BusinessMagazin

Tag: nume

  • O insulă europeană pe nume România

    La ceasurile astea şi în cele care vor veni, vecina România, mereu suferindă de un complex de superioritate faţă de cei de peste gard, va sta să îşi roadă gânditoare degetele, cumpănind: să apuc sabia? să zâmbesc de salon? să bag capul în nisip?

    Să apuce sabia? Desconsiderarea belicoasă e asemenea complexului de superioritate şi total contraindicată în relaţiile dintre state. În partea asta de lume atât de complicată, încordările, tensiunile, sfidările, nu sunt de folos părţilor, după cum s-ar putea să nu fie de folos nici marilor aliaţi. Încăierările verbale la nivel înalt, dispreţul, răceala prost camuflată nu fac viaţa mai bună şi nici regiunea mai sigură.

    Să zâmbească de salon, dincolo de aburul cafelei (neotrăvite)? Aici este vorba de o mare ridicare de mănuşă. Ar trebui să facem vorbire şi trimitere către intervenţia neinvazivă a politicii de stat înţelepte şi a diplomaţiei inteligente. La noi, cele două sunt arme care scârţie amarnic -în cel mai bun caz – şi când nu zac în teacă seamănă surâsului pisicii Chesire. Ani de zile, Moldova a fost privită de la Bucureşti cu îngâmfarea metropolei. Demostraţiile teoretice şi practice de prietenie au avut de prea multe ori izul condescendenţei. Evaluările şi analizele asupra acestui stat mic, dar care contează geopolitic, nu mai încăpeau de suficienţă. România aducea lumină Chişinăului. Şi a ieşit suflând lejer domnul Dodon. Cât despre Bulgaria …

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea omului care a declarat război părului

    Supranumit şi Regele (King) Gillette, a fost un om de afaceri american care a  inventat cea mai bună versiune de vânzare a aparatului de ras. Existau multe tipuri de modele înainte de proiectarea aparatului Gillette, însă el a inovat prin lama subţire, ieftină, de unică folosinţă şi din oţel ştanţat. Brandul este evaluat la 20,2 miliarde de dolari, iar compania generează vânzări de 7 miliarde de dolari.

    Camp Gillette s-a născut pe 5 ianuarie 1855 în Chicago, Illinois; în octombrie 1871, familia a pierdut totul într-un incendiu care a devastat oraşul, iar familia a decis să se mute în New York. Adolescentul în vârstă de 17 ani a decis să rămână în Chicago, unde începuse să muncească pentru o companie de vânzări en gros, iar doi ani mai târziu a preluat o poziţie în New York. S-a mutat apoi în Kansas, într-o companie care l-a promovat în funcţia de om de vânzări pe teren, la 21 de ani.

    În următorii 20 de ani, a continuat să avanseze; în paralel, îi plăcea să meşterească diverse lucruri şi încerca să inventeze noi produse, de cele mai multe ori fără succes. Citea mult, avea opinii politice puternice şi voia să vadă schimbări radicale în sistemele economice şi sociale ale SUA. Baltimore Seal Company a fost una dintre companiile pentru care Gillette a lucrat ca om de vânzări, în New England şi New York; preşedintele acestei companii, William Painter, a inventat dopul metalic zimţat folosit frecvent astăzi. Dopul a devenit noul standard în industrie, motiv pentru care Painter a şi schimbat numele companiei în Crown Cork and Seal Company. Gillette şi Painter au avut o relaţie apropiată, atât personală, cât şi prin prisma businessului. Painter l-a încurajat să lucreze la un produs care să fie aruncat după folosire şi care să îi fidelizeze pe consumatori.

    În 1890, Gillette devenise un om foarte ocupat – până la momentul în care a lansat ideea care avea să îi schimbe viaţa (în 1895), era deja cunoscut în cercurile politice radicale. Motivat de mama sa, care, după 35 de ani în care a colectat şi testat reţete şi sfaturi legate de bucătărie, a scris bestsellerul White House Cookbook, Gillette a publicat şi el o carte: The Human Drift, un manifest al unei lumi utopice; printre ideile cuprinse în aceasta se afla şi una conform căreia toată industria ar trebui să fie preluată de o singură corporaţie, deţinută de public, şi că toţi cei din SUA ar trebui să trăiască într-un oraş gigant, „Metropolis powered by Niagara Falls“. În 1895, în timp ce se bărbierea, i-a venit „ideea care avea să-i aducă o avere“.

    Până atunci, bărbaţii care se bărbiereau erau nevoiţi să ascută briciul în fiecare zi, folosind un zbir din piele; aparatele de ras erau relativ scumpe şi aveau lame care se toceau rapid. Aşadar, un aparat de ras a cărui lamă ar putea fi aruncată atunci când s-a tocit ar răspunde unei nevoi reale şi ar putea să fie profitabil. Aparatele de ras sigure au fost dezvoltate la mijlocul secolului al XIX-lea de către fraţii Kampfe, care au pus bazele primului model. Gillette a îmbunătăţit acest design şi a introdus lama de ras din oţel de înaltă calitate, pe care a pus-o la vânzare la suma de 5 dolari (ce valorau aproximativ 140 de dolari în 2014) – jumătate din salariul mediu pe o săptămână al unui muncitor. S-au vândut milioane astfel de unităţi. William Emery Nickerson, un maşinist expert şi partener al Gillette, a schimbat modelul original, îmbunătăţind mânerul şi cadrul. Nickerson a proiectat echipamentul care a produs lamele la nivel de masă. Pentru a vinde produsul, Gillette a fondat American Safety Razor Company pe 28 septembrie 1901 (un an mai târziu schimbând numele companiei în Gillette Aparate de Ras).

    Gillette şi asociatul său, John Joyce, s-au luptat pentru controlul asupra companiei; Gillette i-a vândut în cele din urmă acţiunile lui Joyce, însă numele său a rămas pe brand. În 1920, la expirarea brevetului, compania Gillette a pus bazele unei cercetări pentru proiectarea unor modele îmbunătăţite. În timpul Marii Depresiuni americane, a ajuns aproape în stare de faliment, după ce a cheltuit sume imense de bani pe proprietăţi şi după ce valoarea acţiunilor sale în companie a scăzut. Gillette a murit pe 9 iulie 1932, în Los Angeles, California.

  • Doar în România. O femeie surdo-mută a pierdut indemnizaţia pentru că nu a auzit când a fost strigată pentru a intra la evaluare

    O femeie, surdo-muta din nastere, este pusa in fiecare an pe drum, din Banat pana la Bucuresti, pentru a-si asigura pensia de invaliditate, de numai 400 de lei.

    In luna august, femeia a ramas fara indemnizatie pentru ca nu ar fi auzit cand a fost strigata pe nume si asta desi are un handicap irecuperabil. Maria Topliceanu, din judetul Caras-Severin, trebuie sa bata drumul pana la Bucuresti, in fiecare an, daca vrea sa i se prelungeasca pensia de invaliditate.

    Situatia este una revoltatoare pentru ca femeia nu are cu cine sa se inteleaga deoarece in comisie nu exista niciun membru care sa cunoasca limbajul mimico-gestual folosit de carasanca.

    Presa centrala sustine ca cei de la Casa de Pensii au luat decizia taierii pensiei pentru ca femeia nu s-ar fi prezentat in fata comisiei, carasanca precizand ca nu a auzit cand a fost strigata pe nume sa intre la medicii care fac parte din comisie.

    In urma situatiei ridicole, Casa Nationala de Pensii a decis sa angajeze un expert care cunoaste limbajul mimico-gestual si care sa ii ajute pe cei din comisie sa comunice cu persoanele surdo-mute.

    Sursa: resita.ro

  • Doar în România. O femeie surdo-mută a pierdut indemnizaţia pentru că nu a auzit când a fost strigată pentru a intra la evaluare

    O femeie, surdo-muta din nastere, este pusa in fiecare an pe drum, din Banat pana la Bucuresti, pentru a-si asigura pensia de invaliditate, de numai 400 de lei.

    In luna august, femeia a ramas fara indemnizatie pentru ca nu ar fi auzit cand a fost strigata pe nume si asta desi are un handicap irecuperabil. Maria Topliceanu, din judetul Caras-Severin, trebuie sa bata drumul pana la Bucuresti, in fiecare an, daca vrea sa i se prelungeasca pensia de invaliditate.

    Situatia este una revoltatoare pentru ca femeia nu are cu cine sa se inteleaga deoarece in comisie nu exista niciun membru care sa cunoasca limbajul mimico-gestual folosit de carasanca.

    Presa centrala sustine ca cei de la Casa de Pensii au luat decizia taierii pensiei pentru ca femeia nu s-ar fi prezentat in fata comisiei, carasanca precizand ca nu a auzit cand a fost strigata pe nume sa intre la medicii care fac parte din comisie.

    In urma situatiei ridicole, Casa Nationala de Pensii a decis sa angajeze un expert care cunoaste limbajul mimico-gestual si care sa ii ajute pe cei din comisie sa comunice cu persoanele surdo-mute.

    Sursa: resita.ro

  • Designerul oazelor de linişte ale elitei autohtone

    Hamid Nicola Katrib a venit în România din Liban în urmă cu aproximativ un deceniu şi de atunci şi-a construit un nume pe nişa amenajărilor interioare, mai ales în rândul oamenilor de afaceri locali care îşi transformă locuinţele în adevărate opere de artă.

    „M-au ajutat mulţi factori şi multe coincidenţe, destinul m-a adus unde trebuie la momentul potrivit“, îşi descrie arhitectul specializat pe design interior Hamid Nicola Katrib experienţa profesională. Discuţia are loc într-un birou care reflectă îi personalitatea: în biroul lui sunt instalaţii – fluturi, insecte, obiecte asociate în mod atipic – în capsule de sticlă, pe care le descrie drept „un moment static, s-a oprit timpul fix în momentul de dinainte să se mişte sau să cadă“, precum şi tablouri cu influenţe suprarealiste realizate de el sau din colecţia personală de portrete.

    Katrib a sosit în România în urmă cu aproximativ zece ani din Liban, iar de atunci a început să câştige pe baza apetitului în materie de amenajări interioare ale elitei din mediul de afaceri. A ajuns acum la circa 20 de proiecte pe an, în toată ţara; majoritatea sunt în domeniul rezidenţial – mai ales pentru clienţi oameni de afaceri şi politicieni. Din rândul clienţilor companii oferă ca exemplu lanţul de clinici stomatologice Dent Estet, pentru care a lucrat la realizarea proiectului Dent Estet Kids. Spune că pentru acestea variază costurile, în funcţie de dimensiune şi alte particularităţi. O plajă pe care o oferă este între 3.000 de euro, cost pentru un stand într-un magazin comercial, şi 15.000 de euro pentru amenajarea unei case (care se întinde pe aproximativ un an). Realizează astfel venituri anuale de câteva sute de mii de euro.

    Alegerea domeniului de activitatea a fost naturală pentru arhitectul de origine libaneză, cunoscut în prezent drept unul dintre cei mai apreciaţi designeri de interior din România: „Am crecut într-o casă frumoasă, cu părinţi cu posibilităţi, cu servitor; iar după ce casa a ars într-un incendiu, când eram mici, ai mei au apelat la o decoratoare, care a refăcut casa“, îşi aminteşte Katrib despre primul contact cu designul interior. Şi-a cultivat gustul pentru frumos şi în vacanţele de vară, indiferent unde le-a petrecut: când venea verile la bunicii din România, în Bacău, prefera să picteze, iar bunicii lui l-au trimis la un atelier de pictură, unde a învăţat tehnica picturii în ulei. A vândut primul tablou în ulei la 14 ani cu 350 de dolari, iar pe următorul, tot pe atunci, cu 500.

    În urmă cu aproape 10 ani, nu venise în România hotărât să rămână. A ajuns aici din cauza unui eveniment nefericit din familie – bunicul din partea mamei murise şi povesteşte că, deşi îşi făcuse bagajul pentru şapte zile, un om de afaceri, tot libanez, l-a convins să rămână. La momentul respectiv avea 23 de ani şi lucra pentru un birou de arhitectură din Liban, unde se angajase după absolvirea facultăţii. Katrib povesteşte că, deşi acolo companiile nu angajau arhitecţi fără experienţă, facultatea facilitează întâlnirea dintre mediul de afaceri şi studenţi. Spre exemplu, companiile analizează proiectele de diplomă ale absolvenţilor şi, în baza acestora, face oferte câtorva câţiva dintre ei.

    A primit mai multe oferte şi spune franc că a ales compania care i-a oferit salariul cel mai mare, dar şi prin prisma notorietăţii acesteia. Compania respectivă avea proiecte în tot Orientul Mijlociu, dar şi în sudul Franţei, cu clienţi membri ai familiei regale din Orient. „Făceam bugete cu milioane, acolo clienţii nu întrebau cât costă proiectele respective, important era să le placă. Amenajau case în Londra, Elveţia, Maroc, pe care nici măcar nu le vizitau.“ Ajunsese astfel, ca pe lângă salariul lunar, care pentru un începător era de circa 1.200 de dolari pe lună, la venituri suplimentare de 2.000-4.000 de euro, atât din proiectele derulate, cât şi din vânzarea din tablouri.

    Omul de afaceri din Bucureşti i-a propus o triplare a salariului şi beneficii – casă şi maşină. Singura condiţie impusă era să rămână în România. „Discuţia a avut loc vineri, iar până luni a trebuit să iau o decizie. Într-un weekend a trebuit să hotărăsc dacă încep o viaţă nouă aici sau dacă mă întorc la modul sigur, unde cât de cât mediul era asigurat în jurul meu“, îşi aminteşte arhitectul. În domeniul arhitecturii, e imposibil să reuşeşti într‑un mediu sărac şi fără conexiuni, de aceea decizia a fost cu atât mai dificilă: „Nu este ca în cazul unei rochii pe care ai făcut-o şi pe care o pui în vitrina unui magazin, pe care orice trecător o poate vedea; trebuie să fii într-un anturaj în care oamenii îşi permit să angajeze arhitecţi şi designeri“.

  • Cum să creşti un geniu. “Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii supradotaţi”

    Cum trebuie stimulaţi copiii supradotaţi şi ce anume îi ajută să-şi atingă potenţialul? Sunt universităţi care au dezvoltat programe speciale pentru susţinerea copiilor şi tinerilor cu abilităţi cognitive ieşite din comun. Un studiu întins pe mai multe zeci de ani dezvăluie ce trebuie făcut pentru a stimula copiii care vor ajunge oamenii de ştiinţă ai secolului XXI.

    Anul 1968, o zi călduroasă de vară: profesorul Julian Stanley întâlneşte un copil, de 12 ani sclipitor, dar în acelaşi timp şi extrem de plictisit, pe nume Joseph Bates. Elevul din Baltimore era atât de avansat faţă de colegii săi din clasa de matematică încât părinţii aranjaseră ca el să urmeze un curs de informatică la Universitatea Johns Hopkins, acolo unde Stanley era profesor. Dar nici asta nu părea a fi de ajuns pentru tânărul Bates: pentru a scăpa de mediocritate, el luase decizia de a preda limbajul de programare FORTRAN studenţilor pe cale de absolvire.

    Neştiind cum să procedeze cu Bates, profesorul său de informatică îi făcuse cunoştinţă cu Stanley, binecunoscut pentru activitatea sa în domeniul performanţei cognitive. Pentru a afla mai multe despre copil, acesta l-a supus unui număr de teste precum examenul de admitere la facultate (SAT), rezervat în mod normal celor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani.

    Scorul obţinut de Bates a fost mult peste media obţinută de candidaţii de la Johns Hopkins, aşa că profesorul a decis să caute o şcoală care să ofere cursuri avansate de  matematică şi ştiinţă; atunci când planul său a dat greş, Stanley a convins conducerea universităţii să îl accepte pe tânărul de 12 ani ca student. În lucrările sale ulterioare, Julian Stanley a face referire la Bates ca „studentul zero“ din cadrul Studiului Precocităţii Matematice; acest experiment avea să transforme modul în care tinerii supradotaţi sunt identificaţi şi susţinuţi de sistemul american de educaţie.

    Experimentul realizat de Julian Stanley reprezintă cel mai longeviv studiu al intelectului copiiilor, urmărind evoluţia şi activitatea a peste 5.000 de subiecţi timp de 45 de ani. Cantitatea uriaşă de date generată de-a lungul anilor a dus la scrierea a peste 400 de lucrări ştiinţifice şi a oferit aspecte unice în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor în ştiinţă, tehnologie, inginerie, matematică (STEM) şi altele.

    În martie 1972, Julian Stanley a strâns 450 de copii cu vârste între 12 şi 14 ani şi le-a dat un test de matematică. „Prima mare surpriză a fost să văd atât de mulţi adolescenţi care pot rezolva probleme pe care nu le mai întâlniseră“, explică Daniel Keating, la acea vreme doctorand în cadrul Universităţii Johns Hopkins. „A doua a fost să văd că mulţi dintre cei adunaţi au obţinut rezultate mai bune decât alţi studenţi care se aflau deja pe băncile facultăţii.“

    Stanley nu imaginase experimentul ca un proiect care să se întindă pe zeci de ani, dar după primul interviu de follow-up, la cinci ani după examen, un coleg pe nume Benbow i-a propus să extindă studiul astfel încât să poată urmări subiecţii de-a lungul vieţii, adăugând factori precum interese, preferinţe dezvoltate şi starea generală de bunăstare. „Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii performanţi în domeniul ştiinţelor exacte“, subliniază şi Cristoph Perleth, psiholog la Universitatea Rostock din Germania.

    Atunci când Stanley a demarat experimentul său, alegerile erau destul de limitate pentru adolescenţii cu o inteligenţă peste medie din Statele Unite, aşa că el a căutat un mediu care să favorizeze talentul. „Era evident pentru Julian că identificarea potenţialului nu este suficientă; acesta trebuie dezvoltat într-un mod corespunzător pentru a menţine interesul activ“, povesteşte Linda Brody, care a participat la studiu alături de Stanley şi conduce, în prezent, un program similar la Johns Hopkins.

    La început, atenţia a fost împărţită egal între elevi; părinţii altor copii au început însă să îi scrie lui Stanley după ce auziseră de rezultatele obţinute cu Joseph Bates. Până la vârsta de 17 ani, Bates luase deja licenţa şi masterul în informatică şi urma cursuri de doctorat la Universitatea Cornell din Ithaca. Ani mai târziu, în rolul de profesor la Carnegie Mellon, el avea să devină unul din pionerii inteligenţei artificiale. „Eram destul de timid, iar presiunea exercitată la liceu nu m-ar fi ajutat prea mult“, spune Joseph Bates, ajuns la vârsta de 60 de ani. „Dar la facultate, alături de alţi tocilari m-am potrivit perfect, chiar dacă eram mult mai tânăr.“

    Atunci când primii absolvenţi ai programului şi-au atins potenţialul maxim, a devenit clar cât de mare este diferenţa dintre aceştia şi restul societăţii. Mulţi dintre cei care inovează în ştiinţă, tehnologie sau cultură sunt chiar cei identificaţi devreme, prin programe aşa cum este cel lansat de Stanley la Universitatea Johns Hopkins. Printre cei care au absolvit se numără Mark Zuckerberg, Sergey Brin şi chiar Stefani Germanotta, cunoscută mai bine sub numele de scenă Lady Gaga.

     

  • Primul om din lume care va primi 1.250 de dolari pe lună pentru a nu face nimic

    Pentru următoarele 12 luni, un bărbat pe nume Edwin din Sarasota, Florida, va primi 1.250 de dolari pe lună fără a fi nevoit să facă ceva în schimbul banilor.

    El a câştigat la sfârşitul lunii mai 15.000 de euro în cadrul unei loterii organizate de un ONG din San Francisco. Evenimentul face parte dintr-un experiment social, cu scopul de a observa cum se descurcă oameni din diferite părţi ale lumii cu un venit minim asigurat.

    La loterie au participat 3.128 de persoane din zeci de state, iar banii oferiţi au fost strânşi printr-o campanie pornită în luna ianuarie pe site-ul de crowdfunding Indiegogo.

    “Priviţi-l ca pe un bonus pe care Edwin l-a primit”, a explicat Cameron Ottens, unul dintre cofondatorii ONG-ului My Basic Income. “El nu trebuie să facă nimic pentru aceşti bani, dar avem speranţa că va deveni şi el un activist în cadrul organizaţiei noastre.”

    Un alt “job” de vis a fost oferit în urmă cu doi ani de Jauntaroo, un website de turism. Aceştia au lansat un concurs care a avut ca premiu job-ul de vis: explorator-şef al lumii.

    Inspiraţi de statul Queensland, care în 2009 a lansat o campanie de promovare care a implicat angajarea unui administrator de insulă, cei la Jauntaroo au anunţat că doresc să angajeze un “explorator-şef al lumii”. Postul presupune vizitarea a peste 50 de ţări şi este plătit cu 100.000 de dolari pe ani, notează CNTraveler.com.

    Din miile de candidaţi care s-au înscris, marele norocos a fost un australian de 27 de ani, Tyson Mayr. Acesta a fost declarat câştigător în urma finalei de la Abu Dhabi. Călătoria sa va începe în luna martie, iar printre locurile pe care urmează să le viziteze se numără insulele Maldive, Santa Lucia sau capitale europene precum Berlin şi Paris.

    Mayr este deja un turist experimentat – a vizitat 54 de state până acum şi a desfăşurat activităţi caritabile în Uganda şi în alte state din Africa.

  • Oraşul fără nume, care nu apare pe nicio hartă. Ce mare secret ascunde

    Un oraş construit în 1958 este unic în lume.  Localitatea are doar 4 kilometri pătraţi la suprafaţă, însă are o uriaşă reţea subterană,iar aici au fost transferaţi cei mai buni oameni de ştiinţă. Oraşul are propria administraţie municipală, depratament de poliţie, canal de televiziune, ba chiar şi tribunal şi închisoare.

    Chiar dacă aici locuiesc 1000 de oameni, localitatea nu are nune şi nu apare pe nicio hartă. 

    Află aici care este oraşul fără nume, care nu apare pe nicio hartă. Ce mare secret ascunde

     

     

  • Facebook Workplace: cum funcţionează, cât costă şi cine ar trebui să îl folosească?

    Noul serviciu lansat de Facebook este deopotrivă reţea socială, serviciu de mesagerie şi unealtă de muncă pentru echipe. Contul de Workplace va fi vizibil doar pentru colegii din companie şi va fi separat de contul privat de Facebook. Mai exact, Workplace este o aplicaţie de mobil şi browser care are rolul principal de a ţine membrii unui grup conectaţi; original, serviciul a purtat numele Facebook Work.

    Angajaţii lui Zuckerberg folosesc de o bună perioadă de timp o versiune a serviciului, dar acum compania a anunţat că şi alte nume mari, precum Starbucks, Royal Bank of Scotland (RBS) sau Booking.com, au ales Workplace.

    Reprezentanţii Facebook spun că Workplace include cele mai populare opţiuni ale reţelei de socializare, precum News Feed, abilitatea de a crea şi distribui materiale în cadrul unor grupuri, opţiunea de a transmite conţinut video în timp real şi, evident, cea de a comunica cu alţi utilizatori. Există chiar şi ceva numit Multi-Company Groups, care permite angajaţilor din diferite organizaţii să lucreze împreună.

    Serviciul permite astfel crearea de grupuri, care pot fi deschise tuturor membrilor echipei sau doar unora dintre ei. În cadrul grupului pot fi adăugate imagini, clipuri video sau documente pentru a obţine părerea altor persoane din companie. News Feed-ul este similar cu cel de pe profilurile standard, diferenţa constând într-o mai mare importanţă dată anunţurilor ce privesc întreaga companie. Serviciul intern de mesagerie, numit Workchat, oferă posibilitatea de a te conecta cu orice alt coleg; utilizatorii pot avea conversaţii private sau de tipul conferinţă. Mesageria nu se rezumă doar la text, ci permite şi apeluri video.

    Serviciul este disponibil pe desktop şi mobile, prin aplicaţiile dedicate de pe AppStore şi PlayStore. Companiile care apelează la Workplace pot testa serviciul, gratuit, pentru 90 de zile. După această perioadă, costurile sunt de 3 dolari pe lună per utilizator în cazul oraganizaţiilor cu mai puţin de 1.000 de utilizatori activi şi de 1 dolar pe lună în cadrul companiilor cu peste 10.000 de utilizatori. Pentru organizaţiile nonprofit cât şi pentru cele din educaţie, serviciul va fi gratuit. Partea bună? Workplace va fi ad free, adică nu va servi niciun fel de reclame.

    La începutul acestei luni, Facebook a lansat un alt serviciu, numit Marketplace, care este în mare măsură echivalentul site‑ului Craigslist. Primul pas a fost introducerea funcţionalităţii „Sell” în cadrul grupurilor de Facebook, aceasta bucurându-se de un succes enorm la nivel global. Facebook susţine că 450 de milioane de utilizatori vizitează în fiecare lună astfel de grupuri, sugerând că este o mare nevoie de o soluţie centralizată, cu funcţii dedicate pentru căutare şi interacţiune.

    Marketplace foloseşte locaţia utilizatorilor pentru a sugera produse care sunt puse la vânzare în apropiere, însă oferă şi posibilitatea de a căuta produse în funcţie de cuvinte cheie. Nu în ultimul rând, Facebook va sugera utilizatorilor produse care sunt puse la vânzare, bazându-se pe interesele lor sau pe istoricul activităţii de pe reţeaua de socializare. Procesul de a pune la vânzare un produs este foarte simplu, fiind necesară apăsarea unui singur buton. Fotografiile pot fi realizate direct din aplicaţie, iar formatul articolului care se publică pe Marketplace este foarte similar cu cel de pe grupurile de vânzări, cu un nume, un preţ şi o scurtă descriere, alături de câteva poze descriptive. Platforma oferă posibilitatea de a trimite o ofertă de preţ către vânzător, iar comunicarea între utilizatori se face prin intermediul serviciului Messenger.

    Este deci un lucru obişnuit ca cei de la Facebook să prezinte noi şi noi facilităţi integrate în reţeaua socială: anul trecut, Zuckerberg a prezentat serviciul de publicare directă a ştirilor, numit Facebook Instant Articles; acesta este un proiect care a stârnit numeroase controverse în rândul analiştilor media.

    Reprezentanţii Facebook spuneau la acea vreme că prin acest nou serviciu s-ar elimina acele titluri sau postări menite să „agaţe” cititorul. Spre exemplu, un articol de pe un site de ştiri care este distribuit pe Facebook va avea, în 90% din cazuri, un alt titlu decât cel original. Acest lucru are menirea de a convinge cât mai multă lume să acceseze linkul, dar mulţi vor părăsi imediat pagina odată ce constată că titlul nu are prea mare legătură cu materialul. Este mai corect, din punctul de vedere al utilizatorului, ca articolele publicate să nu fie în vreun fel modificate pentru a creşte traficul unui site.

    O altă schimbare de care s-a vorbit multă vreme este butonul „Buy”, opţiune cu care Facebook speră să îşi extindă cota din piaţa de advertising. Google este lider de piaţă detaşat, încasând 40% din banii cheltuiţi în publicitate se segmentul online. Facebook se află pe a doua poziţie, cu o cotă de piaţă de 10%. Pe zona de internet mobil, diferenţa este semnificativ mai mică: conform eMarketer, Google deţine şi aici principala poziţie, cu 43%, urmat de Facebook cu 22%. Prin introducerea noului buton „Buy”, Facebook încearcă să convingă mediul de afaceri că poate concura serios cu cei de la Google atunci când vine vorba de transformarea vizitatorilor în clienţi. Deşi se află în teste de aproape cinci ani, opţiunea de a cumpăra produse direct de pe reţeaua socială nu este încă complet integrată.

  • Google şi Facebook construiesc cel mai rapid cablu subacvatic care va lega Los Angeles de Hong Kong

    Google şi Facebook îşi unesc forţele pentru a pune în funcţiune primul cablu care conctează Los Angeles de Hong Kong, alături de Pacific Light Data Communication şi TE SubCom. Cablul care va fi operaţional în luna mai a anului 2018 va purta numele de Pacific Light Cable Network (PLCN).

    Reţeaua de cabluri de internet subacvatice din lume este vastă, iar giganţii tehnologiei moderne sunt gata să o exploateze. Cablul care va contecta Los Angeles de Hong Kong va avea 12,800 km (7,953 mile) de fibră optică şi capacitatea uriaşă de 120 terabiţi pe secundă. Acesta va fi cablul cu cea mai mare capacitate din lume, recordul actual fiind deţinut de cablul Google Faster. Google Faster leagă Statele Unite ale Americii de Japonia, având 9,000 de km şi capacitatea de 60 terabiţi pe secundă şi un cost de 300 de milioane de dolari, potrivit wired.co.uk.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro