BusinessMagazin

Tag: apa

  • Unde se respiră cel mai curat aer din lume. Locuitorii beau cea mai pură apă de ploaie

    Peninsula Capului Grim oferă privelişti spectaculoase, cu vaste întinderi acoperite cu vegetaţie ierboasă şi cu apele cristaline ale Oceanului Austral. Această regiune cu peisaje magnifice este şi o normă pentru oamenii de ştiinţă.

    Din 1976, acest pământ sălbatic şi bătut de vânturi găzduieşte Staţia de Măsurare a Poluării Aerului din Cape Grim, o infrastructură publică australiană însărcinată cu misiunea – ce pare la prima vedere improbabilă – de a îmbutelia aerul, scrie Agerpres.
     
    “Munca noastră este de a găsi aerul cel mai curat din lume şi de a măsura rata sa de poluare”, a explicat pentru AFP Sam Cleland, angajat al acestei staţii meteorologice, amenajată pe o faleză.Spre vest, cea mai apropiată masă terestră este Argentina. La sud se află doar Antarctica.
    Izolarea staţiei a făcut din aceasta locul perfect pentru a colecta ceea ce mulţi specialişti consideră a fi aerul cel mai pur de pe Terra, scutit da gazele de eşapament şi de fumul ce se degajă de pe plantaţiile de arbori de cauciuc.
     
    Când “Roaring Forties” (vânturi puternice din emisfera sudică) bat dinspre sud-vest, ele nu întâlnesc în calea lor altceva decât marea timp de zile sau chiar de săptămâni.
     
    Economia aerului

    Acela este momentul în care Sam Cleland şi echipa lui prelevează acel cocktail de dioxid de azot, oxigen, hidrogen şi celelalte componente ale aerului ambiental.

    Pentru aceasta, ei folosesc un sistem de tuburi polizate cu laser – ce par ieşite din serialul de animaţie “Wallace and Gromit”, ai cărui protagonişti sunt doi inventatori din plastilină – şi instrumente de măsură deosebit de sensibile.

    Materialul lor de studiu este atât de delicat, încât traseele urmate de vehiculele ce asigură livrări din oraşul cel mai apropiat, situat la o oră de condus, sunt cu minuţiozitate închise, pentru a evita orice eventuală măsurătoare eronată.

    În timp ce autorităţile din cele mai poluate oraşe ale lumii întâmpină dificultăţi în a atrage talente şi de a limita bolile cronice, locuitorii din Peninsula Cape Grim fac din mediul lor înconjurător, considerat relativ intact, un argument principal de promovare a acestei regiuni.
    Pentru a vinde carnea locală de vită, sunt promovate studii ştiinţifice despre calitatea aerului. Numărul în creştere de ferme eoliene şi de turişti veniţi pentru a respira aerul pur din zonă arată că reputaţia acestei regiune se construieşte treptat, scrie incont.ro

  • BEI acordă o finanţare de 12 mil.euro pentru extinderea şi modernizarea reţelei de apă din judeţul Alba

    Această tranzacţie este sprijinită de Fondul european pentru investiţii strategice (FEIS), care este pilonul central al Planului de investiţii pentru Europa, numit şi „Planul Juncker”.
     
     „Mă bucur să anunţ că sprijinim şi noi acest proiect, care va îmbunătăţi considerabil calitatea serviciilor de alimentare cu apă din judeţul Alba şi care este prima operaţiune din sectorul public din România sprijinită de Planul Juncker. Lucrările corespunzătoare vor avea un efect semnificativ asupra sănătăţii publice a oamenilor şi, în plus, vor face infrastructura locală de alimentare cu apă mai eficientă din perspectiva costurilor şi mai ecologică”, a spus Vicepreşedintele BEI, Andrew McDowell.
     

  • Cum ajuns să arate staţiunea care pe vremuri era numită de străini “Perla Carpaţilor” – GALERIE FOTO

    În 1873, câştiga medalia de aur la Târgul Internaţional de la Viena. Trei ani mai târziu ridica medalia de argint la Berlin pentru ca în 1878 să obţină diploma de onoare a Târgului Internaţional de la Paris. Astăzi, staţiunea Borsec este în paragină.

    Povestea locului supranumit “Perla Carpaţilor” începe în 1803, atunci când un austria pe nume Valentin Gunther a urmat un tratament la băile termale şi s-a vindecat de o boală considerată incurabilă. Întors la Viena, Gunther îi propune unei rude să facă comerţ cu apă adusă de la Borsec; pentru această afacere, cei doi au arendat localitatea Borsec de la comunele Lazărea şi Ditrău, care erau proprietarele.

    În 1804, membri ai familiei Gunther reuşesc să negocieze un contract valabil timp de 28 de ani şi pornesc construcţia unei fabrici de sticlă, pentru a putea îmbutelia apa. Producţia a început în 1806, an în care au fost îmbuteliaţi peste 3 milioane de litri de apă minerală. Un detaliu interesant: apa îmbuteliată provenea doar de la izvoarele 1 şi 2, iar procesul avea loc doar în zilele cu soare, atunci când presiunea atmosferică era maximă (prin urmare, şi conţinutul de dioxid de carbon era crescut).

    A urmat o perioadă de glorie pentru Borsec, transformată spre sfârşitul anilor 1800 într-o staţiunea luxoasă, cunoscută pentru proprietăţile benefice ale apelor de acolo. În perioada interbelică şi comunistă, Borsecul a continuat să prospere. La mijlocul anilor ’70, în localitatea harghiteană erau peste o sută de unităţi de cazare. Astăzi, au rămas mai puţin de zece.

    Momentul revoluţiei a fost momentul în care Borsec a început să se stingă. Privatizările din anii ’90  au fost făcute în grabă, fără să se dea atenţie cui şi în ce condiţii sunt vândute spaţiile. În doar câţiva ani, “Perla Carpaţilor” şi-a pierdut toată strălucirea.

    Lovitura de graţie a fost dată de închiderea bazei de tratament balnear din 2001, moment în care localitatea şi-a pierdut statutul de staţiune balneo-climaterică primit în 1953, dar şi pe cel de staţiune turistică de interes naţional, iar vilele au început să se degradeze, ducând la “un aspect estetic dezolant”, unul dintre punctele slabe trasate în interiorul Agendei Locale din 2005, valabil, se pare, şi pentru 2012.

     

  • Omul de afaceri care a dus apa minerală pe rafturile americanilor cu un preţ peste Evian

    Dacă Scoţia este ţara whisky-ului, dacă Franţa se vinde prin vinurile Bordeaux, iar Grecia vinde brânză feta şi măsline, România are o putere foarte mare în ce priveşte apele minerale; noi credem că România are un avantaj intangibil în acest domeniu industrial”, crede Jean Valvis, antreprenorul român care a transformat în doar câţiva ani Aqua Carpatica în cel mai bine vândut brand de apă minerală plată din ţară.

    În 2018, vânzările Aqua Carpatica au ajuns la aproximativ 75 milioane euro, pe fondul unui consum ridicat şi al dezvoltării brandului pe o poziţie premium şi în pieţele externe.

    „Suntem pe piaţă din 2011 cu Aqua Carpatica, iar în termeni consolidaţi, anul trecut am ajuns la un nivel de 70-75 milioane euro cu businessul. Ne bazăm pe calitatea superioară în lupta cu multinaţionalele, care au cifre de afaceri mult mai mari şi organizaţii corporatiste bine construite de 40-50 de ani“, a explicat Jean Valvis în cadrul ZF Live.

    Businessul Aqua Carpatica a crescut în 2018 cu peste 20% potrivit calculelor Business MAGAZIN, în condiţiile în care pentru anul 2017 vânzările au fost estimate la circa 60 milioane euro. Creşterea înregistrată este astfel dublă faţă de nivelul de creştere al pieţei, care s-a plasat, potrivit omului de afaceri, la 10% anul trecut. „Segmentul de ape minerale a crescut cu 10-12% în acest an. Consumul per capita creşte, cel puţin în cazul brandului Aqua Carpatica, peste acest nivel. Luăm cotă de piaţă şi din stânga, şi din dreapta“, adaugă Valvis.

    Aqua Carpatica a spart barierele ţării, ieşind în ţări europene precum Germania şi Marea Britanie, şi s-a dus dincolo de graniţele bătrânului continent, spre Japonia, SUA şi Dubai, iar în fiecare ţară Valvis ţinteşte acelaşi raft premium ca şi în România.

    Mai mult, compania a intrat şi în lanţurile Whole Foods, deţinute de gigantul Amazon. „Aqua Carpatica este deja în 14 ţări şi vrem să mergem selectiv. Cu cât merge mai bine, cu atât extindem mai mult. SUA şi Anglia sunt cele mai bune pieţe externe pentru noi. În California de Nord, avem 18 puncte de vânzare în magazinele Whole Foods ale Amazon“, spune Valvis.

    „It`s water love!” este sloganul cu care Valvis duce Aqua Carpatica mai departe în pieţele internaţionale. „De doi-trei ani facem eforturi extraordinare, construim campaniile, avem brand story şi mergem cu acest slogan şi această idee de «Apa care te iubeşte înapoi»”.

    În parcursul său antreprenorial, Valvis vrea să transforme apa, prin Aqua Carpatica, în brandul de ţară al României şi le cere guvernanţilor să bugeteze investiţii şi în brandingul naţional, pentru a încuraja exportul şi a reduce astfel deficitele.

    „Zero de la stat pentru branding. Nu am reuşit să conving clasa politică, să înţeleagă că exportul este unul dintre parametrii principali ai dezvoltării pentru creşterea economică. Consumul, investiţiile directe şi exportul. Pentru ca ţara ta să meargă bine, trebuie să meargă exportul.”

    El îşi hrăneşte convingerea şi pariul pe izvoarele din Carpaţi plecând de la premisa unei calităţi incomparabile, în ceea ce priveşte rezervele de apă minerală, cu cea din ţări europene mari precum Germania.

    „O spun cu toată tăria: rezervele de apă minerală calitativ superioară faţă de multe alte ţări sunt aici sub munţii Carpaţi. Rezervele sunt uriaşe şi nu avem doar cantitate, dar avem şi rezerve de apă minerală fără nitraţi, nepoluate cu îngrăşământ. În scurt timp, Grecia, Olanda, Germania vor avea o mare problemă cu cantitatea de apă potabilă, pentru că au mari probleme cu pânza freatică. Noi avem prilejul acesta cu munţii, cu pădurea, cu o populaţie fabuloasă de urşi şi de lupi, care menţin ecosistemul”, explică el.

    Şi pentru că zeci de ani de experienţă antreprenorială l-au învăţat pe Jean Valvis să nu aştepte iniţiativa guvernanţilor, el va lansa în perioada următoare un film despre România, care îl va ajuta să îşi susţină politica de promovare la export. „Trebuie să existe un concept pe spatele României. Construiesc un film acum, cu bani privaţi, despre imaginea ţării”, spune antreprenorul.

    Însă cât de departe îţi poţi dori să duci un brand de apă şi ce faci cu el mai departe?

    „Vreau să cresc până nu mai am apă”, spune Valvis. „Eu am început proiectul Aqua Carpatica, dar acesta este un proiect al României, care va merge mai departe. Se va continua cu fiii mei, nepoţii mei şi va merge în continuare ca un diamant al României.”

    Brandingul reprezintă principalul pilon de creştere pe care se bazează Valvis şi povesteşte că a fost nevoit chiar să îşi creeze un departament special pentru a-şi putea susţine imaginea în toate pieţele pe care le adresează.

    „Dacă ar fi să promovez un model de business ca antreprenor, ar fi acela de a creşte salarii şi de a specializa oamenii încontinuu. Am creat un departament de digital marketing pentru că agenţiile nu sunt pregătite şi pentru că situaţia reală îmi impune să vin cu soluţii de digital marketing pentru California sau Melbourne sau Dubai. Există acum pagina Aqua Carpatica în arabă pentru piaţa din Dubai. Cine îmi dă mie acest serviciu în România? Este mai uşor să creez o echipă, care este bine plătită şi pe care încerc să o ţin lângă mine.”

    El îşi bazează afirmaţiile pe o experienţă antreprenorială complexă încât Jean Valvis este fostul proprietar al brandului Dorna, pe care l-a transformat în urmă cu un deceniu în lider de piaţă înainte de a-l vinde către Coca-Cola. Mai mult, acesta a deţinut şi brandul de lactate LaDorna, pe care l-a vândut francezilor de la Lactalis. În urma acestor tranzacţii, Business MAGAZIN l-a descris pe omul de afaceri drept „creatorul de branduri”.

    Cu brandul de vinuri Sâmbureşti, business în care a intrat acum mai bine de 10 ani, el a depăşit pragul de 6 milioane euro şi volumul de un milion de sticle. „Vinurile Sâmbureşti au avut o creştere de 15-18% în ultimul an, iar businessul total pe vinuri este de 6-7 mil. euro. Producem 1,2 milioane sticle pe an.“

    Antreprenorul a anunţat în cadrul ZF Live un proiect de investiţii suplimentar de 2 milioane de euro pentru Sâmbureşti. „Vom crea o linie superpremium şi vom incrementa această gamă de Chateau Valvis încă mai sus, unde selecţia se va face nu prin presarea unor ciorchini întregi, ci boabă pe boabă. Va fi o colecţie de rezervă deosebită.“

    Antreprenorul greco-elveţian, „bucovinean de adopţie”, cum îi place să se numească, a prins şi mai multă încredere în brandul Sâmbureşti după ce a câştigat o competiţie internaţională importantă la care a participat cu Feteasca Neagră.

    „Doresc să fac aceste investiţii în vinuri pentru că vinurile de Sâmbureşti sunt apreciate. Am câştigat acum cu Feteasca Neagră la Bordeaux medalia de aur, iar acolo se duc 2.000-2.400 de concurenţi, şi noi încercă şi dovedim că, în anumite varietăţi şi soiuri, România nu e deloc mai prejos decât vinurile franţuzeşti.”
    Valvis spune că educaţia şi sănătatea sunt două domenii în care România este deficitară şi în care este loc de mai multe investiţii, atât din partea statului, cât şi din mediul privat. În segmentul de sănătate, chiar el ar putea fi următorul care pune banii pe masă şi investiţia pe hartă.

    „Pe lângă educaţie, este o altă nevoie aici în societate. Vreau să fac o unitate în domeniul medical, în domeniul bolilor, un spital”, spune Valvis. „Consider că este un subiect care doare ţara. Şi ar trebui să fie imediat politici care să gestioneze plecarea oamenilor din ţară. Să facem cumva să nu pierdem doctorii,
    IT-iştii, ei sunt bani investiţi din bugetul românesc şi care pleacă în alte pieţe. (…) E clar că trebuie să întorci ceva societăţii, nu poţi sta bogat şi fericit, iar oamenii de lângă tine să fie săraci, nefericiţi şi bolnavi. Asta nu are sens în nicio religie, în niciun context, nicăieri. De aceea trebuie făcut ceva şi la nivel privat (în domeniul sănătăţii – n.red.)”, adaugă Valvis.

    Jean Valvis susţine că, în prezent, problemele României ţin de criza politică din ţară şi de autonomia băncii naţionale. „Criza aceasta a noastră, cu deciziile luate prin OUG care nu sunt de fapt ordonanţe, cu diminuarea rolului parlamentului, cu opoziţia care nu e chiar opoziţie, cu schimbările repetate de cod fiscal, astea sunt chestii puternice care nu ne consolidează ca să ne putem bate în continuare, dar totuşi, ca antreprenor cu un diamant în mâini, trebuie să faci abstracţie şi să te ocupi de treaba serioasă. (…) Economic, eu aş fi cerut autonomia băncii naţionale pentru ca banca să poată ţine moneda la nivel.“

  • Cum a ajuns o ţară care era de 12 ori mai bogată decât China să fie MĂCINATĂ de SĂRĂCIE şi CONFLICTE

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    Cititi aici articolul integral

  • Caracas, fantoma unei bijuterii globale

    “Este datoria noastră să găsim o modalitate prin care să oferim oamenilor viaţa de care au nevoie” spune o inscripţie aflată lângă un portret al fostului preşedinte venezuelean Hugo Chávez, aflată într-un punct care oferă o vedere panoramică asupra oraşului Caracas. Portretul, murdărit acum cu vopsea de vandali, este folosit de către jurnaliştii de la The Guardian pentru a descrie imaginea dezolantă din prezent a capitalei venezuelene.

    „Un oraş fantomă. Mă doare să văd cum a ajuns Caracasul”, spune Omar Lugo, directorul platformei de ştiri El Estímulo, intervievat de jurnaliştii britanici. Ei observă cum, în urmă cu o generaţie, capitala Venezuelei era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din America Latină. Strălucirea acestuia era alimentată de industria petrolieră, precum şi de turismul generat de cultura efervescentă a oraşului – o „Mecca” pentru gurmanzi, viaţă de noapte şi iubitorii de artă.

     

    Metroul, construit de francezi, un proiect de miliarde de dolari, dar şi restaurantele, galeriile de artă şi muzeele au stârnit odinioară invidia întregii lumi.
    „Caracas era un oraş vibrant… Chiar te simţeai – aşa cum spunem noi aici – în lumea întâi”, spune Ana Terese Torres, o scriitoare din Caraqueña, care a surprins în una dintre cărţile sale decăderea Caracasului.

    În 1998, odată cu celebrarea reuşitei la alegerile din perioada respectivă, Chávez a ales balconul centrului cultural Teresa Carreño. Construit în perioada boomului din industria petrolieră din anii ’70, a găzduit vedete precum cântăreţii Dizzy Gillespie, George Benson, Ray Charles şi Luciano Pavarotti, trasând noua ambiţie a ţării: „Venezuela a renăscut”, a declarat atunci Chavez.

    La două decenii după, un cataclism economic pe care experţii îl atribuie unor politici sociale prost concepute, corupţiei şi scăderii preţului petrolului după 2014 dă acum Caracasului aerul unei epave. Serviciile publice se prăbuşesc, afacerile se închid, iar locuitorii sunt evacuaţi în autobuze către un număr redus de avioane care mai conectează capitala venezueleană de restul lumii.

    „Este un sentiment de frustrare economică”, spune Lugo jurnaliştilor de la The Guardian oftând, pe măsură ce se plimbă pe străzile goale, numărând apartamentele care au încă luminile aprinse. „O ţară care a fost rezultatul unui miracol inversat.”

    Luis Saavedra, un fost consultant din industria petrolieră, spune că blocul de apartamente în care locuieşte, care are 13 etaje, şi-a pierdut jumătate din rezidenţi ca urmare a faptului că Venezuela a intrat într-un picaj economic după ce Nicolás Maduro a preluat preşedinţia, la moartea lui Chávez, în 2013. 14 din cele 26 de apartamente ale clădirii sunt acum goale, iar proprietarii lor sunt exilaţi în Spania, Portugalia, Germania, Argentina şi Statele Unite. Preţul unei locuinţe de 180 de metri pătraţi a scăzut de la 320.000 de dolari la 100.000 de dolari, dar cumpărătorii sunt greu de găsit. În noiembrie, clădirea a rămas fără curent electric timp de 16 zile. „Acest populism – aşa-numitul socialism – ne-a terminat ţara. Nu este pe punctul de a pune capătul acestei ţări, ci chiar l-a pus”, spune Saavedra, care are 65 de ani.

    „Nu au putut să-şi continue viaţa aici. Sunt în Porto. Ce păcat”, a oftat Saavedra, în timp ce prezenta jurnaliştilor britanici casele rămase goale.

    Organizaţia Naţiunilor Unite spune că exodul din ultimii ani a înghiţit 3 milioane de persoane, reprezentând aproape 10% din populaţia Venezuelei. Creşterea ratei criminalităţii şi decăderea oraşului fac ca după 6 seara maşinile să dispară de pe străzile Caracasului, iar după 8, întreg oraşul să fie pustiu.

    Când a preluat puterea, în 1998, Chávez a declarat război „sărăciei imense” care umbrise oraşul, în ciuda averii vaste construite din petrol. Între timp, locuitorii mahalalelor au luat şi ei drumul mărilor, forţaţi de lipsa hranei, medicamentelor şi a locurilor de muncă, precum şi a sistemului public de transport aflat în prăbuşire şi hiperinflaţia despre care Fondul Monetar Internaţional se teme că va ajunge la 10.000.000% în 2019.

    Criza prin care trece ţara nu i-a ocolit pe vârstnici: „Îmi pare foarte rău să văd prin ce trece ţara, fiindcă am trăit vremurile bune din Venezuela… Banii veneau de peste tot”, a spus Rosemarie Newton, o pensionară în vârstă de 73 de ani, întâlnită de jurnaliştii britanici când îşi lua singura masă zilnică la o bancă de alimente.

    Grădina botanică a oraşului este un alt exemplu al decăderii acestuia: palmieri uscaţi şi o lagună secată se află chiar la intrare, potrivit unui articol publicat de Reuters anul trecut. Un fost sit al Rezervaţiei Naturale UNESCO şi cândva una dintre cele mai frumoase atracţii turistice ale oraşului, se afla anul trecut pe punctul de a fi abandonată.

    Agenţia  culturală a Naţiunilor Unite a denumit-o în anul 2000 „o minune a planificărilor urbanistice”. „Până şi cactuşii au nevoie de apă, chiar dacă oamenii nu cred acest lucru”, spunea Jan Tillett, unul dintre cei care au îngrijit grădina timp de 15 ani, în interviul acordat Reuters.

    Lipsa investiţiilor a lovit rezervele de apă ale Venezuelei timp de mai mulţi ani; însă mai multe perioade de secetă de anul trecut au exacerbat situaţia. În Caracas, localnicii stăteau în aceste perioade la coadă pentru a umple sticle, iar pacienţii din spitale trebuia să îşi aducă propria apă.

    Grădina botanică ar trebui să beneficieze de un buget anual de 200 de milioane de bolivari, adică aproximativ 66 de dolari, spun angajaţii citaţi de Reuters.
    Chiar şi Teresa Carreño, teatrul cândva strălucitor unde Chávez şi-a lansat revoluţia bolivariană, şi-a oprit activitatea. Fostul director al teatrului, Eva Ivanyi, îşi aminteşte că acesta a fost construit în anii ‘70 ca răspunsul Americii de Sud la Scala din Milano. „Simboliza viitorul. Simboliza civilizaţia. Simboliza Europa. Simboliza succesul. Era ca o scară către modernitate – viitorul la care aspira ţara”, spune Ivanyi în interviul acordat The Guardian.

    În prezent, edificiul cultural este lăsat în paragină şi e folosit doar pentru gale politice dedicate laudelor partidului socialist sub ochii căruia Venezuela s-a prăbuşit.

    Într-o clădire înghesuită aflată în apropierea teatrului, care a fost cândva sediul central al operatorului de zbor venezuelean de stat Viasa, forţele de ordine au împuşcat opt oameni.

    „Sunt câteva lucruri pe care nu le poţi distruge”, spune Ivanyi, care crede totuşi că vremurile bune se vor întoarce cândva.

    Istoria unei prăbuşiri

    Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe seama aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili. În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult.

    Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării sunt reprezentate de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%.

    În 1998, Hugo Chávez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chávez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol. Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.

    Chávez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.

  • Reportaj: Minunea de piatră a lumii moderne – VIDEO

    Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.

    Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.

    Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
    „Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.

    Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.

    „Amman este aşezat pe şapte coli­ne, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.

    Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.

    Minunea de piatră a lumii moderne

    La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.

    Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.

    Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.

    Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.

    Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.

    „Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.

    Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
    „Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.

    Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.

    Agricultură din piatră seacă

    O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.

    În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.

    Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.

  • Cleopatra Leahu, partener Suciu Popa: „Cum se evaluează impactul asupra mediului în România?”

    Legea EIM transpune Directiva 2014/52/UE de modificare a Directivei 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului (Directiva EIA). Deşi termenul de 3 ani prevăzut pentru transpunerea directivei în legislaţia statelor membre a expirat la 16 mai 2017, Legea EIM a fost adoptată cu o întârziere de un an şi jumătate; mai mult, Legea EIM stabileşte un termen de până la 12 luni pentru adoptarea legislaţiei secundare, ceea ce înseamnă că directiva va fi integral transpusă abia la sfârşitul anului 2019. Întârzierea îndeplinirii obligaţiei de transpunere nu rămâne fără efect, întrucât are un impact semnificativ asupra proiectelor finanţate din fonduri europene. De ce? Pentru că evaluarea impactului asupra mediului pentru proiectele în cauză ar trebui raportată la prevederile legislaţiei europene în vigoare (respectiv, la noua directivă EIA), în caz contrar finanţarea acestora fiind pusă sub semnul întrebării. 
    Pentru proiectele în curs, evaluarea se va desfăşura conform vechii proceduri în cazul în care îndrumarul de definire a domeniului evaluării a fost emis înainte de intrarea în vigoare a Legii EIM. Pentru celelalte proiecte, se vor aplica prevederile noii legi, ceea ce ridică problema punerii sale în aplicare, în condiţiile în care legislaţia secundară nu este încă aprobată.Etapele procedurii EIM rămân, în principiu, neschimbate; se modifică însa durata şi caracteristicile acestora.

    Etapa de încadrare


    În trecut, titularul proiectului trebuia să depună un memoriu de prezentare ce cuprindea descrierea şi caracteristicile amplasamentului, ale proiectului şi ale activităţilor propuse, respectiv descrierea sumară a impactului potenţial al proiectului asupra mediului.
    Potrivit Legii EIM, memoriul de prezentare va include suplimentar şi valoarea investiţiei, perioada de implementare, descrierea detaliată a lucrărilor de demolare, precum şi a tuturor efectelor negative posibile asupra mediului ale proiectului şi a aspectelor de mediu susceptibile a fi afectate în mod semnificativ de proiect. Rezultatele altor evaluări relevante pentru proiect trebuie, de asemenea, luate în considerare, iar pentru proiectele care au legătură cu apele, memoriul va conţine şi informaţii specifice legate de corpurile de apă.
    În mod tradiţional, aceste informaţii erau prezentate abia în etapa de definire a domeniului evaluării, mai exact în raportul privind impactul asupra mediului. Consecinţa imediată va fi o creştere semnificativă a bugetului alocat de operatori pentru desfăşurarea etapei de încadrare a unui proiect, noile cerinţe implicând contractarea de consultanţă specializată încă din prima etapă, astfel încât memoriul de prezentare să fie redactat într-o manieră completă şi conformă cu noile norme.
     

    Etapa de definire a domeniului evaluării


    În derularea acestei etape, autorităţile dobândesc o marjă largă de apreciere privind informaţiile suplimentare pe care le pot solicita titularului şi nivelul de detaliu al acestora, în funcţie de caracteristicile specifice ale proiectului şi de aspectele de mediu care ar putea fi afectate.
    O altă noutate vizează instituirea unei garanţii a calităţii rapoartelor din cadrul procedurii EIM, prin impunerea în sarcina autorităţii a obligaţiei de a se asigura că deţine expertiza necesară pentru a examina rapoartele depuse de titular. În acest scop, pentru proiectele de o complexitate deosebită, autoritatea poate contracta expertiză externă. Totuşi, rămâne de văzut modul în care autorităţile vor reuşi să îşi îndeplinească obligaţia de a utiliza personal având cunoştinţe de specialitate suficiente în domeniul proiectului în cauză, în contextul în care expunerea de motive pentru Legea EIM nu identifică nicio creştere a cheltuielilor bugetare ca rezultat al aplicării acestei legi.  
    Legea EIM instituie totodată şi o interdicţie de a elabora rapoarte în cadrul procedurii EIM de către persoanele care au condamnări penale definitive pentru fapte ce au legătură cu exercitarea calităţii de expert.

    Durata procedurii


    Legea EIM prelungeşte majoritatea termenelor aplicabile diverselor etape şi faze ale procedurii EIM.
    Ca exemplu, pe vechea reglementare, autoritatea competentă trebuia să ia decizia etapei de încadrare în termen de 15 zile de la depunerea memoriului de prezentare. Conform noii legi, autoritatea va lua decizia în maximum 90 de zile de la data la care titularul proiectului a transmis toate informaţiile necesare, existând şi o opţiune de prelungire a acestui termen în situaţii justificate de natura, complexitatea, amplasarea şi dimensiunea proiectului. Perioadele de consultare a publicului sunt, de asemenea, prelungite. Consecinţa directă este, în mod evident, extinderea duratei întregii proceduri EIM, aspect ce trebuie luat în considerare de fiecare operator în stabilirea calendarului de desfăşurare a proiectului propus.

  • Mii de gălăţeni fără apă rece, în urma unei avarii

    Mii de gălăţeni din zona centrală a oraşului rămân miercuri fără apă rece la robinet.

    Timp de 6 ore, muncitorii societăţii Apă Canal încearcă să remedieze defecţiunea apărută la una dintre conductele pe care le administrează.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Romania deţine 60% din rezerva totală din Europa a celei mai dorite RESURSE de pe PLANETĂ şi cu toate astea românii o ignoră

    Circa un milion de oameni mor, anual, din cauza utilizării apei infestate sau a lipsei acesteia şi 844 de milioane de persoane nu au acces la apă potabilă, deşi 70% din suprafaţa Planetei Albastre este acoperită de apă. Problemele legate de penuria de apă la nivel global nu mai reprezintă o chestiune ipotetică, ci o realitate concretă. 

    Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat

    4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.

    În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.

    Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.

    Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani. La fel, Australia a supravieţuit unei secete de aproape zece ani (2003-2012), considerată seceta mileniului, iar în 2015 Sao Paulo s-a confruntat, la fel, cu o criză a deficitului de apă datorată atât secetei, cât şi infrastructurilor ineficiente. Otto pune criza globală a penuriei de apă pe seama nepăsării autorităţilor: „Am investit prea puţin în măsuri şi am lăsat structurile existente să se degradeze”, declară ea.

    Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.

    Rebecca Keller, om de ştiinţă şi analist tehnologic la compania de informaţii Stratfor, spune că este extrem de important ca penuria de apă să fie tratată ca o problemă globală, deoarece oraşele ar trebui să lucreze la soluţii încă de pe acum. „Poate nu ne vom confrunta cu acelaşi scenariu ca în Cape Town. Ar putea fi altele: poluarea, seceta, schimbările climatice sau suprapopularea”, avertizează aceasta, exemplificând cu cercetările ştiinţifice care arată că despăduririle masive au schimbat ciclul hidrologic al râului Amazon.

    Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.

    Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.

    În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.

    Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie.  „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.

    La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”


    ■ Un scenariu îndepărtat

    Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.

    „Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.

    Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director general Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”

    Radu Dumitru, director general al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale (SNAM S.A.), declară că preocupările legate de lipsa apei pot fi subiective, şi că opiniile legate de penuria apei diferă de la caz la caz, în funcţie de persoană, deoarece vom primi un răspuns diferit „dacă ne adresăm cu această întrebare unui cetăţean din vestul Europei sau unuia din Kenya. Primul foloseşte zilnic în gospodărie în jur de 2.000 litri de apă, iar cel din urmă abia dacă are un minim pentru consumul necesar la limita supravieţuirii”. El adaugă că „problema apei se pune în două aspecte, legate oarecum unul de celalalt. Putem vorbi de apa necesară în consumul industrial, de exemplu în irigaţii, şi de apa potabilă. Al doilea aspect este cel cu efecte pe termen foarte scurt, deoarece organismul uman poate rezista, în medie, maxim trei zile fără apă. Ambele sunt însă de actualitate şi războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord stau mărturie”.

    Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.

    Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”

    Totuşi, aceştia nu exclud complet repetarea în viitor a unui scenariu asemănător celui din Africa de Sud şi la noi în ţară. „Apa poate deveni un lux în condiţiile schimbărilor climatice dramatice, în condiţiile în care creşte nivelul de poluare, sau a unei exploatări iresponsabile a resurselor. Şi, da, este posibil un asemenea scenariu. Soluţia, indiferent de termen, este să fim precauţi în consum”, afirmă Rada. El adaugă că: „Ne-am putea gândi la deşertizarea României, ca scenariu posibil, din cauza schimbării climei, a intervenţiilor umane haotice, cu defrişări masive, poluare şi dezvoltare industrială agresivă”.
    Pe de altă parte, Radu Dumitru susţine că la repetarea unui astfel de scenariu în România s-ar putea ajunge din „lipsa investiţiilor în acest domeniu, în sensul că vom fi în situaţia de a avea îndeajuns de multă apă, dar să nu o putem duce unde este nevoie.”

    Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”

    În opinia lui George Ristea, probabilitatea unui scenariu în care tariful apei potabile din Romania să crească atât de mult încât apa să devină un lux, accesibil doar celor cu venituri peste medie, ar insemna un dezastru. „Un guvern incapabil să rezolve problemele majore ale populaţiei cauzate de secetă (şi nu numai) ar duce la un declin social şi migrare în masă. Prin politicile guvernamentale poate fi crescut artificial preţul apei, prin introducerea de taxe (nejustificate), situaţie care poate îngreuna exploatarea resurselor de apă, ceea ce duce la limitarea accesului la această resursă pentru o largă parte a populaţiei. De aceea, va trebui să ne adaptăm, adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea reducerii riscurilor.”

    Reprezentantul Apa Calipso afirmă, de asemenea, că infrastructura nu a fost îmbunătăţită, aspect care contribuie la pierderi masive de apă, şi crede că o eventuală secetă poate fi deosebit de gravă; în consecinţă, raţionalizarea apei pe durata anilor de secetă ar deveni o realitate a vieţii cotidiene. „Populaţia cu venituri sub medie nu va avea suficiente resurse încât să platească scumpirea apei, ceea ce va duce la un alt decalaj social”, adaugă Ristea. Cu toate acestea, completează tot el, Romania are un sistem de gospodărire a apelor bun, cu specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim.

    O eventuală criză a apei ar avea un impact devastator asupra companiilor producătoare de băuturi, dar şi asupra economiei în general şi asupra vieţii sociale, consideră George Ristea. „Multe dintre companiile mici şi mijlocii şi-ar închide porţile, iar şomajul ar creşte semnificativ. Un număr tot mai mare de companii din întreaga lume încearcă să se adapteze la costurile ridicate ale apei şi la rezervele deficitare.

    Companiile sunt nevoite să cheltuie sume uriaşe pentru a îmbunătăţi sistemele de gestionare, conservare şi colectare a apei”, crede el. Spune că aşa i-a venit ideea de a înfiinţa Asociatia Producătorilor din Industria Apei (APRIA), pentru a sprijini industria la nivel naţional prin participarea la programele legislative şi pentru a facilita o mai bună comunicare între administraţia publică şi mediul de afaceri din domeniu, beneficiarul direct fiind populaţia.
    Horaţiu Rada crede, la rândul său, că impactul s-ar răsfrânge asupra tuturor, doarece companiile ar plăti taxe şi redevenţe mult mai mari iar acestea s-ar regăsi în costul produsului final, fapt care ar conduce, automat, la scăderea producţiei şi a consumului.

    Ristea susţine însă că vânzările de apă îmbuteliată, la nivel global, au crescut mult în ultimii ani, iar acest trend s-a resimţit şi în Romania, în ultimii ani consumul de apă de izvor crescând semnificativ. Şi reprezentantul SNAM declară că într-adevăr, consumul de apă a crescut în România în ultimii zece ani, dar că ţara noastră are rezerve suficiente pentru a face faţă oricăror provocări.

    În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada. 

    „Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.

    În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.