde de probabilitatea de a fi prins – şi îşi verifică în practică ideile. Prima dată când Harford l-a întâlnit, laureatul Nobel şi-a parcat maşina în aşa fel încât risca o amendă. „Nu cred că verifică cu aşa mare atenţie”, a explicat el atunci, recunoscând vesel că a comis un delict raţional. „Infractorii raţionali”, a spus Becker, „vor furniza bunuri interzise la preţul corect.” Situaţii în care consumatorii vor plăti acest preţ depinde de ceea ce economiştii numesc elasticitatea cererii. Imaginaţi-vă, de exemplu, că guvernul interzice broccoli. Cei care sfidează legea ar cultiva broccoli în grădini retrase şi ar vinde marfa pe alei întunecate la suprapreţ? Este puţin probabil, deoarece cererea de broccoli este elastică – dacă preţul creşte, majoritatea oamenilor vor cumpăra în schimb conopidă sau varză. Cu alcoolul, se pare, cererea este neelastică: creşte preţul şi mulţi îl vor plăti în continuare. Prohibiţia a fost o mană cerească pentru infractorii raţionali, precum Al Capone, care şi-a apărat comerţul ilegal în termeni antreprenoriali. „Dau publicului ceea ce vrea publicul“, a spus el. „Niciodată nu a trebuit să trimit vânzători care să facă presiuni. Niciodată nu am reuşit să satisfac toată cererea.“ Pieţele negre schimbă stimulentele în alte moduri. Concurenţa nu vă poate ataca în instanţă, aşa că de ce să nu folosiţi orice mijloc aveţi la îndemână pentru a stabili un monopol local? Credinţa larg răspândită că după prohibiţie a crescut violenţa a contribuit cu siguranţă la creşterea apelurilor pentru retragerea acesteia. Fiecare livrare de mărfuri ilegale poartă un anumit risc, deci de ce să nu economisiţi spaţiu făcând produsul dumneavoastră mai puternic?

    În timpul prohibiţiei, consumul de bere a scăzut în raport cu cel al băuturilor spirtoase; când interdicţia s-a terminat, tendinţa s-a inversat. Şi de ce să nu reducem costurile prin reducerea calităţii? Dacă faceţi „moonshine” – o băutură distilată puternică, ilegală, emblematică pentru vremurile prohibiţiei – nu trebuie să înşiraţi ingredientele pe etichetă. America nu a fost singura ţară care a încercat prohibiţia – au mai fost, printre altele, Islanda, Finlanda şi Insulele Feroe –, dar în zilele noastre naţiunile cu interdicţii stricte la alcool tind să fie islamice.

    Alţii au restricţii parţiale. În Filipine, spre exemplu, nu se poate cumpăra alcool în ziua alegerilor, iar în Thailanda în vacanţele budiste – excepţie fac duty-free-urile din aeroporturi. America are în continuare câteva comune „uscate” şi „legi albastre” locale, care interzic vânzările de băuturi alcoolice duminica. Aceste legi l-au inspirat pe economistul Bruce Yandle să inventeze un termen care a devenit obişnuit în ramura economiei numită teoria alegerii publice: „traficanţii de alcool şi baptişti”. Ideea este că reglementările sunt adesea susţinute de o alianţă surprinzătoare a moraliştilor cu minte nobilă şi a cinicilor motivaţi de profit. Canabisului i se aplică această teorie. În ceea ce priveşte consumul acestei plante, medical sau recreaţional, interdicţia sau restricţia este regula. Cine susţine restricţiile? Conform formulării lui Yandle, „baptiştii” sunt oricine crede că marijuana trebuie evitată cu orice preţ; „traficanţii” – criminalii raţionali care profită de droguri ilicite, alături de oricine are un interes economic în legile antidrog, cum ar fi birocraţii plătiţi să le aplice.

    În ultimii ani, această alianţă a slăbit: canabisul a fost legalizat sau dezincriminat din California până în Canada, din Austria până în Uruguay.
    Dezbaterile din alte ţări se inflamează: dacă veţi impune costuri producătorilor de canabis, ar trebui să faceţi asta prin legi împotriva vânzării sau făcând comerţul legal şi aplicând taxe? În Marea Britanie, think-tank-ul pentru piaţă liberă Institutul pentru Afaceri Economice, a analizat cifrele privind elasticitatea cererii de canabis. Şi a găsit că un impozit de 30% ar elimina piaţa neagră, ar strânge aproximativ 700 de milioane de lire sterline – aproape 1 miliard de dolari – pentru guvern şi ar aduce consumatorilor droguri mai sigure, la fel cum abandonarea prohibiţiei a adus băuturi alcoolice mai sigure. Astăzi, nu sunt probleme în a găsi economişti care să se opună prohibiţiei canabisului: cel puţin cinci câştigători ai Premiului Nobel au cerut încheierea „războiului împotriva drogurilor”, făcând în schimb apel la „politici bazate pe dovezi, pe analize economice riguroase”. Desigur, studiile acoperă productivitatea. Unele arată cum consumul de marijuana afectează activitatea, altele nu găsesc niciun efect. Un studiu puţin dubios susţine că fumarea unui joint dă un impuls scurt producţiei orare a muncitorilor. Este de gândit ce ar fi zis Irving Fisher despre asta.

    Economistul GARY Becker spune că a face ceva ilegal adaugă pur şi simplu un alt cost raţional, pe care oamenii îl compară cu alte costuri şi beneficii – pedeapsa dacă eşti prins, care depinde de probabilitatea
    de a fi prins.

    „Infractorii raţionali”, a spus Becker, „vor furniza bunuri interzise la preţul corect.” Dacă consumatorii vor plăti acest preţ depinde de ceea ce economiştii numesc elasticitatea cererii.

    Cu alcoolul, se pare, cererea este neelastică: creşte preţul şi mulţi îl vor plăti în continuare. Prohibiţia a fost o mană cerească pentru infractorii raţionali, precum Al Capone, care şi-a apărat comerţul ilegal în termeni antreprenoriali.